Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Khomeini şi Marele Satan (SUA): Aliaţi sau adversari?


Recent, un grup de jurnalişti de la secţia persană a BBC World Service a lansat pe diferite reţele de socializare o serie de documente (telegrame diplomatice, rapoarte declasificate ale unor servicii secrete, memorii şi înregistrări ale unor reuniuni politice, precum şi alte materiale) referitoare la dialogul secret al ayatollahului Ruhollah Khomeini cu „Marele Satan”.

Remember

În primăvara anului 1963, ayatollahul Ruhollah Khomeini, cunoscut opozant al regimului dictatorial de la Teheran, a îndemnat populaţia la nesupunere civică şi a criticat vehement politica şahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr care, la presiunea administraţiei Kennedy, a lansat controversatul proiect al Revoluţiei Albe – un vast program ce includea, printre altele, reforma agrară, naţionalizarea unor companii, redistribuirea profitului sau acordarea dreptului de vot pentru femei.

La 5 iunie 1963, la câteva zile după incendiarul discurs de la Qom, unde Reza Pahlavi a fost catalogat „ticălos şi mizerabil”, Ruhollah Khomeini a fost reţinut şi transferat la Teheran, în arest la domiciliu, fiind eliberat în august acelaşi an, după demonstraţii violente în principalele oraşe persane, în care simpatizanţi ayatollahului au înfruntat militarii şi forţele SAVAK, temuta poliție secretă a şahului. Khomeini a fost arestat, din nou, în noiembrie 1964, şi, după aproape şase luni, a fost obligat să plece în exil (Turcia, Irak şi, spre final, Franţa).

Un document declasificat în 2008 al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), intitulat Iranul şi Islamul, relevă că, arestat fiind, la câteva zile după ce militarii executaseră doi dintre liderii protestelor stradale, ayatollahul Khomeini a reuşit să transmită administraţiei Kennedy un mesaj în care condamna teroarea regimului iranian şi preciza că, personal, nu are nimic de împărţit cu SUA şi nu se opune intereselor americane în Iran. Mai mult, ayatollahul considera că prezenţa americană în Iran era chiar necesară „pentru a contrabalansa influenţa sovietică şi posibil britanică”.

Notă: Textul integral al analizei CIA rămâne clasificat şi nu există încă dovezi evidente că preşedintele John Fitzgerald Kennedy ar fi fost informat despre mesajul liderului spiritual iranian.
De altfel, peste doar două săptămâni, J.F. Kennedy era asasinat în Texas.

Strategia americană pentru Iran

Situaţia din Iran din ultimii ani de putere ai şahului era monitorizată cu preocupare de analiştii CIA şi diplomaţii americani acreditaţi la Teheran, care prezentau periodic preşedintelui Jimmy Carter informări privind raportul de forţe pe plan intern şi posibile riscuri la adresa intereselor americane generate de escaladarea tensiunilor.

• Astfel, în deja faimoasa analiză Thinking the Unthinkable, trimisă Departamentului de Stat la 9 noiembrie 1978 de William Sullivan, ambasadorul american la Teheran, acesta preciza că şahul este condamnat să dispară, problema fiind nu dacă, ci când. Diplomatul american sugera Washingtonului să-i scoată cât mai repede din ţară pe şah şi pe principalii lideri militari şi să înceapă tatonări, pentru a ajunge urgent la o înţelegere cât mai avantajoasă cu ayatollahul Khomeini şi comandanţii din eşalonul doi al armatei. Respectiva evaluare şi propunerile ce o însoţeau l-au surprins pe preşedintele Jimmy Carter, care încă ezita în privinţa scoaterii din joc a şahului.

• Preşedintele Jimmy Carter a decis, totuşi, să încurajeze plecarea şahului „în vacanţă”, în California, pentru a calma astfel mişcările opoziţiei, dar a avertizat CIA şi Pentagonul că, indiferent de deznodământ, „evoluţiile din Iran nu trebuie să pară a avea legătură cu implicarea SUA”.

