Un constant motiv de iritare: Învierea

„Și, adunându-se ei împreună cu bătrânii și ținând sfat, au dat bani mulți ostașilor zicând: Spuneți că ucenicii Lui, venind noaptea L-au furat, pe când noi dormeam […] Și s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei până în ziua de astăzi.” (Matei 28, 12-15)

În depărtare, soarele se afunda în apele Mediteranei, sfârșind cea mai teribilă zi din istoria lumii. Câți oare dintre contemporani bănuiau, în apusul acelui ceas, răsăritul nevăzut de dincolo de valuri, al mântuirii? Doi călători, doi dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, părăseau Ierusalimul și o porneau, cale de 11 km spre Emaus, lăsând în urmă Golgota și mormântul Învățătorului lor, pe care în zorii aceleiași zile mironosițele îl găsiseră gol.

Să-i fi înspăimântat această veste? Parcă ar fi vrut să li se șteargă urma. De fapt, Luca și Cleopa erau singuri și triști (Luca 24, 17). Chiar și ei văzuseră în Iisus un prooroc puternic în faptă și-n cuvânt înaintea Lui Dumnezeu și a întregului popor (Luca 24, 19 ), nădăjduind că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel (Luca 24, 21). În a treia zi de când îi lăsase singuri, murind pe cruce, nici trupul Lui nu mai era de găsit.

Mergeau trudiți prin pulberea drumului, în vreme ce soarele asfințea după piscurile Libanului. Din aburul serii, pe nesimțite, o umbră se alătură celor doi. Era El. Dar ochii lor erau ținuți ca să nu-l cunoască (Luca 24, 16). Singuri și triști, Luca și Cleopa pierduseră lumina nădejdii. Cu toate acestea, cuvintele și felul de a vorbi ale străinului le erau atât de familiare!

O lumină caldă părea să-i cuprindă și zăreau parcă, ca-n ghicitură, chipul Hristosului lor. Ceva nedeslușit, ca un fior, îi făcea să se împotrivească despărțirii de acest străin ce părea să meargă mai departe, tocmai acum când noaptea se lăsa de-a binelea. „Rămâi cu noi că e spre seară și s-a plecat ziua” – s-au rugat cei doi. La masă, străinul luând pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat (Luca 24, 30). Luând și mâncând, ochii celor doi au fost scurtcircuitați de vederea deplină: era El!

Luca și Cleopa deveneau astfel cei dintâi coliturghisitori de după Înviere. Doar ei au fost de față la cea dintâi Cină Taină sau Sfântă Euharistie, săvârșită de Însuși Iisus după Învierea Sa. Numai atunci l-au recunoscut, deși ardea inima în ei încă de când le vorbea pe cale, tâlcuindu-le Scripturile.

Nimic nu a iritat mai mult istoria umanității decât Învierea lui Iisus Hristos! Nimic nu a coalizat mai multe și mai vaste energii decât contestarea ei! Niciun demers uman nu s-a bucurat de o asemenea fecundă continuitate. De la aristocrația iudee și păgânitatea romană până la iluminismul veacului al XVII-lea și post-modernitatea recentă a „Codului Da Vinci”.

În epocă au pus sub pază mormântul. O sentință politică pe crucea Lui și a noastră (IHRI – Iisus Hristos Regele Iudeilor) și un mormânt aflat ulterior gol, ce era nevoie să fie numaidecât umplut, tocmai ca sentința politică să nu mai fie interpretată de către „primejdioasa sectă creștină” drept deicid.

De la Saul din Tars până la nefericiții James Cameron & Simcha Jacobovici cu documentarul lor despre mormântul recent aflat al familiei lui Iisus, prezentat nu demult la New York, aceeași alergare disperată a celor care au ratat startul! Nu fără beneficii. Nu fără daune în geografiile sufletului. Atâta doar că în geografia lui Saul din Tars bunăoară, a intervenit drumul Damascului.

Până la constituirea științelor moderne ale naturii („cazurile” Copernic și Galilei), „Hristosul credinței” ca și autoritatea Scripturii și a Bisericii nu au fost contestate. Gestionarea „nefericită” a celor două cazuri dar și propensiunea spre stăpânirea acestei lumi a ecclesiei apusene au condus spre Reformă dar și spre metoda istorico-critică de interpretare a textelor biblice, expresie clasică a hermeneuticii teologice moderne sau științifice care a apărut în secolul Luminilor.

Dacă până atunci răspunsul la întrebarea „Cine este Iisus Hristos?” era formulat în termeni dogmatici, mefiența asupra pertinenței acestui răspuns a condus la tendința unui anume tip de redescoperire a Mântuitorului pe care lumea în schimbare l-a numit „Iisus al istoriei”.

Opera filozofului și scriitorului iluminist Hermann Samuel Reimarus – Von dem Zwecke Jesu und seiner Jünger – profesor de ebraică și limbi orientale la Universitatea din Hamburg, publicată postum de scriitorul Gotthold Ephraim Lessing la anul 1778, a declanșat un protest public vehement. Autorul susținea că învățătura lui Iisus Hristos a fost falsificată de către discipolii săi, decepționați de eșecul Învățătorului în pretențiile Sale de mesianitate politică (Evangheliile reprezintă o fraudă deliberată menită să explice eroarea din mesajul lui Isus și anume profeția repetată a acestuia referitoare la iminența sfârșitului lumii).

Ulterior, așa-numita „școală de la Tübingen”, va vedea în Evanghelii expresia simbolică a unei mitologii izvorâte din imaginarul religios al primilor creștini. În perioada dintre moartea lui Iisus și până la scrierea Evangheliilor, „legenda lui Iisus” înlocuiește toate faptele istorice în afară de unul, și anume că „Iisus însuși se considera Mesia al evreilor”, spunea David Strauss.

El audiase cursurile lui Georg W.F. Hegel și avea să fie influențat nu numai de filosofia acestuia, dar și de cartea filosofului german, Viața lui Iisus. Aici, Hegel eluda cu desăvârșire minunile (inclusiv cea a Nașterii) și încheia cu răstignirea și înmormântarea. Pentru filosoful german, Învierea nu exista! Scrisă în 1795 pentru uz propriu, această lucrare de tinerețe a lui Hegel a fost editată abia în anul 1906, varianta în limba franceză, apărută în 1928 la Paris, datorându-se filozofului român D.D. Roșca, viitor membru al Academiei, la acea dată „docteur ès lettres, diplomé de l’Ecole des Sciences politiques”.

În 1850, Bruno Bauer publica Critique of the Gospels and History of Their Origin, arătând că Evangheliile sunt legendă pură. Până la faimoasa scriere a lui Nietzsche, The Antichrist, în care autorul recomanda citirea Noului Testament cu mănuși din pricina „atâtor necurății, care aproape că te obligă la asta”, nu a mai fost decât un pas.

După un oarecare declin temporar, „curentul mitologic” a fost preluat și susținut de numeroși adepți din fosta Uniune Sovietică dar și din țările foste comuniste. Așadar, de atunci și până astăzi, nimic nou! Spațiul media american, dar nu mai puțin cel academic, au manifestat în ultimii 25-30 de ani un interes fără precedent pentru studiul istoric al lui Iisus Hristos.

Cărți, articole, studii, reviste, canale de televiziune au invadat spațiul public, frenezia atingând deocamdată punctul culminant în anii 2005-2006, odată cu dezbaterile legate de „descoperirea” Evangheliei lui Iuda (nu altceva decât un manuscris gnostic târziu, așadar cu mult după Iisus Hristos) și agitația bine orchestrată din jurul cărții lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci (apărută în 2003, tradusă în 44 de limbi, cu peste 40 de milioane de exemplare vândute până în anul 2006 când a apărut și filmul, pentru ca în anul 2007 cifra vânzărilor să depășească 60,5 milioane de exemplare).

Deconstrucțiile științifice ale Scripturii, care vreme de două secole s-au limitat la spațiul academic, ating acum, prin intermediul mass-media, o mare parte a conștiinței publice, influențând-o către o atitudine sceptică față de înseși fundamentele credinței. Nu este de uitat prompta contribuție dâmbovițeană a Alinei Mungiu Pippidi și a piesei sale de teatru „Evangheliștii”, premiată de UNITER și Fundația Principesei Margareta (cea mai bună piesă românească a anului 1992).

Au fost oare toate aceste demersuri (cărora aici nu le-am putut menționa decât câteva repere), aducătoare de beneficii doar materiale? Un mai vechi articol al cotidianului francez „La Croix” (martie 2008) dădea publicității rezultatul unui sondaj făcut între credincioșii catolici: doar 10% dintre cei chestionați mai cred în Înviere!

Virginia Delvallez (34 ani) mărturisea bunăoară că, atunci când spune Crezul, nu rostește fraza privind Învierea fiindcă „pentru mine e ceva ce ține de imaginar”. Chiar și printre tinerii faimoasei comunități de la Taizé exista o neîncredere în ceea ce privește Învierea. „Ar fi prea frumos. Nu cumva creștinii forțează?” – se întrebau ei.

În Înviere nu se poate crede altfel decât asumându-ți mărturiile Apostolilor, ceea ce presupune și a avea încredere în lucrarea propovăduitoare a Bisericii. Or, pentru mulți dintre contemporani, în urma presiunilor constante de care am amintit, dar și din pricina tot mai deselor prestații „nefericite” din rândul clerului și a ierarhiei, instituția Bisericii a devenit obiect și subiect al neîncrederii. De aici și uriașa responsabilitate care apasă astăzi pe umerii clerului ortodox autohton.

Câți dintre noi astăzi, după aproape două milenii, nu trăim cu spaima nopții cuibărită în suflet? Dacă Luca și Cleopa aflați în proximitatea Celui Înviat nu l-au recunoscut, cum îl vom mai recunoaște noi cei de azi, prin bruiajul bezmetic al lumii? Pe drumul spre Emaus, din ușa Bisericii și până la altar, în adieri de candelă și mireasmă dulce de tămâie, noi, muritorii acestui veac, încă mai șoptim întocmai ca Luca și Cleopa: „Rămâi cu noi că e spre seară și ziua s-a plecat”. Un constant motiv de iritare.

Citiți și:
Învierea Domnului Iisus Hristos – Restaurarea Omului în Hristos
Sfântul Ioan Maximovici: „Pregătirea apariției lui antihrist în lume a început încă de la Învierea Mântuitorului”
Capitolul 76, vol. XI. Învierea şi înălţarea lui Iisus

 

yogaesoteric
9 iulie 2022