Visele premonitorii

Fenomenul viselor premonitorii reprezintă tipul cel mai frecvent întâlnit dintre toate experienţele mentale inexplicabile. Prin însăşi natura lor, ele sunt mai puţin înţelese şi dificil de studiat. Tărâmul minunilor care este spiritul uman ascunde o mulţime de secrete care sfidează cercetarea ştiinţifică şi care vor continua să o facă atât cât o explicaţie adecvată nu va fi găsită. Se fac unele progrese, dar este vorba de o sarcină imensă şi se înaintează cu greu.

Este foarte dificil ca un om să îşi „inventarieze toate visele pe care le are pe parcursul unei vieţi”. Din nenumăratele vise pe care le are un om, o mare parte dintre ele par şi de multe ori s-a dovedit a fi adevărat că descriu elemente din viitor.

Să examinăm câteva cazuri interesante în care anumite persoane au avut vise premonitorii şi care au fost consecinţele lor.
În cursul primăverii anului 1915, eminentul conferenţiar britanic I.B.S. Holburne revenea după un turneu de conferinţe reuşite, pe care le ţinuse în toate cele patru colţuri ale Statelor Unite. Îşi rezervase un loc pe Lusitania, marele pachebot Conard, vestit pentru graţia şi rapiditatea sa. Trezindu-se foarte devreme, în dimineaţa de 7 mai 1915, Marion, soţia  profesorului, aflată în Anglia, aşezată într-un fotoliu în biblioteca lor, a adormit din nou şi a început să viseze. Se găsea în mod straniu la bordul unui mare transatlantic în pericol. Vasul se clătina periculos. Navigatorii se agitau să pună bărcile pe apă. Oamenii treceau în toate direcţiile, dar fără panică, fără agitaţie. Dna. Holburne, care stătea pe puntea superioară a vasului care naufragia, a cerut veşti despre soţul ei unui tânăr ofiţer care trecea pe acolo. Ofiţerul a răspuns prompt că profesorul părăsise deja vaporul şi era la bordul unei bărci de salvare. După aceste cuvinte, ea s-a trezit brusc în fotoliul bibliotecii, cu ochii larg deschişi şi inima bătând puternic.

La micul dejun, în acea dimineaţa, ea a vorbit despre visul avut membrilor familiei, care au râs toţi de ea: „Este numai un coşmar fără importanţă”, i s-a spus. Ei şi-au schimbat însă părerea, câteva zile mai târziu, când a fost transmisă vestea că marele pachebot Lusitania a fost scufundat de un submarin german în largul coastelor Irlandei şi că se deplângea moartea unui număr mare de persoane. Au aflat mai târziu că profesorul Holburne ajutase multă lume să îşi pună vesta de salvare şi să urce în bărci, înainte de a primi ordinul să părăsească vasul la rândul său. Aşadar, profesorul supravieţuise, iar când Marion i-a descris acestuia pe tânărul ofiţer pe care îl întrebase în vis, nu a avut nici o dificultate să-l recunoască pe cel care i-a ordonat să se urce în barca de salvare… exact cum ofiţerul îi spusese doamnei Holburne în timpul visului său.

Numele lui Sir Henry Wilson îl găsim în cărţile de istorie, ca mareşal al Statului Major Britanic, la începutul primului război mondial. Cariera sa strălucită a fost urmată apoi de un mandat în Parlament, ca deputat de North Down, în Irlanda. Sir Henry fiind un vechi prieten al său, lady Londonderry, personalitate celebră în înalta societate din Londra, a încercat prin toate mijloacele aşa cum era de altfel şi normal, să-l invite la un dineu  pe care îl dădea la reşedinţa ei în iunie 1922. Ea reuşi în cele din urmă să-l găsească pe Sir Henry într-un pavilion de vânătoare din Scoţia. A fost deci invitat ultimul… şi al treisprezecelea la masă. Dar lady Londonderry nu s-a liniştit. Nici unul nici altul nu era superstiţios. Deşi poate că ar fi fost bine să fie. În timpul serii, Sir Henry, îmbrăcat ca de obicei în civil, era într-o dispoziţie excelentă, râzând şi glumind tot timpul cât a durat masa, ceea ce nu făcea parte din obiceiurile lui. Dineul a fost încheiat cu succes. Era aproape două dimineaţa când gazda a putut în sfârşit să se retragă, epuizată, dar mulţumită. În acea noapte lady Londonderry, care nu visa decât foarte rar, a avut un vis intens şi de neuitat.

L-a văzut pe Sir Henry intrând într-un taxi în uniformă de gală. Era singur, aşezat pe locul din spate. Taxiul s-a oprit în faţa reşedinţei lui sir Henry, pe care lady Londonderry a recunoscut-o imediat. Sir Henry a coborât din maşină, a plătit şoferului şi a înaintat spre locuinţa sa. În timp ce se apleca pentru a introduce cheia în broască, doi oameni au ţâşnit din spatele unei coloane şi au alergat spre el, scoţând de sub mantale arme de foc. Lady Londonderry a încercat să strige pentru a-l preveni pe Sir Henry, dar nu a reuşit să articuleze nici un sunet. Sir Henry a auzit paşii celor doi atacatori, dar înainte de a avea timp să se întoarcă, unul dintre cei doi a tras din plin. O pată roşie a apărut între omoplaţii lui Sir Henry. Mareşalul s-a prăbuşit şi, agăţându-se cu mâna stângă de o coloană, a scos cu mâna dreaptă mica sabie de paradă. Deoarece s-a întors să-şi înfrunte duşmanul, mai multe alte focuri de armă au răsunat în noapte; Sir Henri a căzut pe trepte şi nu a mai mişcat. Trăgătorii au fugit în stradă şi lady Londonderry s-a trezit ţipând, scăldată în sudoare.

Răvăşită, a povestit teribilul coşmar soţului ei sosit imediat. El a încercat să o calmeze, spunându-i că aceasta nu are nici o legătură cu realitatea, că nu era decât un vis şi nimic mai mult. În cele din urmă, a telefonat sub un alt pretext la reşedinţa lui Sir Henry şi a fost asigurat că mareşalul dormea dus în patul lui.
Dar Lady Londonderry a rămas convinsă că ea a asistat cu anticipaţie la asasinarea mareşalului. Ea le-a povestit mai multor prieteni visul ei, dar fiecare i-a sugerat să uite toată povestea şi mai ales să nu-l plictisească pe Sir Henry cu o poveste deplasată. Zece zile după ce lady Londonderry a avut acest vis, Sir Henry , datorită obligaţiilor sale militare a fost ales pentru a dezveli monumentul ridicat în memoria victimelor războiului, în Piaţa Paddington. Cu acea ocazie, Sir Henry şi-a îmbrăcat din nou uniforma de gală. După ceremonie s-a urcat singur într-un taxi şi s-a întors acasă. La câteva secunde după ce a plătit şoferului şi a ajuns la uşă, Sir Henry zăcea cu faţa în sus la pământ, cu o mână crispată pe mânerul sabiei de ceremonie. Fusese ucis de doi trăgători care au fugit în noapte, exact ca în visul lui lady Londonderry.

Câteodată visele premonitorii au chiar consecinţe fericite. Este cazul visului lui Julius Dittman, din aprilie 1956. dl. Dittman avea un magazin situat la intersecţia străzilor Ontario şi Huron la Cleveland, în Ohio. În acea vreme, compania Cleveland Parkamatic a construit un enorm imobil de parcare chiar alături de magazinul d-lui. Dittman. El a visat că garajul s-a surpat brusc peste magazinul său, transformându-l în bucăţele. Visul fusese atât de puternic, încât chiar a doua zi dimineaţa a luat legătura cu un agent de asigurare care a fot bucuros să-i vândă o poliţă de asigurare de o sută douăzeci de mii de dolari în caz de întrerupere a activităţii comerciale. Poliţa i-a fost remisă d-lui. Dittman vineri, 6 aprilie 1956, ora 15. în dimineaţa zilei de 7 aprilie, la orele 7, primăria a ordonat demolarea unui imobil cu multe etaje, aflat chiar în apropierea magazinului. Acest fapt a presupus de asemenea şi închiderea magazinului pe toată perioada lucrărilor. Graţie avertismentului primit în vis, Dittman avusese timp să se protejeze împotriva acestei nenorociri. Compania de asigurări n-a avut altceva de făcut decât să-i plătească despăgubiri

Este indicat aşadar să ne urmărim cu atenţie visele şi să luăm în consideraţie (bineînţeles cu discernământ) toate semnele pe care le primim prin intermediul viselor.