• După ce Casa Albă şi conservatorii din structurile americane de securitate naţională au convenit că, la urma urmei, „se pot face afaceri şi cu Khomeini şi aliaţii săi”, preşedintele Jimmy Carter i-a solicitat lui Reza Pahlavi (depresiv şi bolnav de cancer) să părăsească urgent Iranul. Decizia preşedintelui Carter pare să fi fost influenţată de semnalele venite din anturajul ayatollahului Ruhollah Khomeini, conform cărora „Statele Unite nu trebuie să se temă de problema petrolului. Nu este adevărat că viitoarea putere de la Teheran va refuza să vândă ţiţei americanilor”.

• Un rol deosebit în conturarea strategiei americane faţă de spirala evenimentelor din Iran l-a avut reuniunea restrânsă din celebra „Situation Room” (11 ianuarie 1979), prilej cu care Stansfield Turner, directorul CIA, a prezentat o evaluare „la zi” a situaţiei din teren, sugerând că Ruhollah Khomeini va rămâne în umbră şi îl va lăsa pe ayatollahul Mohammad Beheshti, adjunctul şi apropiatul sau – o personalitate educată în Occident – să formeze şi să conducă viitorul guvern.

În opinia experţilor CIA, Beheshti era un fel de pasăre rară: pragmatic, vorbitor fluent al limbii engleze, germane şi arabe, cleric cu autoritate şi recunoaştere în lumea islamică, absolvent al Universităţilor din Teheran şi Qom, fost director (1965-1970) al Centrului Islamic din Hamburg şi... omul de încredere al lui Khomeini. Pe scurt, acesta era omul cu care SUA ar fi putut rezona.

De reţinut că analiza experţilor CIA nu era departe de adevăr şi că evenimentele ulterioare au confirmat profesionalismul structurilor americane de intelligence. După revoluţie, ayatollahul Mohammad Beheshti a jucat un rol major în conturarea noii formule de putere de la Teheran: acesta a fost arhitectul constituirii structurilor administrative şi legislative ale viitoarei Republici Islamice, preşedinte al Consiliului Revoluţiei Islamice, secretar general al Partidului Islamic Republican şi mentor al unor personalităţi în plină afirmare la acea vreme (Mohammad Khatami, fost preşedinte, Hassan Rohani, actualul şef al statului, Ali Akbar Velayati, fost ministru de externe ş.a.).

În cadrul aceleiaşi reuniuni, preşedintele Jimmy Carter i-a informat pe participanţi despre misiunea la Teheran a generalului Robert E. Huyser, adjunctul comandantului forţelor americane din Europa: acesta s-a documentat temeinic asupra stării de spirit din rândul armatei şi i-a convins pe liderii militari să renunţe la orgolii şi să-l întâlnească pe ayatollahul Beheshti, ca prim pas în acomodarea cu Khomeini şi viitoarea putere.

Cei prezenţi în „Situation Room” au agreat în mare parte analiza directorului CIA, însă Zbigniew Brzezinski şi, în general, militarii au avertizat că „ar fi fatal pentru SUA să-l considere pe Ruhollah Khomeini doar un simplu simbol al segregaţiei educaţionale şi oponent al emancipării femeii”.

• Presat de președintele Jimmy Carter, autoritarul şah Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a acceptat, la 16 ianuarie 1979, să plece într-o „vacanţă” în străinătate, lăsând în ţară un prim-ministru extrem de nepopular (Shapur Bakhtiar) şi o armată în degringoladă – o forţă de peste 400.000 de militari, dependentă aproape în întregime de armamentul şi consilierii americani.

De precizat că poziţia SUA faţă de prim-ministrul iranian a fost duplicitară pe tot parcursul celor 36 de zile cât acesta s-a aflat în fruntea executivului. Ambasadorul William Sullivan îl încuraja şi îi lauda public intenţiile progresiste, însă informa Departamentul de Stat că premierul persan trăieşte cu capul în nori şi că nu are încredere că s-ar putea plia intereselor americane.

Evoluţia alarmantă a situaţiei interne

Plecarea şahului nu a calmat tensiunile din ţară. Protestatarii – mulţi dintre ei înarmaţi – se angajaseră în bătălii de stradă cu poliţia şi armata, care rămăseseră loiale şahului Reza Pahlavi: diviziile Gărzii imperiale păreau decise să-şi dea viaţa, pentru a-şi apăra şahul, în timp ce fundamentaliştii islamici erau îndemnaţi de imami să lupte cu arma în mână până la sacrificiul suprem.

În tot acest timp, magazinele erau închise, serviciile publice suspendate, iar o grevă naţională adusese sectorul extracţiei petrolului la inactivitate, ameninţând să se ajungă la o criză energetică majoră, cu efecte nu doar pe plan intern.

Situaţia devenise explozivă după ce noul premier, Shapur Bakhtiar (4 ianuarie-11 februarie 1979), a mobilizat trupe şi tancuri în apropierea aeroportului, pentru a încerca şi pe această cale să descurajeze planurile lui Khomeini de revenire în ţară.

Premise ale netezirii asperităţilor americano-iraniene

• Cei 15 ani de exil au consolidat poziţia ayatollahului Khomeini de lider al opoziţiei iraniene şi principală ameninţare la adresa monarhiei persane. Foarte aproape de o victorie pe care o aştepta de mult, Ruhollah Khomeini privea cu prudenţă spre Washington. Deşi semnalele interne îi erau favorabile, ayatollahul se temea încă de o intervenţie americană de genul celei din 1953, când CIA a readus monarhia la Teheran.

• Documente recent declasificate atestă ca Ruhollah Khomeini avea legături cu oficiali şi/sau emisari ai Washingtonului de mai mult timp şi că, departe de a sfida SUA, ayatollahul curta administraţia Carter, căreia îi transmitea semnale privind dorinţa de dialog şi înţelegere a conducerii viitoarei Republici Islamice faţă de interesele americane în Iran.

• Khomeini dorea, în realitate, o victorie decisivă şi nu o înţelegere, însă un angajament tactic cu administraţia americană îi cădea bine, cel puţin în clarificarea unor probleme sensibile în perspectiva revenirii în Iran, cu evitarea unor confruntări sângeroase cu militarii.

Ayatollahul Khomeini se temea de reacţia militarilor şi încerca să descifreze ce se ascunde în spatele contactelor zilnice pe care comandanţii armatei iraniene le aveau cu generalul american Robert E. Huyser din US Air Force, trimis de preşedintele Carter cu o misiune secretă la Teheran.

• La rândul său, Casa Albă era preocupată de prevenirea declanşării unui război civil, care ar fi afectat pentru mult timp interesele strategice ale SUA în regiune: în Iran se aflau mii de consilieri americani, armament sofisticat, precum cel cu care erau echipate avioanele de vânătoare F-14, cea mai importantă instituţie a puterii – Armata şi, bineînţeles, o sursă vitală de aprovizionare cu petrol. Aceasta era, de fapt, miza jocurilor în regiune şi mai puţin căderea şahului sau revenirea lui Khomeini!

Debutul şi evoluţia contactelor ayatollahului cu „Marele Satan”

Armonizarea poziţiilor dintre Casa Alba, Departamentul de Stat şi liderii structurilor de securitate a marcat debutul oficial al contactelor Washingtonului cu reprezentanţii opoziţiei iraniene. Astfel, la 14 ianuarie 1979, secretarul de stat Cyrus Vance a semnat o telegramă către ambasadele americane din Paris şi Teheran cu următorul mesaj: „Am decis că este utilă stabilirea unui canal direct de comunicare cu anturajul lui Khomeini”.

Reacţia a fost promptă, ceea ce ne face să credem că totul era pregătit şi nu se aştepta decât un „OK” de la Casa Alba. Astfel, la 15 ianuarie, în toiul nopţii, „consilierul politic”* al ambasadei americane în Franţa, Warren Zimmermann, s-a deplasat la Neauphle-le-Chateau, o localitate liniştită din apropierea Parisului, folosind autoturismul personal al altui funcţionar al ambasadei, care nu avea numere diplomatice, pentru a nu atrage astfel atenţia contraspionajului francez.

În reşedinţa liderului opoziţiei iraniene, Warren Zimmermann s-a întâlnit de mai multe ori cu dr. Ebrahim Yazdi, şeful staffului şi purtător de cuvânt al ayatollahului Khomeini. American de origine iraniană, cu studii la universităţile din Teheran şi Houston, Yazdi stabilise contacte apropiate cu oficiali de la Washington cu ajutorul unui etnic de aceeaşi origine, Richard Cottam, fost ofiţer operativ al CIA, cu misiuni executate în Iran şi în lumea arabă.

Stabilirea unei legături clandestine cu un beneficiar de azil politic este o operaţiune extrem de sensibilă care, în cazul ayatollahului, putea fi interpretată ca o schimbare în strategia de politică externă americană şi un semnal negativ către comunitatea internaţională că SUA îşi trădează aliaţi, lucrând pentru înlăturarea lui Reza Pahlavi. Asta pentru a nu aduce în discuţie iritarea Directei pentru Supravegherea Teritoriului (denumirea contraspionajului francez din acea vreme) pentru acţiuni clandestine ce contravin statutului misiunilor diplomatice.

Ca urmare, cu toată opoziţia Agenţiei Centrale de Informaţii, după primul contact Zimmermann-Yazdi, şeful diplomaţiei americane, Cyrus Vance, a informat guvernul francez că „Statele Unite au nevoie urgentă să intre în contact cu persoane din apropierea ayatollahului Khomeini, pentru obţinerea acordului acestuia vizând organizarea de consultări secrete, la Teheran, între ayatollahul Mohammad Beheshti şi liderii armatei şi ai structurilor iraniene de intelligence”.

În mesajul său, secretarul de stat american a mai precizat autorităţilor franceze că ambasadorul SUA la Teheran s-a întâlnit de mai multe ori cu Mohammad Beheshti care, din raţiuni de securitate personală, a refuzat însă întâlnirea cu generalii.

Schimbul de mesaje între Khomeini şi administraţia americană, via Zimmermann-Yazdi, a cuprins sugestii/cerinţe/răspunsuri la întrebările celor doi protagonişti.

Washingtonul ar fi dorit să amâne cât mai mult posibil schimbarea regimului de la Teheran, avertizând că „o revenire intempestivă a ayatollahului s-ar putea transforma într-un dezastru, deoarece militarii ar putea reacţiona pentru apărarea Constituţiei”.

La un asemenea semnal, ayatollahul Khomeini a solicitat clarificări urgente cu privire la sintagma „apărarea Constituţiei”: partea americană avea în vedere prezervarea monarhiei sau conservarea drepturilor militarilor?

Răspunsul, păstrat secret peste 35 de ani, îl asigură pe ayatollah că America era „flexibilă” în ceea ce priveşte viitorul sistem politic iranian „... SUA nu susţin că schimbarea Constituţiei nu ar fi posibilă, însă crede că trebuie stabilite şi urmate anumite proceduri... Dacă drepturile militarilor nu vor fi afectate, credem că este foarte posibil ca liderii armatei să susţină orice formulă de organizare politică, pe care o va alege Iranul... Generalii şi ofiţerii armatei iraniene se tem de necunoscut şi de viitorul lor incert... Armata este ca un animal rănit...”
Pentru a fi sigur că mesajul american a fost corect înţeles, Yazdi îşi lua notiţe în persană şi le punea de acord cu Zimmermann, înainte de a le prezenta ayatollahului.

După aceste clarificări, administraţia americană aştepta o reacţie din partea lui Khomeini, care a venit imediat, pe acelaşi canal. Casa Albă solicitase precizări privind viitorul intereselor americane în Iran (investiţii, aprovizionare cu petrol, relaţiile politico-militare) şi raporturile cu Uniunea Sovietică.

În mesajul său din 27 ianuarie (first person message), predat de Yazdi mesagerului american, ayatollahul revenea cu următoarele precizări:
Exporturile de petrol vor continua şi după proclamarea Republicii Islamice a Iranului, cu două excepţii: Africa de Sud şi Israel... Pentru dezvoltarea ţării, Iranul are nevoie de asistenţă externă, îndeosebi investiţii americane.”
Iranul nu are afinităţi particulare cu URSS. Guvernul de la Moscova este ateu şi persecută religia. De aceea, credem că este foarte dificil să ajungem la o înţelegere deplină cu Uniunea Sovietică... Voi (americanii, n.a.) sunteţi creştini şi credeţi în Dumnezeu... Din acest punct de vedere ne este mai uşor să fim mai apropiaţi de voi, decât de ruşi.”
Republica Islamică va face distincţie între Israel şi rezidenţii evrei, care au început să părăsească Iranul... Spuneţi-le evreilor americani că viitorul oricărui evreu din Iran va fi sigur.”

Administraţia americană a receptat cu satisfacţie disponibilitatea ayatollahului de a dialoga direct cu Washingtonul şi a exprimat dorinţa continuării consultărilor secrete, dar l-a avertizat pe Khomeini că soluţionarea crizei necesită şi implicarea actualelor autorităţi şi instituţii iraniene. Acesta a fost mesajul trimis de Departamentul de Stat misiunii diplomatice americane din Teheran, pentru feedback, însă nu a mai ajuns la Khomeini care, la 1 februarie 1979, a revenit în Iran, unde a fost întâmpinat de milioane de oameni pe străzi şi aclamat ca următor lider al naţiunii.

Dispute americane privind „Opţiunea C”

La 9 ianuarie 1979, David Aaron, adjunctul consilierului prezidenţial pentru securitate naţională – Zbigniew Brzezinski – sugera şefului său că „... soluţia optimă ar fi o lovitură armată împotriva prim-ministrului Bakhtiar, urmată de o înţelegere cu comandanţii militari şi cu ayatollahul Khomeini, care să conducă în final la îndepărtarea şahului de la putere... Teoretic, o asemenea înţelegere s-ar putea materializa fără implicarea militarilor pentru îndepărtarea premierului”.

Consilierul prezidenţial Zbigniew Brzezinski, cel mai înfocat suporter al şahului în rândul administraţiei Carter, a susţinut, până în ultima clipă, recurgerea la „Opţiunea C”, fiind cu greu convins că varianta loviturii de palat ar fi adus mari prejudicii militarilor autohtoni şi imaginii internaţionale a SUA. La rândul lor, militarii iranieni au fost convinşi să nu reacţioneze emoţional, generalul Robert E. Huyser precizându-le liderilor armatei că simpla revenire în ţară a ayatollahului nu constituia un motiv suficient pentru implementarea „Opţiunii C”.

Victoria Revoluţiei islamice (11 februarie 1979, când Khomeini a instalat „guvernul lui Allah” condus de Mehdi Bazargan) nu a surprins Casa Albă, care nici nu a reacţionat la aflarea „ştirii”. De altfel, preşedintele Jimmy Carter şi secretarul de stat Cyrus Vance şi-au petrecut sfârşitul de săptămâna hoinărind pe dealurile de la Camp David, iar duminică, 11 februarie, erau la biserică şi nu au fost deranjaţi.

În loc de concluzii

• Documentele dezvăluite de BBC încercau să demonstreze că, în pofida aparenţelor, administraţia americană şi ayatollahul Khomeini au respectat în mare parte ceea ce conveniseră, realităţi necomentate sau respinse de actualii lideri de la Washington şi Teheran.
Astfel, dacă Departamentul de Stat s-a abţinut de la orice comentarii, autorităţile de la Teheran au reacţionat virulent, denunţând „ostilitatea britanică” faţă de sfidarea curajoasă a Statelor Unite de către ayatollahul Khomeini şi dejucarea planurilor „Marelui Satan” de a-l menţine la putere pe Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr.

Reacţii au venit şi din partea ayatollahului Ali Khamenei, actualul lider spiritual suprem al Iranului, în opinia căruia documentele invocate de BBC sunt contrafăcute. „Ar ezita SUA, care au doborât un avion civil cu 300 pasageri, să falsifice un document?”, se întreabă ayatollahul Khamenei, referindu-se la controversata doborâre a unui avion iranian de către o navă de război americană în 1988, în Golful Persic.

Dacă tot l-a invocat pe „Marele Satan”, poate că ar fi fost corect ca Ali Khamenei să amintească măcar în treacăt de ocuparea Ambasadei SUA de la Teheran (4 noiembrie 1979) când, incitaţi de predecesorul său pe care îl apărau, studenţii iranieni au reţinut timp de 444 de zile 55 de americani în sediul misiunii diplomatice.

• Dezvăluirile reporterilor BBC World Service au provocat valuri de nemulţumiri şi comentarii în rândul populaţiei iraniene: dacă acestea sunt adevărate, mitul lui Khomeini de oponent ferm al oricăror legături cu americanii începe să se clatine.

• În pofida retoricii confruntaţioniste a ambelor părţi, revoluţia iraniană nu a marcat nicidecum încetarea contactelor directe dintre Washington şi Teheran. De altfel, chiar actualul preşedinte Hassan Rohani ar fi fost implicat în negocierile secrete cu SUA, într-o afacere extrem de controversată – Iran-Contra (achiziţionarea de armament, în schimbul facilitării eliberării unor ostatici americani deţinuţi de mişcarea şiită Hezbollah, controlată de Iran). Contactele şi înţelegerile ar fi avut loc în mai 1986, în contextul vizitei la Teheran a lui Robert C. McFarlane, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui Ronald Reagan.

• Cotidianul The Guardian, care a preluat şi comentat la rândul său documentele BBC, a solicitat o opinie fostului consilier pentru securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter – Zbigniew Brzezinski. Acesta a refuzat orice interviu pe tematica respectivă şi a precizat: „... În perioada aceea au fost numeroase manevre ale politicienilor, însă eu personal nu am nicio informare deosebită despre Khomeini şi rolul său în aceste jocuri... Este posibil ca în unele momente să fi existat anumite implicări, dar nimic deosebit care să-mi fi rămas în memorie” (sic!).

• Rugat să ofere noi detalii despre subiectul în cauză, Kambiz Fattahi, unul dintre reporterii secţiei persane a BBC World Service, susţine că documentele demonstrează clar că ayatollahul pare mai mult un sforar în spatele scenei decât un erou adevărat, a cărui legitimitate devine complicată, fiind evident acum că, în momentele critice ale luptei pentru crearea Republicii Islamice, Ruhollah Khomeini a antamat negocieri secrete cu cel pe care îl va eticheta drept „Marele Satan”.

Notă
* Ghilimelele între care am pus ocupaţia reală a diplomatului american Warren Zimmermann nu trebuie neapărat explicate. Ce diplomat procedează astfel pentru o acţiune oficială? De cine şi de ce se ferea? Şi, dacă răspunsurile la asemenea întrebări nu sunt suficiente, să reamintim cititorilor noştri că regretatul diplomat american s-a aflat deseori în locuri fierbinţi şi la momentul potrivit pentru proiectele geostrategice ale SUA: Uniunea Sovietică, Austria, Franţa sau R.S.F. Iugoslavia (la ultima locaţie, ca ambasador, chiar în perioada dezmembrării statului vecin şi a sângeroaselor conflicte interetnice 1988-1992!).


Citiţi şi:
Istoria secretă a imperiului american
Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (I)
Scopurile stabilite de Comitetul celor 300 pentru cucerirea şi subjugarea lumii

 

yogaesoteric
20 decembrie 2016


 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga