Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (II)
fragment din lucrarea Noi semnale şi ordine francmasonice secrete ce sunt transmise prin mass-media, volumul IV

Citiţi prima parte a acestui articol: Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (I).

În urma ritualului satanic în care însuşi Lucifer a confirmat-o pe Diana ca „Mare Preoteasă”, Albert Pike (foto) a semnat decretul din 8 aprilie 1889, prin care a proclamat oficial statutul Dianei de „Maestră Templieră”, acesta punând capăt conflictelor dintre loja Saint-Jacques din Paris şi loja celor Unsprezece, fondată de tatăl ei la Charleston.

Începutul convertirii

Timp de 10 ani de la data confirmării prin ritual ca mare preoteasă a lui Lucifer, Diana va duce un război împotriva lui Adonai, Dumnezeul creştinilor, cu o ardoare care îl uimea şi pe Albert Pike însuşi, a cărui mână dreaptă şi confidentă devenise.
Succesorul lui Albert Pike a fost, începând din 1887, Lemmi, despre care Diana considera că dezonorează francmasoneria. Aflând că acesta îşi pusese în locuinţă un crucifix răsturnat, pe care inscripţionase cuvintele „glorie lui Satan”, Diana îi va declara război, întrucât ea lupta împotriva lui Satan cu la fel de multă ardoare pe cât lupta pentru Lucifer. Însă faptul că ea, în puritatea ei neştiutoare (rămăsese virgină), refuzase să profaneze trupul lui Hristos şi taina euharistiei, a atras bunăvoinţa divină, care a intervenit pentru a o salva, prin intermediul Ioanei d’Arc.
Diana se va reîntoarce în Franţa. Aici va cunoaşte povestea Ioanei d’Arc, eroină pentru care va simţi în mod spontan o veneraţie aparte. Pe 7 aprilie 1894, Lemmi ordonă francmasonilor să împiedice sanctificarea Ioanei d’Arc, chestiune care urma să fie analizată la Vatican. Aceasta nu va face decât să amplifice aversiunea Dianei faţă de Lemmi şi veneraţia faţă de Ioana d’Arc. În această perioadă, Diana va citi tot ceea ce era legat de Ioana d’Arc şi va vizita locurile prin care aceasta trecuse. Va merge chiar la Orleans, unde va intra în camera în care Ioana d’Arc a dormit înainte de bătălie.

Diana scrie: „Am îngenuncheat şi m-am rugat la nobila fecioară franţuzoaică din toată inima mea”. Asta se petrecea în octombrie 1894. Rugăciunea ei a primit răspuns chiar în aceeaşi zi. Seara, pe când Diana se plimba, a zărit o lumină intensă între doi copaci şi, instantaneu, Ioana d’Arc i s-a arătat într-o sublimă viziune. Diana o descrie astfel: „Avea armură, dar nu purta arme şi avea capul descoperit. Figura ei avea trăsături energice, dar în acelaşi timp era de o blândeţe foarte mare. M-a privit fără să scoată un cuvânt, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji”.
Acest fapt a bulversat-o pe Diana foarte mult, ea încercând, în timpul apariţiei în această viziune a Ioanei d’Arc, să o întrebe de ce plânge. Aceasta nu i-a răspuns, ci a continuat să o privească foarte intens, cu nesfârşită milă, lacrimile şiroindu-i pe obraji. Diana s-a simţit străpunsă de această privire, care îi pătrundea până în ungherele cele mai ascunse ale sufletului... A implorat-o să îi vorbească, să îi spună motivul pentru care plânge, întrebând-o chiar dacă plânge din cauza lui Lemmi, care îi profana amintirea. După ce, fără să spună vreun cuvânt, Ioana d’Arc a privit-o încă odată cu mare tristeţe, a dispărut. Diana, tulburată, nu va înţelege decât mai târziu sensul acestei viziuni.
În aceeaşi seară, Diana îl va invoca pe Asmodel, entitatea luciferică despre care ea credea că este un înger de lumină, şi îi va spune acestuia că Ioana d’Arc era devotată lui Lucifer. Auzind aceasta, Asmodel a făcut o adevărată criză de gelozie şi furie, spunându-i scurt că putea să iubească pe cine vroia ea şi apoi, mânios, s-a făcut nevăzut.

