Vă place Trump? Un președinte american – nici cel mai bun, nici cel mai rău

 
Se spune despre el că este anti-european. Ei bine, toţi cei patru bunici ai săi sunt născuţi în Europa, tatăl său (Fred) fiind german, iar mama sa (MaryAnne) este scoţiană, emigrantă în SUA la doar 18 ani.

Se spune despre el că este un „agent incult de imobiliare”. Ei bine, Donald Trump a fost admis, în anul 1964, la Universitatea Fordham, cea mai veche universitate catolică din SUA, o adevărată şcoală pentru lideri, a 16-a din lume că număr de absolvenţi care conduc companii din topul „Fortune Global 500”, în acelaşi timp furnizoare a 119 bursieri Fulbright. Mai apoi, Trump a absolvit Warton School (Universitatea din Pennsylvania), numărul 1 în lume pentru programele MBA de Business Insider şi Executive, aceeaşi instituţie fiind absolvită şi de preşedinţii (CEO) următoarelor companii: Google, Apple, LinkedIn, CBS, General Electric, Boeing, Pfizer, Comcast, Oracle, DHL, UPS, Pepsi, Time, Inc, BlackRock, Johnson & Johnson, UBS AG, Wrigley Company şi Tesco.

Donald Trump însumează toate „defectele” de neiertat ale unui conservator adevărat: este alb, este creştin practicant (participă duminică la liturghie), se bucură de o sănătate de fier, a fost/este încă un bărbat bine, este bogat, este căsătorit cu o femeie frumoasă (a fost însurat cu una şi mai frumoasă), a absolvit şcoli excelente, are mulţi copii şi este popular. Toate aceste atribute îl fac indezirabil în ochii taberei progresiste, care conduce lumea astăzi, în numele corectitudinii politice. În realitate, jocul politic global este războiul cultural, care opune tabăra conservatoare celei progresiste şi miza este, desigur, economică în primul rând.

Războiul cultural i-a făcut pe mulţi europeni şi americani să se ruşineze că sunt albi şi creştini, sau că sunt prosperi şi i-a împins spre distrugerea paradigmei fondatoare a lumii occidentale. Lumea progresistă nu îl iubea pe fostul preşedinte Obama pentru că era un geniu geopolitic sau pentru că era un master-mind al politicilor economice de dezvoltare, ci pentru că era primul preşedinte de culoare, pentru că îl chema şi Husseyn, pentru că soţia lui Michelle planta dovlecei şi ceapă pe peluza Casei Albe şi pentru că a supus America tuturor clişeelor stângiste.

America este o ţară covârşitor de puternică economic, cu un impact global neegalat în lume dar, în acelaşi timp, este cea mai dinamică şi mai bogată piaţă culturală, este locul primordial unde se ciocnesc ideile şi concepţiile, este scena unde stânga şi dreapta reale se înfruntă „pe bune”. Să nu uităm niciodată că Donald Trump a câştigat, în urma unei astfel de înfruntări, nominalizarea Partidului Republican şi apoi a câştigat alegerile, învingând un candidat care reprezenta exact opusul sau.

Dacă Donald Trump nu ar fi avut viaţa actuală ci ar fi fost un tip scund, grăsuţ, transpirat, cu chelie şi ochelari, absolvent de UBB, posesor de apartament şi Dacie (mă rog, Ford), tot nu ar fi fost iertat de tabăra cealaltă.

Toate acţiunile şi ideile sale sunt contrariul celor crezute şi răspândite de oponenţii săi.

Preşedintele american crede sincer în piaţă liberă şi în statul minimal, motiv pentru care şi-a făcut o prioritate din reducerea poverii fiscale şi din ajustarea drastică a dimensiunilor asistenţiale ale statului. Liderii europeni care i se opun (şi cărora li se alăturase Obama) au creat şi perfecţionează continuu statul asistenţial şi statul a-toate-hotărâtor. Să nu uităm că Uniunea Europeană impune statelor membre cât zahăr sau lapte să producă, ce curbură să aibă castravetele şi chiar numărul de migranţi pe cap de locuitor.

Preşedintele american mai crede sincer că ar trebui să ne oprim un pic din proslăvirea mieroasă a Chinei pentru a o obliga să joace după aceleaşi reguli ca şi democraţiile liberale. Asta în vreme ce liderii europeni se întrec în curtarea asiduă a „drumeţilor mătăsii”, iar noi avem inconştienţa să ne dorim o centrală nucleară-chinezărie.

Preşedintele american crede sincer că Israelul este partenerul Occidentului în Orientul Mijlociu, iar Iranul este puterea care trebuie îngrădită, în vreme ce europenii se întrec în a deplânge soarta poporului palestinian şi stipendiază luxul orbitor al liderilor Al-Fatah ba, mai mult, se întrec în a duce impozante delegaţii economice la Teheran.

Cele mai complicate dosare în care se înfruntă Trump şi juncker-imea europeană sunt Acordul de la Paris şi cheltuielile pentru apărare ale statelor europene din NATO. În ceea ce priveşte acordul pentru combaterea schimbărilor climatice, se ştie că cea mare parte a conservatorilor americani nu crede în teoria încălzirii globale, care, pe fondul iernilor geroase din ultimii ani, s-a transformat în teoria schimbărilor climatice.

De fapt, este o lupta între două tipuri de investitori: unii (cei fără resurse naturale) vor să investească şi să câştige bani din exploatarea noilor tehnologii energetice (solară, eoliană etc.) iar alţii (bogaţi în resurse naturale) vor să perfecționeze tehnologiile energetice clasice (bazate pe hidrocarburi, energie nucleară şi căderi de apă). Problema este că cei fără resurse nu vor să schimbe paradigma energetică doar la ei acasă, ci peste tot în lume.

Noi, românii, de exemplu, am fost siliţi să falimentăm mineritul şi să ne umplem câmpiile patriei cu turbine eoliene (pe care le plătim însă nu la preţul pieţei, ci prin scumpirea energiei clasice, adică mutăm banii din România spre Germania).

Dezbaterea privind acordul de la Paris nu se face între prietenii naturii şi capitaliştii poluatori, ci între ideologii tehnologice. Altfel cum s-ar explică faptul că ecologica Angela Merkel a interzis energia nucleară (cea mai eco-prietenoasă), dar a redeschis propriile exploatări de cărbune? Sau cum se explică faptul că rata cea mai abruptă de reducere a emisiilor de dioxid de carbon este în America, nu în Germania sau Franţa?

În fine, spinoasă problema NATO: Trump le cere europenilor să investească în propria securitate (minimul de 2% pe care toţi l-am convenit) iar aceştia nu prea se lasă. De ce? Au devenit liderii europeni mai pacifişti? Nici pe departe. A devenit Europa mai sigură? Nici gând. Numai că o creştere a bugetelor apărării în statele europene ar avea două efecte colaterale: unul ar fi achiziţia preponderenţă de sisteme militare americane (că, deh, sunt mai bune şi mai verificate în lupte reale) şi celălalt ar fi reducerea corespondentă a generozităţii plăţilor sociale către aşa-zişii „defavorizaţi”, inclusiv către birocraţia bruxelleză care îl înjură pe Trump, apăraţi fiind de armata americană din Europa. Păi cum să mai plăteşti programe exotice de training pentru ONG-uri anti-americane stângiste, dacă ai de cumpărat avioane şi tancuri?

Prof. univ. dr. Petrişor Gabriel Peiu

Notă:

Petrişor Gabriel Peiu este profesor la Universitatea Politehnică din Bucureşti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) şi al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN).

Citiți și:

De ce a câştigat Donald Trump? (I)

Al 45-lea președinte al SUA: Donald John Trump 

 

yogaesoteric
23 septembrie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More