Zoe Dantes: Botniță „democratică” sau „cenzură democratică”

Doamna Vanda Florea a publicat o postare care merită mai mult decât un simplu comentariu. Relatarea doamnei pornește de la o sintagmă rostită de un profesor universitar, prezentată drept o necesitate: „cenzură democratică”. Nu știu cine este această culme a gândirii, dar ce știu sigur e că musai merită invitat la televiziunea „poporului”. Ideea îmi aparține; pentru că în felul ăsta am înțelege mai bine mecanismele democrației care sunt ridicate în slăvi. Așteptăm în emisiunile de la televiziunea sus amintită să se strige: Bingo: Slava Ucraina! Că de „emisiuni libere de nevaccinați” suntem sătui. Greață solemnă!

Să ne întoarcem la subiect. Numai puțin! Cenzură democratică? Adică botniță, dar cu ștampilă? Reducerea la tăcere, dar în interesul cetățeanului? Interzicerea unor voci, dar pentru binele libertății? Să înțelegem că am ajuns în epoca în care libertatea de exprimare este nevoie să fie salvată de cei care vor să ne explice când și cât avem voie să vorbim?

Ce idee generoasă! Mai lipsește să ne mulțumească cineva pentru privilegiul de a gândi în limitele aprobate.

Să nu ne jucăm cu vorbele. Cenzura înseamnă controlul exprimării. Înseamnă că cineva decide ce poate ajunge la ceilalți și ce trebuie oprit. Iar când acest mecanism este prezentat drept necesitate democratică, întrebarea nu mai este una academică. Este una care privește fiecare cetățean: cine primește puterea să ne închidă gura?

Guvernul, o autoritate, o comisie de experți? Administratorii unor platforme? Niște verificatori ai adevărului numiți sau acreditați de cineva? Și dacă mâine acești arbitri decid că o critică la adresa guvernului este dezinformare, cine îi oprește? Dacă o investigație jurnalistică deranjează un ministru, cine garantează că nu va fi împinsă în afara spațiului public? Dacă un profesor contestă o politică oficială, cine stabilește dacă este un intelectual incomod sau un pericol social?

Aici este miza. Nu la postările despre pisici, rețete și vreme. Miza este la vocile care deranjează. La jurnaliștii adevărați care investighează, la oamenii care pun întrebări, la cetățenii care refuză să înghită comunicatele oficiale, la cei care contestă deciziile puterii și cer socoteală celor plătiți din banii lor.

Pentru că puterea nu are niciodată o nevoie mai mare de liniște decât atunci când este întrebată ce a făcut cu banii, cu promisiunile și cu încrederea publică.

Să presupunem că această idee ar deveni politică publică. Nu ar veni nimeni să anunțe la televizor că libertatea de exprimare a fost desființată. Ar fi prea brutal și prea greu de vândut. Ar începe cu aspecte aparent rezonabile. Un conținut eliminat pentru că este considerat nociv. O voce restricționată pentru că ar putea influența publicul. O publicație penalizată pentru că nu respectă standardele acceptate. O opinie scoasă din circulație pentru că nu corespunde criteriilor stabilite de cei care dețin autoritatea de a le stabili.

Apoi criteriile se pot lărgi. Astăzi sunt vizate anumite informații, mâine anumite interpretări, iar poimâine însăși posibilitatea de a pune sub semnul întrebării versiunea oficială.

Și cine mai verifică puterea când cei care ar fi necesar să o verifice au fost reduși la tăcere?

Cine mai descoperă corupția când investigația poate fi blocată? Cine mai semnalează abuzurile când orice critică poate fi împinsă în categoria discursului indezirabil? Cine mai avertizează asupra unei decizii greșite când avertismentul însuși devine suspect? Cine mai apără cetățeanul când presa, opoziția și societatea civilă ajung să vorbească numai în limitele tolerate de autorități?

Să nu confundăm aspectele: sancționarea amenințărilor, a instigării la violență sau a faptelor ilegale nu înseamnă cenzurarea opiniilor. Există legi, există răspundere juridică, există instanțe. Dar niciun guvern, nicio instituție și nicio grupare de experți nu primește prin simpla invocare a binelui public un drept nelimitat de a decide ce se cuvine să gândească populația.

Mai ales că istoria ne-a arătat ceva simplu: orice putere tentată să controleze discursul găsește foarte repede motive să-și protejeze propriile interese. Astăzi invocă stabilitatea, mâine siguranța, poimâine unitatea națională. Întotdeauna există un motiv suficient de nobil pentru a cere cetățeanului să vorbească mai puțin și să asculte mai mult.

Iar dacă ne uităm la ce poate produce un asemenea mecanism, descoperim adevărata lui eficiență: nici măcar nu mai este necesar să interzici totul. Este suficient să creezi nesiguranță. Să faci omul să se gândească de două ori înainte de a publica. Să-l faci să se teamă că își poate pierde contul, audiența, locul de muncă sau reputația. Să-l convingi că este mai prudent să tacă decât să riște să fie etichetat.

Așa se naște autocenzura. Cea mai comodă formă de control, pentru că nu mai este necesar să trimiți pe nimeni să închidă gura cuiva. Omul și-o închide singur.

Și să nu ne imaginăm că măsurile s-ar opri la Facebook. Odată acceptat principiul că exprimarea este necesar să fie filtrată în funcție de o versiune autorizată a realității, tentația extinderii controlului poate ajunge în presă, în universități, în școli, în cultură și în dezbaterea politică. Nu mai contează doar ce publici. Începe să conteze ce ai voie să predai, ce poți cerceta, ce interpretări poți susține și ce întrebări ai dreptul să formulezi.

Vom ajunge să avem nevoie de aprobare pentru propriile opinii? Vom avea liste cu subiecte acceptabile și subiecte periculoase? Va fi necesar să demonstrăm că suntem suficient de democratici înainte să putem critica democrația practicată de cei aflați la putere?

Poate că unora li se pare exagerat. Dar tocmai așa este necesar să fie judecată o idee care pretinde să schimbe raportul dintre cetățean și libertatea lui: prin consecințele pe care le-ar putea produce dacă devine regulă.

Constituția României are o formulare pe care ar fi bine să o citească și cei care inventează asemenea concepte: articolul 30, alineatul 2: „Cenzura de orice fel este interzisă”. Nu există o excepție pentru cenzura cu intenții bune, pentru cenzura academică, pentru cenzura progresistă sau pentru cenzura care se declară salvatoarea democrației.

Și mai este ceva. Cineva ar fi necesar să le explice celor care visează la o societate fără voci incomode că democrația nu este un club privat, în care membrii au voie să vorbească numai dacă respectă regulamentul ideologic al conducerii. Cetățeanul nu este angajatul puterii, presa nu este departamentul ei de comunicare, iar libertatea de exprimare nu este o favoare acordată cu program.

Dacă o idee este falsă, combate-o cu argumente. Dacă o informație este greșită, demonstrează. Dacă există o faptă ilegală, aplică legea. Dar nu preface dezacordul în infracțiune morală și critica în motiv de excludere. Nu cere liniște acolo unde ar fi necesar să existe întrebări.

Pentru că o societate în care toată lumea aprobă nu este neapărat o societate care a ajuns la adevăr. Poate fi o societate în care oamenii au învățat că este mai sigur să mintă, să tacă sau să repete ce li se spune.

Iar cei care astăzi consideră cenzura o necesitate, ar fi util să se gândească la un amănunt: mecanismul pe care îl justifică nu va rămâne veșnic în mâinile lor. Mâine poate ajunge în mâinile adversarilor lor. Atunci vor mai considera botnița un instrument democratic?

Cenzura nu devine democratică atunci când este exercitată în numele democrației. Devine doar mai ușor de vândut celor care nu și-au dat încă seama că sunt următorii care ar putea fi reduși la tăcere. Iar când ultima voce critică va fi închisă, puterea nu va mai avea nevoie să demonstreze că are dreptate. Va avea doar nevoie să vorbească singură.

Cât despre haznalele urât mirositoare, sugătoare de bani publici, nu am nimic de zis. Noi toți știm că rolurile se joacă pe bani mulți, putere și influență asupra inșilor care-și spun oameni politici, ei fiind doar niște sclavi care umblă cu botnițe pe creierele pe care oricum nu le dețin.

Să vă fie rușine! Ăstora de vă mai ziceți și profesori universitari!

Și mai ales „jurnalizdi”!

Dacă i-ați uitat cumva, vă aduc aminte! Fotografia asta spune totul despre unde suntem azi!

Autoare: Zoe Dantes

Citiţi şi:
Stéphane Luçon: Lovitura de stat judiciară din 2024 a rămas nepedepsită. Cenzura continuă. Narativul FIMI este instrumentalizat împotriva suveraniștilor. Discursul meu în Parlamentul European
Perversul neo-bolșevic, Nicușor Dan, a perorat de la tribuna ONU noua doctrină de cenzură a UE, încercând să argumenteze și anularea alegerilor, dar și cenzura celor care-l contestă online și pretutindeni

 

yogaesoteric
11 noiembrie 2026