Pe moment, Diana nu a înţeles mesajul Ioanei d’Arc (foto) şi a continuat să fie o adoratoare fidelă a lui Lucifer. Pe 21 ianuarie 1895, la Londra, ea se va decide să fondeze o revistă intitulată „Palladiumul regenerat şi liber”. Editarea revistei avea un dublu scop: combaterea lui Lemmi şi a cultului lui Satan, pe de o parte, şi pe de altă parte răspândirea peste tot şi în mod special în Franţa a cultului lui Lucifer, „Bunul Dumnezeu”. În sufletul Dianei persista încă o confuzie evidentă între aceste realităţi spirituale.
La apariţia primului număr al revistei, catolicii au fost fericiţi să constate scindarea din rândurile sectei masonilor, dar au fost totodată şocaţi să citească blasfemiile Dianei împotriva euharistiei şi a Sfintei Fecioare Maria. Al doilea număr conţinea şi el blasfemii, însă erau totodată publicate instrucţiunile ultra-secrete date de Lemmi, Marele Maestru al francmasoneriei, referitor la problema sanctificării Ioanei d’Arc, în 7 aprilie 1894.
Numeroşi catolici se vor ruga pentru convertirea acestei tinere care avusese curajul de a-l provoca pe „Marele Maestru” Lemmi şi întreaga francmasonerie. Un preot chiar i-a scris, încercând să o convingă să nu o mai blasfemieze pe Fecioara Maria.

Diana era atât de bulversată, încât în al treilea număr al revistei, ea promite să nu mai publice lucruri care să aducă prejudicii catolicismului. Face, o dată în plus, elogiul Ioanei d’Arc. Povesteşte despre o crimă comisă în 1891 în cadrul unei loji din Londra, când un nefericit refuzase să profaneze sfânta euharistie şi anunţă totodată că se va duce să vadă o călugăriţă, prietenă a mamei sale.
Acest al treilea număr al revistei a apărut în iunie 1895. Începând cu data de 6, cu tot statutul ei de „mare preoteasă”, francmasonii englezi s-au dezis de Diana: „Prin acest al treilea număr al revistei v-aţi semnat singură condamnarea. Nu mai aveţi dreptul să vă mai consideraţi dintre ai noştri”. În aceeaşi zi, pe 6 iunie, ea va depune un număr al revistei la picioarele unei mici statui a Ioanei d’Arc pe care o avea în cameră. Mişcată de scrisoarea unui preot, care o implora în numele Ioanei d’Arc să nu o mai blasfemieze pe Maica Domnului, Diana îngenuncheat pentru prima dată cu ambii genunchi în faţa statuii Ioanei, cuprinsă de un elan irezistibil şi a jurat cu voce solemnă că niciodată nu va mai scrie nici măcar un cuvânt lipsit de respect la adresa Sfintei Fecioare Maria, pe care Ioana d’Arc o iubea atât de mult.

Imediat ce am rostit aceste cuvinte, am fost aruncată cu violenţă în faţă. M-am lovit cu capul de pardoseală. În timp ce încercam să mă ridic, i-am văzut apărând pe Belzebut, Astaroth, Moloch şi Asmodel. Aveau aspectul lor obişnuit, de aşa-zişi îngeri de lumină, cu care apăreau în faţa adepţilor palladismului, dar figura lor exprima mânie, adusă la paroxism.” Cum Diana era obişnuită cu înfăţişarea lor luminoasă şi bună faţă de ea, se întreba ce îi făcea să fie mânioşi, căci era pentru prima oară când i se arătau astfel. Aceştia o ameninţau, plini de turbare, ca şi cum ar fi fost un înger al lui Adonai, aşa că Diana a realizat că nu era de glumă. Ei s-au năpustit asupra sa. Sub imperiul sentimentului de pericol, Diana a strigat instinctiv: „Ioana, Ioana, apără-mă!” Atunci, cei patru au izbucnit în nişte urlete înspăimântătoare, leii răniţi nu ar fi putut să scoată nişte răgete atât de înfiorătoare. În acelaşi timp, instantaneu, faţa şi forma celor patru „îngeri de lumină” s-a schimbat: Diana i-a văzut, în sfârşit, aşa cum erau ei de fapt: hidoşi, monstruoşi, cu coarne şi coadă. Într-un cuvânt, nişte adevăraţi diavoli. Figura lor exprima turbare şi mânie, la care însă se adăuga şi o frică teribilă, care era acum starea lor dominantă. Toate acestea au durat nu mai mult de câteva secunde. Imediat după ce i-a văzut cu înfăţişarea lor adevărată, de demoni, cei patru ţapi infernali au dispărut, scufundându-se undeva în adâncul de dedesubt al tălpii iadului, proferând blesteme înfricoşătoare.

Diana a fost profund impresionată de această viziune, vocea lăuntrică a conştiinţei spunându-i acum că ea fusese înşelată încă din copilărie. Adevărul ieşea la iveală puţin câte puţin, iar ea a început să înţeleagă că de fapt Lucifer era totuna cu Satan şi, deoarece nu era posibil să existe doi „Dumnezei ai răului”, ea s-a simţit atrasă cu o forţă irezistibilă de unicul Dumnezeu adevărat, Dumnezeul creştinilor, Dumnezeul unic şi de o infinită bunătate.
Francmasonii englezi au somat-o să-şi dea demisia din postul pe care îl deţinea, fiind însărcinată cu propaganda. „Toată viaţa mi-a trecut prin faţa ochilor conştiinţei mele. Nu mai ştiu unde sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept. Aud un strigăt: Eu sunt Adevărul, rămâi cu mine, apoi, este un murmur în urechea mea: te-a înşelat dintotdeauna, renunţă la el. Cel care te iubeşte cu adevărat nu aşteaptă decât o rugăciune pentru a-şi deschide braţele pentru tine.” Tulburată şi suferind din cauza faptului că nu ştie adevărul, Diana solicită ajutor. Deja în câteva mănăstiri din Franţa se făceau rugăciuni pentru sufletul ei.
Pe 8 iunie 1895, Diana a răspuns francmasonilor englezi, dându-şi demisia. Pe 12 iunie, ea se va retrage la o mănăstire, în secret, undeva fi ascunsă şi protejată, întrucât era de aşteptat ca, dezvăluind atât de multe despre înalta francmasonerie, ucigaşii plătiţi să încerce să o lichideze. Imediat, sufletul Dianei a fost cuprins de o pace divină, simţind prezenţa lui Dumnezeu foarte profund în urma rugăciunilor intense zilnice.

Avea la acea dată 31 de ani. Pe data de 15 iunie, seara, urma să părăsească mănăstirea. Maica stareţă insistă să o boteze, iar Diana acceptă. Astfel, ea a îngenuncheat şi a renunţat pentru totdeauna la Necuratul, confirmând revenirea ei la credinţa în adevăratul şi unicul Dumnezeu. În acelaşi moment în care avea loc botezul, părintele Delaporte, de la Sacré-Coeur, îşi dădea ultima suflare. Corespondentul din Paris al publicaţiei „Catolic Times” scria, în data de 28 iunie că, deşi poate părea ciudat la prima vedere, moartea binecunoscutului misionar de la Sacré-Coeur, părintele Delaporte şi botezarea Dianei sunt corelate. Prelatul, autor al unor articole cu conţinut anti-masonic, urmărea cu viu interes situaţia Dianei Vaughan, în speranţa convertirii la creştinism a acestei victime inocente a sataniştilor. Nu numai că depusese eforturi pentru sprijinirea acesteia, dar îşi oferise, în rugăciune, propria viaţă lui Dumnezeu, în schimbul convertirii ei, fapt binecunoscut de către prietenii părintelui. În orice caz, după ce Diana a fost botezată, Delaporte a murit misterios şi subit. În acea noapte, ea va trece prin încercări grele, fiind torturată de diverse apariţii demoniace şi trezindu-se în dimineaţa următoare cu dureri în întreg trupul. În aceeaşi vară, pe 14 august, se va reîntoarce pentru a petrece câteva zile la mănăstire. Din nou sosirea ei va fi tăinuită, pentru a fi protejată. Va face un pelerinaj la Lourdes între 16 şi 21 august, deghizându-se într-o bolnavă. Nopţile au devenit mai uşoare pentru ea, care se ruga la Sfânta Fecioară Maria să îndepărteze toate chinurile prin care trecea de când se convertise.
Din acel moment, ea se va angaja într-o luptă contra francmasoneriei, demascând toate atrocităţile şi crimele realizate în cadrul acestei organizaţii satanice. Convertirea ei a fost celebrată în presa catolică, şi chiar la Vatican, fiind considerată „una din cele mai mari victorii prin graţie divină cunoscute până atunci”, „o binecuvântare cu totul deosebită” (Papa Leon al XIII-lea).
În acelaşi timp, surse de încredere i-au confirmat Dianei că înalta francmasonerie îşi trimisese spioni cu scopul de a afla unde se ascunde. Ea era conştientă de faptul că, dacă era descoperită, soarta sa era pecetluită, căci ar fi fost ucisă cu sânge rece de foştii „fraţi” şi fostele „surori”. De aceea, îşi expedia fragmentele de manuscris şi articolele cu deosebite precauţii, cu ajutorul unui curier de încredere, care se deplasa într-o localitate vecină şi depunea plicurile la poştă, având grijă ca timbrele lipite pe acestea să nu dezvăluie vreun indiciu despre locaţia în care se ascundea Diana.

Dezvăluiri

În perioada 1895-1897, Diana Vaughan va scrie „Memoires d’uneex-palladiste”, în care va dezvălui o serie de amănunte despre educaţia sa în spiritul adorării Necuratului, despre confirmarea sa ca „mare preoteasă” a lui Lucifer, despre ritualurile satanice realizate de înalta francmasonerie, date despre componenţa lojilor funcţionale în acea perioadă, despre membrii acestora, despre locaţiile în care se desfăşoară ritualurile satanice, descriind inclusiv manifestările şi apariţiile terifiante ale entităţilor de acest gen şi ale lui Lucifer însuşi şi instrucţiunile date în mod nemijlocit de acesta înalţilor francmasoni pentru războiul „Potrivnicului” contra lui Dumnezeu. Ea publică, de asemenea, şi corespondenţa cu membrii marcanţi ai clerului catolic, care au sprijinit-o pe diverse căi în demersurile sale împotriva francmasoneriei, precum şi cu sfânta Tereza de Lisieux (a Pruncului Iisus şi a Sfintei Feţe) (foto), care s-a rugat pentru mărturisirea Dianei. Deasemenea, tot ea a pus în scenă chiar şi o piesă care ilustra povestea şocantă a „preotesei” lui Lucifer şi a convertirii sale.
Piesa se numea „Triumful umilinţei” şi a fost scrisă pentru a o sărbători pe Maica Stareţă Marie din Gonzague. Personajul Diana Vaughan are un rol important în piesă, convertirea acesteia de la satanism la creştinism fiind un eveniment răsunător în Franţa sfârşitului de secol al XIX-lea. Sfânta Tereza auzise toată tărăşenia de la rudele sale, familia Gurin. Impresionată de cele auzite, sfânta îi va trimite Dianei un portret al Ioanei d’Arc, pe care a scris dedicaţia: „pentru noua Ioana d’Arc.” La rândul său, Diana îi va scrie o scrisoare de mulţumire.
Triumful umilinţei” înfăţişează lupta dintre Bine şi Rău şi aportul Arhanghelului Mihail la victoria Binelui, evidenţiată prin convertirea Dianei la creştinism. Piesa prezintă imaginea Bisericii triumfătoare, celebrează umilinţa, ca virtute şi simbolul miresei lui Hristos.
Redăm în continuare câteva dezvăluiri făcute de Diana Vaughan în „Memoriile” sale, cu privire la satanismul înaltei francmasonerii.

O crimă abominabilă

Victima a fost o tânără novice, o orfană de origine franceză, catolică, ce fusese încredinţată spre adopţie unei familii de englezi. A fost acceptată, mai întâi, într-o „lojă prin adopţie”, fiind pregătită ulterior pentru a primi iniţierea în gradele superioare. Triunghiul Londonez, gruparea în care această tânără a fost iniţiată, practica câteva ritualuri luciferice, după cum relatează Diana, care avea mai multe cunoştinţe în rândurile acestei loji. Cel puţin aceasta era situaţia la început, căci ulterior se pare că realitatea a devenit alta. Lemmi a desemnat în fruntea acestor loji un „preot” de origine poloneză, foarte înverşunat împotriva lui Hristos şi care a introdus în practicile lojii ritualuri satanice. Acesta a compus un fel de anti-psalm, închinat Satanei, ceeace i-a adus un anume prestigiu printre apropiaţii lui Lemmi. Influenţa lui a crescut rapid, într-un an el devenind adevăratul conducător al Triunghiului Londonez.

Parcurgând câteva grade de iniţiere, fără să fie însă pe deplin conştientă de pericolul acţiunilor sale, în 1891, avidă de cunoaştere, tânăra fată va solicita iniţierea în gradul de maestră templieră. La acea dată, iniţierea deja presupunea realizarea unui ritual satanic, ca probă de admitere, ce consta în profanarea trupului lui Hristos, reprezentat prin ostia oferită de preoţii catolici la euharistie. Fata a refuzat. Atunci, aceasta a fost legată, veşmintele i-au fost sfâşiate. Mizerabilii au vrut să o omoare imediat. Au lăsat-o suspendată deasupra podelei, în casa veche în care îşi desfăşurau practicile, şi au plecat încuind toate uşile, porţile astfel încât, chiar dacă ar fi reuşit să se elibereze, ţipetele ei nu s-ar fi putut auzi din exterior şi nu ar fi putut fugi. Aceştia şi-au dat întâlnire în ziua următoare, pentru a stabili în ce fel urma să moară nefericita. La căderea nopţii, au revenit. Erau în total două „surori” şi şapte „fraţi”, printre care şi preotul polonez. Acesta venise cu ideea de a aduce nişte ţevi de plumb. Au legat victima de acele ţevi şi au coborât-o într-o pivniţă nefolosită a casei, plină de şobolani. În acest caz, pedeapsa pentru refuzul de a oficia un ritual satanic a fost o moarte cumplită, fata fiind mâncată de vie de şobolani.

Reptilieni şi magie neagră

Diana reia, în memoriile sale, relatarea consemnată de strămoşul ei, Thomas Vaughan, într-un document existent în biblioteca familiei, referitor la Francesco Bori, un membru al înaltei francmasonerii, a cărui misiune a fost să discrediteze catolicismul. Philalet afirmă că acesta avea drept consoartă o... salamandră, care se numea Elkbamstar. „A luat o mică sticluţă, pe care o avea tot timpul asupra sa. I-a răspândit conţinutul pe sol. Era sânge. Dar sticluţa părea inepuizabilă. Sângele s-a revărsat, camera a fost inundată. Picioarele noastre se scăldau în lichidul roşiatic. Atunci fratele nostru se întinse în acel sânge, agitând sticluţa în acelaşi timp. Sângele a început să se coaguleze, luând formă vie. Arătarea avea capul şi trunchiul de femeie, partea de jos terminându-se într-o coadă imensă de şopârlă. Avea patru picioare cu gheare. Culoarea sa era roşiatică, asemănătoare focului. Ea s-a aruncat asupra «fratelui Borrus», începând să-l zgârie cu ghearele. Dar acesta, în loc să se ferească, a început să geamă de plăcere, spunând că vrea mai mult, în timp ce sângele-i curgea. Treptat monstrul s-a potolit, cei prezenţi au văzut-o micşorându-se, până a dispărut. «Fratele Borrus» le-a explicat că aşa-zisa lui soţie îşi făcea apariţia de fiecare dată în aceeaşi manieră. Sângele lui, pe care şi-l păstra în sticluţă, servea salamandrei pentru a prinde formă.”
Acest aventurier, care se dădea drept alchimist la un moment dat şi care cutreiera Europa ţinând tot felul de predici în slujba Necuratului, afost prins în cele din urmă de reprezentanţii papalităţii. Va muri ulterior întemniţă, în 1685.

„Alchimie satanică”

În „Memoriile” sale, Diana Vaughan reproduce şi fragmente din lucrarea aparţinând strămoşului său, Thomas Vaughan, aflată în biblioteca familiei. Iată unul dintre acestea, care probează faptul că, „în numele alchimiei”, al „căutării” Pietrei Filosofale, de fapt goana după aflarea unei modalităţi de a produce aur şi a trăi cât mai mult, Thomas Vaughan şi contemporani săi, francmasoni de asemenea, erau ghidaţi de entităţi satanice, rătăcind în păienjenişul unor puteri paranormale minore, pe care acestea le ofereau temporar, fără să înţeleagă adevăratul sens al ştiinţei milenare a alchimiei, o cale spirituală autentică pentru a ajunge la Dumnezeu.
Thomas Vaughan se afla în „laboratorul” său din Amsterdam, distilând azot. „Brusc am fost aruncat la pământ şi am scos un strigăt, neştiind ce mi se petrece. Totul dispăruse în jurul meu. Când m-am ridicat, camera era goală şi pereţii la fel. Şi atunci am auzit un zgomot foarte mare, îndepărtat, care se apropia treptat. Şi pereţii încăperii au început să se lărgească. Astfel, m-am trezit singur într-o sală imensă, care se extindea în toate direcţiile cu excepţia înălţimii. Apoi, a apărut un vultur, care îl aducea pe fratele mason Minutatim, pe care îl ştiam în Suedia; apoi, un leu înaripat, pe care se afla călare fratele Serenus, despre care ştiam că este în Silezia; apoi, un taur înaripat, care îl purta pe fratele Procubans, pe care îl ştiam a se afla în acel moment în Anglia.”
Diana explică aceste nume, spunând că Minutatim era de fapt baronul Louis van Geer, profesor la colegiul din Stockholm, rozicrucianca şi tatăl său; prin numele de Serenus, Thomas Vaughan îl desemna pe Amos Komenski (mai cunoscut nouă sub numele de John Amos Comenius), iar Procubans era Henri Blount. „Mai târziu, aceştia îmi vor povesti că s-au simţit ridicaţi de la sol instantaneu, în acelaşi timp în care eu fusesem aruncat la pământ”, relatează Thomas Vaughan.
După ce i-au adus în laboratorul lui Vaughan, cele trei animale fantastice s-au volatilizat, „fraţii” având alături acum, în locul lor, trei demoni, care se numeau Leviathan, Cerber şi Belphegor. „Cei trei demoni au venit spre mine şi mi-au sărutat mâna stângă”, povesteşte în continuare strămoşul Dianei.

Se auzeau tunete şi fulgere şi, brusc, sala s-a umplut de demoni, care şi-au „adus omagiul” lui Philalet (Thomas Vaughan), numindu-l succesorul Marelui Maestru al lojei Roza-crucienilor, Valentin Andreae, care murise. Atât Serenus, cât şi ceilalţi doi masoni au sărutat mâna stângă a lui Philalet, în semn de recunoaştere a funcţiei pe care Necuratul i-o oferise acestuia. Apoi, ceilalţi demoni de rang inferior, care umpleau sala, au procedat într-o manieră similară, la îndemnul lui Cerber. Vaughan povesteşte de asemenea cum deasupra lor pluteau nişte globuri de foc, care luminau sala, silfide (spirite feminine ale aerului, în mitologia popoarelor germanice) şi gnomi. Simultan, din pereţi se auzea muzică. Demonii şi silfidele au început un dans frenetic, fără a atinge solul.
Într-una din scrisorile sale, „care nu trebuie citită decât de magi”, Vaughan precizează şi alte amănunte despre „fratele” van Geer, al cărui „protector” era demonul Leviathan. Pentru a-şi demonstra „calităţile” de magician, tânărul profesor din Stockholm s-a risipit în bucăţi la voinţă, pronunţând anumite incantaţii de magie neagră. Trupul său s-a răspândit în mii de bucăţi, fără a curge nici măcar un strop de sânge. Toate rămăşiţele acestuia au fost adunate într-un sac. Apoi sacul a fost adus pe un scut antic în mijlocul sălii şi depus într-un cerc trasat acolo, în prealabil. Leviathan s-a arătat în acest cerc şi a înconjurat sacul cu rămăşiţe de şapte ori. La al şaptelea tur, sacul a început să se mişte şi „magicianul” a ieşit, cu trupul întreg, reconstituit, cum fusese înainte de „demonstraţie”. Philalet precizează că acesta este motivul pentru care van Geer avea, în cadrul Fraternităţii, numele de Minutatim. Iată deci, că înalta francmasonerie practica magia neagră, obţinând mici „succese” cu ajutorul entităţilor invocate în acest scop.

Satanism precoce

Despre Henri Blount, Vaughan mai menţionează că, în acelaşi an în care Valentin Andreae, marele maestru al Roza-crucienilor a murit, Henri Blount a avut un fiu, pe care l-a numit Charles. Când acesta a împlinit vârsta de 11 ani, tatăl său l-a adus la Amsterdam, pentru a-l prezenta noului mare maestru, Philalet. Acesta, în prezenţa lui Henri Blount şi a lui Amos Komenski, îl va „consacra” pe micul Charles lui Lucifer, care s-a arătat în cadrul ritualului satanic şi a comunicat celor prezenţi că spiritul lui Valentin Andreae s-a încarnat în Charles Blount. „Acesta va fi succesorul lui Philalet”, a mai spus Necuratul.
În manuscrisul moştenit de Diana, Thomas Vaughan relatează cum a urmărit „progresele” realizate de Charles Blount. Povestirea care urmează evidenţiază precocitatea satanică a tânărului Charles, care avea numai 15 ani la acea dată. Aflându-se în vizită la acesta, Philalet a fost condus de Charles în camera sa, unde acesta i-a arătat un crucifix de lemn, inversat, atârnat de perete, deasupra patului său. Crucifixul era din lemn masiv, sculptat grosolan. Un stilet se afla înfipt în acesta, în locul unde se afla inima Mântuitorului. Philalet i-a spus atunci că trebuie înţepat buricul, nu inima şi a schimbat locul de străpungere a stiletului. Înainte de culcare, în fiecare seară, tânărul Charles Blount aducea numeroase injurii la adresa lui Hristos şi profana o icoană care se afla deasemenea pe perete la el în cameră, atârnată şi aceasta cu capul în jos.
Strămoşul meu a lăsat în acest manuscris şi un rezumat al indicaţiilor pe care i le dădea succesorul său. Din ele rezultă că se urmărea distrugerea bisericii lui Hristos. Totodată, se afirma că lumea asta nu este încă pregătită pentru un cult oficial al lui Lucifer. De aceea, trebuie să distrugă religia prin toate mijloacele posibile, fără a lăsa să se întrevadă adevăratul scop final al demersurilor sale”, precizează Diana.

Simboluri

Diana rezumă, în câteva cuvinte, partea esenţială a iniţierii în gradul de maestru:
Aspirantul, după ce intră în cerc şi ascultă relatarea unei crime al cărei autor este acuzat a fi, se supune jocului membrilor Lojii. La finalul relatării, este lovit în acelaşi mod în care a fost lovită victima şi este culcat în cerc, fiind acoperit de un giulgiu. Pe cap îi este aşezată o creangă de salcâm. Fraţii se perindă dintr-o parte în alta a încăperii; ei simbolizează «bunii» masoni, constructori ai Templului lui Solomon, în căutarea arhitectului lor martir. În fine, creanga de salcâm «îi aduce» pe căutători lângă «aspirantul» care face pe mortul. I se dă deoparte vălul mortuar. Fraţii se apleacă asupra lui, ajutându-l să se ridice şi, când acesta se află deja în picioare, încăperea este luminată brusc şi se aud ţipete de bucurie. Farsa este astfel încheiată.”

Ritualuri satanice

În „Memoriile” sale, Diana Vaughan descrie unul din ritualurile satanice realizate de înalta francmasonerie, de obicei în zilele de mare sărbătoare pentru creştini, cum ar fi Crăciunul, Paştele, Vinerea Mare etc. Ea relatează cum „magul” oficiant şi participanţii rosteau diverse formule satanice şi invocau entităţi luciferice. La un anumit moment din desfăşurarea ritualului satanic, fiecare din participanţi putea rosti numele unui creştin asupra căruia dorea să dezlănţuie demonii, provocând diverse nenorociri. Ritualul cuprindea şi sacrificii de animale. Astfel, la final era adus un berbec castrat, răstignit pe cruce de lemn, imitând în mod blasfemiator poziţia Mântuitorului. „Sacrificiul era înfăptuit prin tăierea capului şi picioarelor berbecului”, povesteşte Diana, „care erau apoi aruncate într-un jeratic foarte bine încins, pregătit în prealabil pentru acest scop, în timp ce atât «magul» oficiant al ritualului, cât şi participanţii, proferau injurii odioase la adresa lui Iisus Hristos şi a lui Dumnezeu.” Diana afirmă că acestea sunt imposibil de reprodus, într-atât erau de obscene. „Toţi participanţii strigau la final: «Glorie lui Satan!»”. Restul rămăşiţelor berbecului sacrificat era dus în ziua următoare unui măcelar, mason de asemenea, dar de rang inferior, după cum relatează Diana.

Descrierea unei încăperi din palatul Borghese (Roma), destinată ritualurilor satanice

Pe 20 septembrie 1893, în mod fraudulos şi profitând de slăbiciunea unui membru al familiei Borghese, Lemmi (succesorul lui Albert Pike la conducerea sectei) a inaugurat ca sediu al sectei masonice, satanice primul etaj al palatului Borghese din Roma, aparţinând unei străvechi familii nobiliare italiene. Lemmi aţinut cont de dispunerea apartamentelor în formă de echer. În punctul marcat cu litera D, care se află în unghiul dintre două galerii care dau înspre marea grădină a palatului, Lemmi a făcut o mică piaţă, ceea ce a întrerupt circulaţia în această zonă. Masonii din gradele inferioare nu puteau astfel să intre decât în anumite săli, cum ar fi cele rezervate administraţiei şi sala de petreceri. Chiar şi Roza-crucienilor şi celor din gradul Kadosh, care nu aparţineau palladismului le era interzisă intrarea în piaţă şi trecerea dincolo de punctul D. Era suficient să se închidă o uşă, pentru că nimeni din gradele inferioare să nu mai poată pătrunde în templul lui Lucifer, chiar dacă acea persoană avea gradul de cavaler Kadosh. Această secţiune a palatului era rezervată doar membrilor înaltei francmasonerii. Timp de doi ani, aceasta a servit practicilor oculte infernale ale acestora.
Sala care a fost amenajată de Lemmi ca templu al lui Lucifer avea pereţii acoperiţi de draperii roşii şi negre. În capăt era o tapiserie foarte mare, pe care se distingea, în proporţii imense, figura lui Lucifer. În faţa acestei tapiserii se afla un fel de altar pentru sacrificiile sângeroase realizate de oficianţii ritualurilor satanice. Camera mai era decorată cu diverse simboluri francmasonice: triunghiuri, echere şi alte simboluri ale acestei secte satanice, precum şi cărţi care conţineau indicaţii despre etapele ritualurilor etc. De jur împrejur erau dispuse fotolii aurite, iar în mijlocul acestui templu infam era aşezat un tron.
Moştenitorii familiei Borghese au reuşit să recupereze în cele din urmă clădirea însuşită ilegal de către Lemmi. Deşi iniţial li s-a interzis accesul în această parte destinată ritualurilor satanice, au pătruns totuşi, descoperind urmele ororilor înfăptuite acolo. Descrierea templului lui Lucifer, prezentată de Diana Vaughan în „Memorii”, este confirmată de aceştia.


Citiţi şi:

Trei dovezi de netăgăduit că francmasoneria este o sectă satanică
Masoneria şi ritualurile satanice

yogaesoteric
27 mai 2009




Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga