Un documentar pe care probabil nu-l veți viziona niciodata la TV: «Ukraine on Fire», de Oliver Stone (I)

 

„«Ukraine on Fire», un documentar despre criza din Ucraina, ar putea modifica radical modul în care oamenii din Occident percep conflictul din această ţară, dar filmul este puțin probabil să obțină o audienţă de mase, deoarece contestă relatările oficiale dominanteˮ, scrie James DiEugenio.

Materialul de mai jos a fost în principal alcătuit de James DiEugenio, unul din cei mai respectaţi cercetători şi scriitori asupra asasinatelor politice din anii ʼ60, autor a două cărţi – Destiny Betrayed (1992/2012) şi The JFK Assassination: The Evidence Today (2018).

Nu de foarte multe ori un film documentar poate stabili o nouă înțelegere asupra unui eveniment recent şi cu atât mai mult asupra unuia care este în curs de desfășurare. Dar filmul „Ukraine on Fire” („Ucraina în flăcăriˮ) are potențialul acesta – numai dacă vor reuşi mulți oameni să-l vizioneze.

De obicei, documentarele – chiar și cele bune – prezintă informațiile cunoscute într-o formă stilizată. Dacă aceasta se face cu pricepere, atunci informația ne poate călăuzi procesul de cunoaştere într-un mod diferit doar dacă vom citi mai apoi şi altceva despre respectivul subiect.

Un bun exemplu în acest sens este puternicul documentar al lui Peter Davis despre implicarea SUA în Vietnam, „Hearts and Mindsˮ („Inimi și conştiinţeˮ). Deja în 1974, majoritatea americanilor înţeleseseră cât de rău a fost războiul din Vietnam, dar prin combinația sunetelor cu imagini, care a putut fi realizată doar prin intermediul filmului, acel documentar a creat o mare vâlvă, prin care s-au eliminat ultimele obstacole care mai opreau America să părăsească Indochina.

„Ukraine on Fireˮ are același potențial și ar putea produce un efect chiar mai mare decât cel produs de filmul lui Davis, deoarece în „Hearts and Mindsˮ se prezentau foarte puține noutăți. Mai ales pentru publicul american și al Europei de Vest, „Ukraine on Fireˮ ar putea aduce lumină în ceea ce priveşte situația Ucrainei, prin faptul că oferă o explicație istorică pentru adâncile diviziuni din această ţară și prezintă informații despre criza care provoacă mass-media în modul cum prezintă informațiile – şi care dă vina pe Rusia ca fiind singura vinovată pentru pentru conflict.

Ucraina, zona care desparte Rusia de Europa „civilizatăˮ era „în flăcăriˮ. De secole, această zonă a fost centrul unor dispute între puterile care doreau controlul asupra pământurilor sale bogate şi asupra accesului Rusiei la Mediterană. Masacrul din piaţa centrală a Kievului care a avut loc în februarie 2014 a fost denumit în media vestică şi „Maidan Massacre”, de la numele pieţei centrale a Kievului unde a avut loc, Maidan Nezalezhnosti. La începutul anului 2014, a avut loc ceea ce a fost denumit de presa internaţională „revoluţia ucraineanăˮ, „Revoluţia Euromaidanˮ sau „revoluţia demnităţiiˮ. Aceasta a implicat o serie de evenimente violente între protestatari, poliţie şi puşcaşi necunoscuţi, care au culminat cu îndepărtarea preşedintelui ucrainean ales în mod democratic – Viktor Ianukovici, şi a guvernului.

Faptele:
– pe 18 februarie 2014, perioada de relativ calm în demonstraţiile antiguvernamentale din piaţa centrală din Kiev s-a încheiat brusc când protestatarii şi poliţia au intrat în conflict. Cel puţin 82 de persoane au fost ucise în următoarele câteva zile, iar mai mult de 1.000 au fost rănite. Pe 18 februarie, aproximativ 20.000 de protestatari au înaintat spre parlamentul ucrainean susţinând restabilirea Constituţiei ucrainene la forma din 2004, care a fost modificată de Curtea Constituţională ucraineană la scurt timp după ce Ianukovici a fost ales preşedinte, în 2010. Poliţia a blocat înaintarea protestatarilor, iar confruntarea a devenit violentă.
– pe 19 februarie, autorităţile au instituit puncte de verificare poliţieneşti, restricţii ale transportului public, închiderea şcolilor în Kiev – aspecte pe care media le-a denumit „stare de urgenţă de factoˮ.
– pe 20 februarie, ministrul de interne Vitaly Zakarcenko a anunţat că a semnat un decret care autoriza utilizarea de muniţie adevărată împotriva protestatarilor. Centrul Kievului a fost martorul unei violenţe fără precedent. Ca răspuns, preşedintele parlamentului ucrainean a anunţat că a semnat un decret parlamentar care condamna utilizarea forţei şi cerea tuturor instituţiilor implicate să înceteze orice acţiune militară împotriva protestatarilor. Parlamentul l-a suspendat pe ministrul de Interne din funcţie.
– pe 21 februarie, Ianukovici a semnat un acord cu liderii opoziţiei, prin care promitea modificări constituţionale şi restabilea anumite puteri parlamentului, şi stabilea alegeri anticipate în decembrie. În ciuda acordului, mii de persoane au continuat să protesteze în centrul Kievului, iar demonstranţii au preluat controlul total asupra districtului guvernamental din oraş: clădirea parlamentului, sediul preşedinţiei, cabinetul şi Ministerul de Interne.
– pe 21 februarie, s-a introdus în parlament moţiunea de demitere a preşedintelui. În aceeaşi zi, Ianukovici a plecat la Karkiv, la summitul regiunilor sud-estice, conform mass-media.
– pe 22 februarie, protestatarii aveau controlul asupra Kievului, iar Ianukovici plecase spre estul Ucrainei. Parlamentul a votat cu 358-0 în favoarea demiterii lui Ianukovici şi au stabilit alegeri anticipate pentru data de 25 mai.
– pe 24 februarie, s-a emis de către noul guvern un mandat de arestare pentru Ianukovici.
– în următoarele zile, politicienii naţionalişti ruşi şi activiştii au organizat manifestaţii în Crimeea şi au somat Rusia să îi ajute să apere regiunea de „fasciştiiˮ din restul Ucrainei.
– pe 28 februarie, Ianukovici a susţinut o conferinţă de presă în sudul Rusiei şi a răspuns la întrebările reporterilor. A afirmat că alegerile anticipate din luna mai sunt ilegale şi că nu va participa la ele. A spus, de asemenea, că în timp ce acordul din 21 februarie ar fi putut calma situaţia, opoziţia nu a fost de acord cu aceasta.
– pe 1 martie, parlamentul rus a aprobat cererea preşedintelui Putin de a trimite trupe în Ucraina.

Percepţia că Ianukovici urmărea să stabilească legături mai strânse cu Rusia a jucat un rol major în cadrul protestelor.

Masacrul din piaţa Maidan Nezalezhnosti de la începutul anului 2004 a condus la eliminarea preşedintelui Ianukovici, la separarea Crimeei de Ucraina şi alăturarea acesteia Rusiei, şi la un război civil în estul Ucrainei.

 
piaţa Maidan Nezalezhnosti

În media occidentală Rusia a fost portretizată ca fiind autorul acestor evenimente şi a fost sancţionată şi condamnată pe larg. Dar chiar a fost Rusia răspunzătoare de toate acestea?

„Ukraina on Fireˮ furnizează o perspectivă istorică asupra diviziunilor profunde din regiune, care au condus la Revoluţia Orange din 2004, la revoltele din 2014 şi la eliminarea violentă a preşedintelui Ianukovici, ales în mod democratic.

Acoperită de media vestică ca fiind o „revoluţie popularăˮ, presupusa „revoluţieˮ a fost de fapt o lovitură de stat elaborată şi pusă în scenă de grupările ultranaţionaliste şi de Departamentul de Stat al SUA.

Jurnalistul de investigaţie Robert Parry, care realizează interviurile din „Ukraine on Fireˮ, arată modul în care ONG-urile politice cu finanţare americană şi companiile media au apărut încă din anii ’80, înlocuind agenţii CIA în promovarea agendei geopolitice a Americii în afara graniţelor SUA.

Producătorul Oliver Stone a dobândit un acces fără precedent la povestea din interior a evenimentelor din Ucraina, cu ajutorul interviurilor filmate care au fost luate preşedintelui Vladimir Putin, fostului preşedinte Viktor Ianukovici, celui care a fost ministru de Interne la momentul respectiv – Vitaly Zakarchenko. Aceştia explică modul în care ambasadorul SUA şi facţiuni din Washington au conspirat în mod activ la schimbarea regimului. În prima sa întâlnire cu preşedintele rus Vladimir Putin, Stone a solicitat părerea acestuia referitor la acţiunile Crimeei, ale NATO şi cu privire la interferenţa SUA în alegerile din Ucraina şi schimbarea regimului din această ţară.

 
Oliver Stone

Oliver Stone, realizatorul documentarului „Ukraine on Fireˮ, declara la 5 iulie 2017: „«Ukraine on Fire», documentarul pe care l-am co-realizat cu Igor Lopatonok despre povestea nespusă a loviturii de stat din Ucraina din anul 2014, o poveste pe care media vestică a ignorat-o din plin […] demonstrează că a fost o lovitură de stat ilegală în februarie 2014, realizată de naţionaliştii ucraineni şi susţinătorii lor americani, care nu reprezentau voia minorităţii etnice ruse din estul Ucrainei şi Crimeea. «Ukraina on Fire» formează o piesă excelentă de acompaniere a materialului «The Putin Interviews» şi ar fi bine să nu le rataţi.ˮ

Cei mai importanți oameni implicați în producția filmului au fost regizorul Igor Lopatonok, editorul Alex Chavez și scriitoarea Vanessa Dean, al căror scenariu conține o mare cantitate de informații istorice, precum și informații recente privind felul în care Ucraina a devenit la momentul respectiv o căldare plină de violență și ură. Oliver Stone a fost producătorul executiv și a luat câteva interviuri la nivel înalt președintelui rus Vladimir Putin și președintelui ucrainean demis, Viktor Ianukovici.

Filmul începe cu imagini captivante ale violenței care a erupt în capitala Kiev, atât în timpul Revoluției Portocalii din 2004, cât și de la înlăturarea lui Ianukovici din 2014. Apoi, se întoarce înapoi în timp pentru a oferi o perspectivă care a lipsit din știrile mass-mediei oficiale despre aceste evenimente și chiar și din media alternativă.

Un pion de multă vreme

Din punct de vedere istoric, Ucraina a fost tratată ca un pion încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. În 1918, Ucraina a fost făcută protectorat german prin Tratatul de la Brest Litovsk. Ucraina a fost, de asemenea, parte a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, semnat între Germania și Rusia, dar încălcat de Adolf Hitler, când naziștii au invadat Uniunea Sovietică, în vara anului 1941.

Reacția multora din Ucraina la agresiunea lui Hitler nu a fost la fel cum a fost în restul Uniunii Sovietice. Unii ucraineni i-au primit pe naziști. Cel mai semnificativ grup naționalist din Ucraina, Organizația Ucrainenilor Naționaliști (OUN), a fost înființat în 1929. Mulți dintre membrii acestuia au colaborat cu naziștii, unii s-au înrolat chiar și în Waffen SS și naționaliștii ucraineni au participat la masacrarea a peste 33.000 de evrei la văgăuna Babi Yar din Kiev, în septembrie 1941. Potrivit savantului Anders Pers Rudling, numărul naționaliștilor ucraineni implicați în măcel era de 4 ori mai mare decât cel al germanilor.

Dar nu au fost doar evreii aceia pe care naționaliștii ucraineni i-au măcelărit. Ei au participat, de asemenea, la masacrarea polonezilor din regiunea vestică a Ucrainei, Galicia, din martie 1943 până la sfârșitul anului 1944. Iarăși, principalii agresori nu erau germanii, ci ucrainenii.

Potrivit autorului Ryazard Szawlowksi, în primul rând naționaliștii ucraineni i-au amăgit pe polonezi să creadă că sunt prietenii lor, apoi s-au întors asupra lor cu o barbaritate și o ferocitate uluitoare, torturându-și victimele cu fierăstraiele și topoarele. Documentarul estimează numărul morților la 36.750, dar Szawlowski estimează că acest număr poate fi de două sau de trei ori mai mare.

