„Vin iranienii!”
A căzut „Vin rușii!”, căci flacăra groazei cu iz de samovar s-a stins precum o lumânare uitată într-un beci igrasios. Gata. S-a evaporat teama de Ivan cu șuba de general și bocanci de tanchist. S-a dus, s-a topit în aerul cald al manipulării eșuate, ca un fum leneș de țigară proletară, risipit în bătaia vântului postmodernist.
Și, cum spaimele nu mor niciodată, ci doar își schimbă uniforma, iată că s-a ivit o nouă primejdie la orizontul ecranelor: „vin iranienii!”.
Ah, ce spectaculoasă metamorfoză a terorii regizate! Ce minunată operă de păcăleală globalizată! Dacă mai ieri eram chemați să tremurăm de frica lui Putin, care – între două partide de judo și o recitare de poezii în dialect siberian – ar fi poftit la micii noștri de pe grătar, astăzi tremurul s-a mutat pe cămilele imaginare ale iranienilor.
Persanii ne bat la ușă, ne avertizează, cu ton grav și transpirat, profeții de serviciu ai televiziunilor. Înarmați cu turbane și cu retorică de breaking news, călare pe rachete balistice și pe imaginația aprinsă a redactorilor de platou, ei vin! Așa ni se spune. Așa trebuie să credem. Dar, dragă cititorule, dacă îți începi ziua cu Pro Tâmpiți și o închei cu mizeriile dramatice din Las Fierbinți, unde hoția e glumă, prostia e regină, iar limbajul de cocină e educație națională, atunci nu te mai mira că ai ajuns să crezi că porcii zboară și gândacii secretă miere de albine. Ba chiar ești gata să juri că Stăpânul Inelelor s-a filmat în Ferentari și că Ion Iliescu e nemuritor.
În pauzele dintre două manele de platou și trei reclame la detergentul care spală nu doar rufele, ci și creierele murdare, mai tragi cu ochiul – voluntar sau nu – la Latrina 3, unde patrihoții de serviciu urlă din toate diafragmele, iar minciuna flutură nestingherită ca un drapel găurit al unei națiuni în derivă morală.
Acolo, între două salve de fake news și o porție generoasă de isterie politică, afli că Iranul e noua sperietoare planetară. Azi Iranul, mâine extratereștrii cu pașaport biometric. Nu contează cine sau ce, atâta timp cât prostimea înghite și, mai grav, mulțumește pentru porția zilnică de frică, frumos ambalată în celofanul fosforescent al „informației de ultimă oră”.
Cum a fost și cu plandemia, acel carnaval al absurdului medical, care s-a evaporat brusc, fără să lase în urmă altceva decât o turmă îngenuncheată și o industrie a vaccinului îmbuibată. A fost înlocuită prompt cu „Slavă Ucrainei!”, lozinca salvatoare a unei „elite” care nu mai citește, dar se închină la icoana televizorului, acest altar al gândirii second-hand.
Și, undeva, în eternitatea uitată a muzei Euterpe, Hafez râde. Cu un pahar de Shiraz în mână și cu privirea adâncită în oglinda înțelepciunii milenare, poetul persan se amuză copios de acest spectacol absurd numit „civilizația ecranului”.
El, care știa că adevărul nu se urlă în deșert, ci se șoptește în adâncurile meditației; că lumina nu izvorăște din străluciri efemere, ci din lăuntrul unei ființe necorupte – privește lumea modernă ca pe o comedie amară, regizată de ignoranță și difuzată în prime-time.
Vin iranienii? Poate.
Dar, înaintea lor, au venit – nevăzute și nestingherite – prostia, resemnarea și obediența.
Și pe acestea nimeni nu le mai oprește. Au cucerit totul – fără război, fără rachete, fără invazii.
Doar prin ecrane și manipulare.
(Acesta este un pamflet)
Citiți și:
În timp ce lumea este cu ochii pe Iran, Israelul ucide zeci de palestinieni în Fâșia Gaza
Patrick André de Hillerin: „Până ieri nu citisem Constituția Iranului și am început să mă simt prost”
yogaesoteric
2 iulie 2025