Virusurile patogene – Unde sunt dovezile pentru existența lor? (II)

Rezumatul unor articole ale biologului şi virologului german dr. Stefan Lanka

Citiţi prima parte a articolului 

Mitocondriile

În celulele umane, doar mitocondriile, care au un rol esenţial în respiraţia celulară, arată ca bacteriile. O altă parte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacterie şi chiar şi-a predat ADN-ul nucleului celulei. Centrozomul se dublează înaintea diviziunii celulare şi joacă un rol foarte important în desăvârşirea diviziunii celulare. În celulele muşchilor, centrozomul, care provine fără îndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul neuromuscular, în celulele nervoase din filamentele nervoase, şi de aceea celulele din muşchi şi cele nervoase nu se mai pot diviza. Şi alte părţi ale celulei umane sunt evident de origine bacteriană, dar la unele dintre ele acest lucru nu mai e atât de evident.

Din două motive, virusurile sunt în mod evident factori ai endosimbiozei:
1. Au o misiune pozitivă, transportă energie, material de construcţie şi informaţie, în timp ce-şi menţin independenţa, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţi negative nu au fost observate niciodată la virusuri. Experiențele de laborator cu celulele bacteriilor şi virusurilor (fagelor), care la o privire superficială par a avea acţiune negativă, sunt în fapt rezultatul cultivării forţate, în condiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu apar şi nu au fost niciodată observate.
2. ADN-ul lor este întotdeauna circular, la fel ca ADN-ul tuturor bacteriilor. ADN-urile din celulele cu nucleu celular sunt însă întotdeauna filiforme.

Modelele virusurilor „patogene” din lexicoane, manuale sau de pe diverse site-uri de pe internet sunt doar construcţii artificiale, inventate. Imaginile luate cu microscopul electronic, care chipurile arată virusuri, ne prezintă în realitate fie părţi componente din celule special preparate în eprubetă (tratate cu diferite substanţe, care provoacă stres fiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite particule) fie particule care fac parte din procesul de import-export (transport intercelular) dintre celule. În cazul virusului polio sau al altor virusuri despre care se susţine că ar provoca tumori cancerigene există imagini făcute cu microscopul electronic. Particulele cristaline create artificial în vacuum sunt în mod fals desemnate ca fiind virusuri!

Fotografiile din broşurile informative, care cu dărnicie ni se pun la dispoziţie de către Casele de sănătate, Ministerul Sănătăţii, institutele de cercetări sau broşurile care duc campanii pro-vaccinare, şi despre a căror sursă nu ni se dau niciodată explicaţii (studiu sau lucrare ştiinţifică publicate în revistele de specialitate şi recunoscute de specialişti), se deconspiră singure ca fiind simple fraude, deoarece culturile de celule respective au fost special „preparate” în laborator, iar particulele prezentate în imagini sunt artificiale, lipsind cercetarea şi certificarea compoziţiei lor structurale, precum şi certificarea oricărei patogenităţi.

Astfel, orice amator poate verifica singur dacă o ipoteză asupra existenţei unui anumit virus cauzator de boală este fundamentată ştiinţific, în momentul în care va solicita autorităţilor din sănătate o listă cu studiile şi lucrările ştiinţifice publicate în literatura de specialitate pe tema respectivă şi în care se face dovada izolării, curăţării, fotografierii, cercetării şi descrierii biochimice a structurii proteinice şi a ADN-ului, respectiv ARN-ului unui virus patogen. O astfel de publicaţie nu există! Toate articolele şi studiile din revistele ştiinţifice asupra virusurilor patogene se bazează pe metode de identificare indirecte, de pildă pe relevarea unei anumite proteine sau a unui fragment de ADN (ARN) care se presupune că ar proveni de la virusul X sau Y, fapt care, prin consens, se consideră a fi izolarea virusului. Dar dovezi cum că aceste proteine şi fragmente sunt într-adevăr părţi componente ale unui anumit virus nu există.

Virusurile sunt definite ca particule (corpuri) foarte mici, care sunt produse în celule, care pot părăsi celula şi organismul şi pot pătrunde din nou într-o altă celulă, în care se înmulţesc din nou. Particula (corpul) unui virus constă din membrană (formată din proteine) care conţine o bucată de acid nucleic. Acizii nucleici ai virusurilor care într-adevăr există constau din două lanţuri ADN care se închid circular. În cazul virusurilor care într-adevăr există nu s-a observat niciodată o patogenitate a acestora. Dimpotrivă.

Atunci când undeva, cineva pretinde existenţa unui virus, acest fapt nu se poate rezuma doar la vorbe. Este nevoie să se aducă şi dovezile respective, probe care sunt clar stipulate în virologie. Astfel, numai lucrările şi dovezile publicate în revistele de specialitate care pot fi consultate pot fi luate în considerare. Orice speculaţii, scrieri, articole fanteziste etc. nu pot fi considerate ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate, lucrarea care prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus trebuie însoţită şi de imaginile luate cu microscopul electronic. În fapt, în literatura ştiinţifică medicală nu există nicio fotografie a unui virus care să provoace o boală (patogen), fie el izolat sau fotografiat în interiorul trupului, în celule, ţesuturi sau lichide.

În cadrul prezentării dovezilor pentru existenţa unui virus, un rol principal îl ocupă descrierea caracteristicilor proteinelor lui (membrana) şi a acizilor nucleici (ADN sau ARN). În lipsa descrierii exacte a acestora, niciun test de relevare a prezenţei virusului respectiv într-un organism nu poate fi standardizat (este vorba aici de aşa-numitul „standard de aur”).

Caracteristicile proteinelor și ale acizilor nucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu care se numeşte gel-electroforeză. În cadrul acestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în lungime” şi colorate. Se obţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra numărului şi mărimii diferitelor proteine din care este format virusul. Este absolut necesar ca această procedură şi rezultatele ei să fie parte componentă a studiului ştiinţific de relevare a respectivului virus. Pentru niciunul dintre virusurile considerate patogene nu există astfel de analize, prezentate în lucrările ştiinţifice.

Prin aceeaşi procedură de gel-electroforeză sunt separați și analizați şi acizii nucleici de proteine. Se naşte astfel un alt model de benzi colorate, care reprezintă acizii nucleici ai virusului. Aceste benzi mai sunt denumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi aceste rezultate ale analizei acizilor nucleici trebuie fotografiate şi prezentate în lucrarea respectivă. Toate aceste proceduri sunt în fapt atât de simple, încât şi un amator, dacă respectă indicaţiile procedurilor, în două zile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi totuşi, o astfel de documentare a caracteristicilor biochimice nu există în nicio lucrare ştiinţifică în care se pretinde existenţa unui virus patogen.

Virusurile de acelaşi fel au toate aceeaşi mărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie sunt prezentate particule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri. Prin metode indirecte de relevare a unui virus (de exemplu, aşa-zisele teste anticorpi) nu pot fi relevate proteine care nu au fost în prealabil relevate direct de către cercetători în virusuri. Şmecheria este foarte străvezie în acest caz: proteinele din sânge (globulinele) sunt declarate a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile la care acestea sunt supuse în laborator, globulinele se leagă sau nu la anumite substanţe. În cazul unei legări, se consideră că aceasta este o dovadă indirectă a existenţei virusului. Hopa! Această prezumţie este o fraudă istorică cu consecinţe dramatice.

În zilele noastre este foarte des folosită metoda PCR (polymerase chain reaction), prin care se pot multiplica acizii nucleici ai unor virusuri. Această metodă poate avea sens numai în cazul în care ar exista o cantitate foarte mică de virusuri în organism. Prin metoda PCR de testare indirectă pe care virologii o consideră arbitrar ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulări. Spre exemplu, testul PCR care este folosit pentru gripa aviară apare pozitiv sau negativ după… poftă. În fapt, acest test este întotdeauna pozitiv pentru oameni şi animale, căci acizii nucleici (secvenţa genetică) care sunt în acest caz căutaţi şi relevaţi ca fiind specifici gripei aviare, se găsesc în toate animalele şi, de asemenea, în om. Şi pisicile sunt testate pozitiv la H5N1! Şi pentru Big Pharma e bine aşa, căci nu numai noi va trebui să ne vaccinăm, ci şi câinii, pisicile, hamsterii şi peştii din acvarii. Asta da afacere!

Ce sunt anticorpii şi ce se măsoară de fapt atunci când se face un test pentru anticorpi?

Conform definiţiei lui Pschyrembel, anticorpii sunt „o posibilă reacţie a sistemului imunitar; anticorpii nu apar în mod natural”. Această definiţie a fost aleasă deoarece se ştie că persoanele care au o mare concentraţie de anticorpi pot fi bolnave, iar cele cu o concentraţie mică pot fi sănătoase (vezi SIDA, unde pacienţii „bolnavi” au o cantitate uriaşă de anticorpi). Medicina scolastică diferenţiază anticorpii „străini” (pentru bacterii patogene, toxine şi virusuri) şi pe cei proprii corpului (pentru celulele tumorale). În timp ce nouă ni se povesteşte că după un vaccin, prin formarea de anticorpi, organismul va fi protejat, în medicina scolastică sunt descrise şi cazuri în care prezenţa anticorpilor reprezintă un dezavantaj pentru organism. Astfel de cazuri sunt alergiile, reacţiile de respingere a unor transplanturi, precum şi bolile autoimune.

Institutul Robert Koch afirmă că o concentraţie mărită de gamaglobulină în plasma sanguină indică în marea majoritate a cazurilor afecţiuni alergice. Valori ridicate pot însă fi constatate şi în cazul infecţiilor cu paraziţi sau al tumorilor maligne. Dacă după un vaccin vor fi relevaţi anticorpi, medicina scolastică susţine că persoana respectivă este de acum înainte protejată, pardon „imunizată”. Dar se uită să se menţioneze că, în ciuda anticorpilor prezenţi, unele persoane se îmbolnăvesc, iar altele care nu au anticorpi rămân sănătoase. O mare contradicţie avem aici în cazul anticorpilor HIV, un test pozitiv însemnând practic o condamnare la moarte (în ciuda anticorpilor prezenţi, şi asta într-o cantitate extrem de mare), în timp ce în cazul anticorpilor contra variolei, prezenţa lor înseamnă că persoana este „imună”.

„Anti” înseamnă că imunoglobulina se poate „lega” numai la anumite proteine, ceea ce nu este adevărat. Căci dacă are loc o „legare” sau nu depinde de starea şi mediul în care se află proteinele: acid sau bazic, oxidat sau redus. Iar aceste lucruri sunt cunoscute oricărui cercetător care a făcut astfel de experimente. Dar ce se petrece de fapt în laborator? În primul rând, din sânge se separă celulele şi proteinele mari. Acest lucru se obţine, de exemplu, cu ajutorul unei centrifuge. 99% dintre teste se efectuează cu plasma pacientului, adică cu „apa din sânge” care rămâne în urma separării. În continuare, i se spune laborantului ce anume trebuie testat prin anticorpi. Pentru aceasta, sunt folosite anumite teste produse de concernele farmaceutice, ale căror substanţe componente sunt păstrate secrete. (Legea concurenţei. Secrete industriale. Cu argumentul că alţi producători ar putea copia formula. Acelaşi lucru se petrece în fapt şi în cazul vaccinurilor sau medicamentelor. În realitate, practic, niciun medic care prescrie un medicament nu ştie exact ce anume se află în el. Desigur că substanţa activă, de bază, este scrisă pe cutia medicamentului, dar ce mai conţine, asta nu ştie decât firma producătoare. Deci, teoretic, poate conţine orice!)

Dacă se ajunge la o reacţie măsurabilă în cadrul testului, acesta va fi calificat drept „pozitiv”. Până nu demult, se considera că prin relevarea prezenţei anticorpilor specifici unui agent patogen este relevată automat o acţiune de protecţie imunitară, organismul căpătând prin aceasta imunitate. Totuşi, de când cu SIDA, lucrurile stau exact pe dos, prezenţa anticorpilor HIV reprezentând practic garanţia bolii. Astfel, nu-i de mirare că nu există un standard ştiinţific pentru titrurile anticorpilor (cantitatea de anticorpi), iar măsurătorile testelor nu sunt niciodată comparabile. Şi mai puţin trebuie să ne mire faptul că nu există niciun fel de criterii ştiinţifice cu privire la ce valoare a titrului (de la ce cantitate de anticorpi în sus) se poate spune că reprezintă ceva, şi ce anume. Laborantului i se spune că în setul de testare (primit de la compania farmaceutică) există mai multe proteine care corespund exact structurii unui anume microb (cel bănuit şi căutat). Or, acest lucru e cel puţin ciudat, căci proteinele cuprinse în testul respectiv nu mai au nimic comun cu proteinele aşa cum se găsesc ele într-un organism viu, şi deci ele n-au cum să fie la fel cu cele ale unui microb viu din sângele (serul) unui pacient.

Aceste teste nu pot fi considerate directe și nici reprezentative sau standardizate! În aceste teste este vorba (şi chiar acest termen este folosit) de o denaturare a proteinelor. Aceste proteine ţinute secrete sunt numite „antigene”. Iar anticorpii se vor „lega” la ele, căci aceleaşi proteine existau în organism în momentul în care acesta a început producerea de anticorpi (contra acestor proteine). În seturile de teste mai există, de asemenea, coloranţi şi alte substanţe, care ajută la sporirea sau multiplicarea unui semnal pozitiv. Aparatura cu care se efectuează testele este şi ea standardizată pentru aceleaşi proteine, ţinute secrete de către producător. (Remarcaţi vă rog că prin aceasta se realizează o monopolizare absolută a medicinii şi laboratoarelor, care în fapt depind de ceea ce le livrează concernele farma).

Cum se face oare că la aproximativ 5% din populaţia lumii, în testele de laborator nu se observă niciun fel de imunoglobuline? Despre asta nu se discută nicăieri şi nici nu s-au făcut studii şi cercetări. În urma vaccinărilor, aceste persoane vor fi declarate „non-responders”, adică lipsite de reacţia de răspuns. Interesant este că aceste 5 procente reprezintă practic toţi deţinătorii grupei sanguine AB.

Acum, despre multe lucruri din teoria scolastică a anticorpilor se ştie deja că nu sunt adevărate. Doar că lumea are groază de a se apuca să modifice biologia. Şi totuşi, acest lucru se va petrece, şi probabil într-un viitor nu foarte îndepărtat. Fizica s-a modificat de când cu teoria cuantică, chimia e în plină schimbare datorită modificărilor din fizică. Doar biologia, care ar trebui să se bazeze pe chimie, şi medicina, care se bazează pe biologie, rămân înţepenite. Astfel, dacă ar exista anticorpi specifici, componenţa florei intestinale n-ar avea voie să se schimbe! Or, ea se schimbă în funcţie de condiţii. Apoi anticorpii ar trebui să atace fetusul sau laptele matern (care conţine anticorpi) și ar trebui să otrăvească sugarul. Desigur că este foarte simplu formulată această frază, dar…

Pe de altă parte, în evoluţia unui om, ca urmare a îmbătrânirii sau a unor şocuri, apar proteine noi, sau hormoni în perioada de pubertate, care ar trebui să fie atacaţi de sistemul imunitar, ceea ce ar provoca automat alergii, afecţiuni autoimune, dereglări de tot felul care ar putea duce chiar la deces. Toate acestea bineînţeles că nu se petrec. Iar când se petrece (ca urmare a unui dezechilibru între limfocitele T helper Th1 şi Th2) ni se spune din nou că nu ştiu ce virus e în acțiune. Anticorpi împotriva virusurilor care, cel puţin ştiinţific, conform regulilor mai sus prezentate, nu există, bineînţeles că nu au cum să apară. Imunoglobulinele, care relevate prin teste sunt capabile să se lege cu alte proteine, formează corpuri, nu anticorpi.

Definiţia medicinii scolastice cum că „anticorpii se formează în cazurile de boli infecţioase, iar relevarea lor este o dovadă de protecţie (imunitate) împotriva bolii” este contrazisă în fiecare zi de însăşi medicina scolastică. Căci altfel cum se poate ca în cazul pacienţilor cu SIDA, care au un număr foarte mare de anticorpi (şi asta ar mai fi încă o întrebare: anticorpi contra ce?), tocmai prezenţa anticorpilor atestă „boala”(!). La fel şi în cazul altor infecţii virale. Definiţia a fost pe tăcute modificată în: „Dacă ai anticorpi, înseamnă că eşti bolnav!” Aşa se joacă domnii cu diagnosticele în teoria anticorpilor, după cum le convine lor, doar ca să le iasă socoteala. Financiară, evident!

Pentru cine dorește să aprofundeze frauda virusurilor, recomandăm vizionarea filmului „House of Numbers” („Casa numerelor”) subtitrat, precum și continuarea lui, „The Emperor’s New Virus” („Noul virus al împăratului”) fără subtitrare.

Citiţi şi:

Epidemiile şi războaiele, metode criminale de control al populaţiei

Reflecţii zguduitoare asupra unei epidemii programate care a fost ordonată din umbră de către francmasoneria mondială

 

yogaesoteric
23 ianuarie 2016