Membrii OUN au participat la aceste măceluri în scopul purificării etnice, dorind ca Ucraina să fie păstrată pentru ceea ce OUN considera ca fiind ucrainenii nativi. De asemenea, ei se așteptau ca Ucraina să fie independentă la sfârșitul războiului, atât de dominația germană cât și de cea rusă. Cei doi lideri principali din OUN care au colaborat cu naziștii au fost Stepan Bandera și Mykola Lebed. Bandera a fost un puternic antisemit, iar Lebed era turbat împotriva polonezilor, participând la măcelul lor.

După război, atât Bandera cât și Lebed au fost protejați de serviciile de informații americane, care i-a ferit de procesele de la Nűrenberg. Instituția ce a precedat CIA, Central Intelligence Group (Grupul Central de Informații), voia să-i folosească pentru colectarea de informații și în alte operațiuni împotriva Uniunii Sovietice. Serviciile engleze MI6 s-au folosit de Bandera chiar mai mult decât a făcut-o CIA, dar în cele din urmă KGB-ul l-a prins pe Bandera și l-a asasinat la Munchen, în 1959. Lebed a fost adus în America și s-a adresat organizațiilor anti-comuniste ucrainene din SUA și Canada. CIA l-a protejat de autoritățile care se ocupă de imigranţi, care altfel l-ar fi deportat ca pe un criminal de război.

 
Stepan Bandera, un colaborator ultra-naționalist și nazist din Ucraina

Istoria Războiului Rece nu a fost niciodată prea ascunsă în contextul politicii ucrainene și nici din cadrul diasporei care a fugit în Vest după ce Armata Roșie i-a învins pe naziști, iar mulți dintre colaboratorii lor ucraineni au emigrat în Statele Unite și Canada. În Occident, ei au constituit un organism de propagandă anticomunistă feroce, care a câștigat o mai mare influență după ce Ronald Reagan a fost ales preşedinte în anul 1980.

Istorie importantă

Aceste date istorice reprezintă o parte importanta a prologului lui Dean pentru cuprinsul filmului „Ukraine on Fireˮ și reprezintă o parte esențială pentru oricine caută să înțeleagă ce sa petrecut acolo de la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991. De exemplu, candidatul sprijinit de SUA pentru funcţia de președinte al Ucrainei din 2004 – Viktor Iușcenko – a decretat ca atât Bandera cât şi Lebed să fie declaraţi eroi naționali în Ucraina.

Bandera, în special, a devenit un simbol pentru naționaliștii ucraineni de după al Doilea Război Mondial. Unul dintre urmașii săi a fost Dmytro Donțov, care a cerut instaurarea „omului nou”, care ar distruge fără milă dușmanii etnici ai Ucrainei.

Mișcarea lui Bandera a fost, de asemenea, ținută în viață de către Yaroslav Stetsko, adjunctul lui Bandera din exil. Stetsko a sprijinit pe deplin antisemitismul lui Bandera și, de asemenea, încercarea nazistă de exterminare a evreilor din Europa. Stetsko, de asemenea, a fost folosit de CIA în timpul Războiului Rece și a fost onorat de Iuşcenko, care a plasat o placă în onoarea lui la casa unde a murit în Munchen, în 1986. Soția lui Stetsko, Slava, s-a întors în Ucraina în 1991 și a candidat pentru parlament în 2002 din partea partidului lui Iușcenko, „Ucraina Noastrăˮ.

Cartea lui Stetsko, intitulată Două Revoluții, a devenit piatra de temelie ideologică pentru modernul partid politic ucrainean Svoboda, fondat de Oleg Tiagnibok, care este ilustrat în film numindu-i pe evrei „jidani” în public, iar acesta este unul dintre motivele pentru care Centrul Simon Wiesenthal l-a clasificat ca fiind unul dintre cei mai periculoși antisemiți din lume.

Un alt urmaș al lui Bandera este Dymytro Yarosh, care are reputația de a conduce brațul paramilitar al unei organizații politice, chiar mai puternice în Ucraina numită Right Sektor (Sectorul Dreptei). Yarosh a spus odată că el controlează o forță paramilitară de aproximativ 7.000 de oameni care au fost folosiți atât la răsturnarea lui Ianukovici în Kiev, în februarie 2014, cât și pentru reprimarea revoltei de la Odessa câteva luni mai târziu, ambele (evenimente) fiind pe deplin descrise in film.

Acest preludiu istoric precum și fuzionarea acestuia cu războiul civil actual, este un apel pentru trezire, care a fost în mare parte ascuns de media occidentală, care a minimalizat sau ignorat legăturile tulburătoare dintre acești rasiști naționaliști ucraineni și forțele politice, sprijinite de SUA, care s-au întrecut pentru putere după ce Ucraina a devenit independentă în 1991.

Ridicarea unei drepte radicale

În același an, Tyahnybok a format Svoboda. Trei ani mai târziu, Yarosh a fondat Trident, o ramură a Svoboda, care în cele din urmă a evoluat în Right Sektor. Cu alte cuvinte, urmașii lui Bandera și Lebed au început să se organizeze imediat după colapsul sovietic.

În această perioadă de timp, Ucraina a avut doi lideri pro-ruși care au fost aleși în 1991 și 1994, Leonid Kravciuk și Leonid Kucima. Dar trecerea în grabă la o economie de „piață liberă” nu a mers bine pentru cei mai mulți ucraineni sau ruși, deoarece oligarhi cu relații la nivel înalt au confiscat o mare parte din bogății și au ajuns să domine procesul politic prin corupție masivă și achiziționarea canalelor media de știri. Astfel, pentru cetățenii obișnuiți, nivelul de trai a scăzut în mod dramatic, deschizând ușa pentru partidele de extremă dreapta și pentru imixtiuni străine.

 
Simbolul neo-nazist Wolfsangel pe un steag în Ucraina

În 2004, Viktor Ianukovici, a cărui bază electorală a fost cea mai puternică în rândul etnicilor ruși din est și sud, a câștigat alegerile prezidențiale cu trei puncte procentuale față de Viktor Iușcenko favorizat de SUA, a cărui bază electorală a fost în cea mai mare parte din vestul țării, unde naționaliștii ucraineni sunt cei mai puternici.

Imediat, susținătorii lui Iușcenko au acuzat de fraudă citând exit-poll-urile care au fost organizate de un grup de opt națiuni occidentale și patru organizații non-guvernamentale sau ONG-uri, inclusiv Fundația Renașterii fondată de miliardarul speculant financiar George Soros. Dick Morris, consilierul politic al fostului președinte Bill Clinton, s-a întâlnit în mod clandestin cu echipa lui Iușcenko și i-a sfătuit că exit-poll-urile nu ar ajuta doar în acuzații de fraudă, dar ar putea scoate și protestatari în stradă (conform Analizei Cambridge a Afacerilor Internaționale – Cambridge Review of International Affairs, Vol. 19, numărul 1, p. 26).

Freedom House (Casa Libertății), un alt ONG proeminent care primește finanțare substanțială din SUA prin proiectul „Fondul Național pentru Democrațieˮ (NED – National Endowment for Democracy) finanțat de guvern, care a pregătit tineri activiști care apoi au condus protestatarii în ceea ce apoi a devenit cunoscută sub numele de „Revoluția Portocalieˮ, una dintre așa-numitele „revoluții colorate” pe care media occidentală le-a îndrăgit. Aceasta a forțat o reluare a alegerilor pe care Iușcenko le-a câștigat.

Dar președinția lui Iușcenko nu a reușit să facă prea multe pentru a îmbunătăți starea poporului ucrainean și scăzut din ce în ce mai mult în popularitate. În 2010, Iuşcenko nu a reușit să treacă de primul tur al alegerilor și rivalul său Ianukovici a fost ales președinte, iar desfășurarea procesului de vot a fost considerată de observatorii externi ca fiind liberă și corectă.


Citiți continuarea acestui articol

Citiţi şi:

Hackerii au spart cu succes e-mailul lui George Soros și au făcut descoperiri uimitoare. «Sunt gata să-l chem pe șeful Trezoreriei din America!»

Al doilea război rece a început: SUA şi NATO provoacă deliberat Rusia pentru a declanşa al III-lea Război Mondial

 

yogaesoteric
6 februarie 2020


 

Also available in: Français

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More