Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Sănătate >Terapii >
ARGILA – pământ miraculos

Fragment extras din lucrarea „Minienciclopedie de medicină naturistă românească” de profesor yoga Gregorian Bivolaru

 
Exceptând forma pe care unii se amuză să o modeleze, argila nu are, evident, nimic care să poată reaminti, de o legumă sau de un fruct. Dar, ca și vegetalele pe care le susține și le îmbogățește, ea conține numeroase minerale și oligoelemente. Este, ca și ele, înzestrată cu numeroase calități.

Această  metodă terapeutică, foarte veche, este într-adevăr de o putere rară și singura ei lipsă constă în faptul că e prea cunoscută, deci vulgarizată. În literatura secolelor trecute, vom găsi exemple uimitoare de vindecări într-o mulțime de afecțiuni, adeseori grave.

Argila pare să posede aproape toate calitățile: este un agent foarte puternic de regenerare fizică, lucru mai bine cunoscut acum, când s-au descoperit oligoelementele folosite în terapeutică. Compoziția argilei ne permite să explicăm acțiunea ei remineralizantă, reechilibrantă și, deopotrivă, antitoxică. Toate proprietățile acestea erau cunoscute din antichitate.

Se pare că, în legătură cu argila, ca și alte domenii, anumite lucrări vechi au fost pierdute. Știm, totuși, că egiptenii o foloseau pentru mumificarea cadavrelor (proprietățile antiseptice ale argilei).
Dacă luăm ad literam citate din lucrările vechi, argila pare să fi fost înzestrată, în vremuri îndepărtate, cu anumite virtuți dispărute în zilele noastre. Într-adevăr, acum nu ne gândim să tratăm niște tumori sau niște deformări osoase cu plasturi de argilă, decât ca un tratament ajutător. Anumite populații, lipsite de alte mijloace, folosesc însă și astăzi, pentru îngrijirea unor astfel de cazuri, doar plasturii și băile de argilă și obțin rezultate foarte bune.

Este posibil ca, aplicate unor leziuni osoase, plasturii sau băile de argilă să nu mai aibă aceeași eficiență, în zilele noastre, față de cea observată odinioară în baza obișnuinței (tradiției) în cursul mai multor generații sau a influențelor de ordin psihologic survenite la anumite grupări omenești. Componenetele biologice ale contemporanilor noștri sunt, cu siguranță, întrucâtva diferite de cele ale omului care viețuia acum două sau trei mii de ani. Astfel, în urmă cu mai puțin de o jumătate de veac, se socotea că procentajul normal al colesterolemiei (concentrația colesterolului în sânge) se situa între 1,80 și 2,20 g/l sânge. În prezent, numeroși autori cred că poate fi ridicat la 2,40 – 2,50g/l sânge.
În felul acesta, reacțiile la tratament pot să se modifice în funcție de condițiile fiziologice ale momentului. Poate că este aici una dintre explicațiile posibile ale anumitor „moduri terapeutice”, uneori defăimate, medicamentele noi făcând legătura cu cele vechi ajunse cu timpul inactive.
În Indochina, între anii 1950 – 1953, mulți medici au remarcat că anumite medicamente, devenite inoperante pentru răniții francezi, se dovedeau foarte eficiente când se administrau vietnamezilor.

Se pare că deprinderea cu medicamentele naturale este în mod obișnuit limitată de timp. Dar, pentru mulți contemporani, din cauza îndelungatei uitări în care a fost ținut, tratamentul cu argilă ar fi susceptibil să joace rolul unei terapeutici „noi”.
Medicul grec Dioscoride îi atribuia argilei o forță extraordinară. Pliniu cel Bătrân, Galen, Avicenna au vorbit îndelung despre ea în scrierile lor.
Ludovic al XIV-lea uza bucuros de argilă pentru că strașnica lui poftă de mâncare îi pricinuia uneori anumite neplăceri. Literatura ne-a relatat, de altfel, despre fisurile anale, despre hemoroizi și despre alte infirmități din „pletora” Regelui Soare. Este oare rațiunea pentru care, după Saint-Simon, Ludovic al XIV-lea făcea o mare risipă de prafuri?
În „Sciences et Voyages”, s-a putut citi, sub semnătura lui M. M. Deribéré și A. Esme: „Marco Polo semnala de pe atunci că pelerinii care se duceau în orașul sfânt Niabar erau adesea bolnavi de febră din trei în trei zile, pe care o îndepărtau absorbind puțin pământ roșu din locul situat aproape de cetate.”
Mai aproape de noi, Kuhn (din Leipzig), Strumpf, Just, Kneipp au contribuit mult la reabilitarea terapeuticii cu argilă. Profesorul Strumpf, de la Universitatea din Berlin, a prescris argilă în anul 1903, la numeroși bolnavi atinși de febră asiatică. În fața rezultatelor obținute, un librar, a devenit propagatorul metodei.
În timpul războiului din 1914-1918 se adăuga în muștarul destinat unor regimente franceze o cantitate mică de argilă. Contrar altor unități, regimentele acestea nu au fost decimate de dizenterie. Trupele rusești, de asemenea, foloseau argila pe cale internă. Metoda este des întâlnită, sub diverse forme, în numeroase medii populare. Există țări în care bolnavii continuă să se trateze înghițind argilă, mai ales în Africa, în America de Sud, în India, unde chiar Gandhi o recomanda.

Geografia anumitor țări aduce celor care folosesc argila diverse săruri minerale și metale, cum ar fi fierul și calciul. În Indochina, autohtonii au obiceiul de a tulbura apa râurilor înainte de a bea din ea. Justificarea ar fi că apa limpede ascunde în ea „spiritul răului.” Tulburând apa, cel care voia să-şi potolească setea scăpa de el. Adevărata explicaţie este însă cu totul alta şi mult mai simplă. Este vorba, fără îndoială, de un act de salubritate, ale cărei origini au fost uitate. Strămoşii vietnamezilor beau probabil apa argiloasă pentru că îi cunoşteau virtuţile dezinfectante şi tonifiante.
Doctorul Keller – Hoerschelmann care, în aşezământul lui ospitalier, trata prin argilă, declara la rândul său că „folosirea ei internă, în caz de pleurezie, peritonită, inflamaţie a părţii de jos a abdomenului, catar al vezicii, apendicită, calculi biliari, viermi intestinali, cancere, ulcere, pleurită etc., este de o eficacitate surprinzătoare.”
Se presupune că utilizarea actuală a sării şi a apelor minerale nu este, în definitiv, decât o formă deghizată şi mai rafinată decât a simplei ingerări de pământ.

În ceea ce priveşte utilizarea argilei pe cale externă, animalele care cunosc din instinct plantele necesare sănătăţii lor, se scaldă în mocirla argilei când sunt rănite sau bolnave.
Oamenii au folosit-o şi ei în felul acesta din vremurile cele mai îndepărtate, iar în literatura medicală descrierile de acest gen abundă. „Nămolul cuţitarilor”, care nu era altceva decât argila, se folosea până de curând în Franţa contra arsurilor. În prezent, se cunoaşte acţiunea asemănătoare a caolinului, a silicatului de alumină. Ori argila este compusă, într-o mare măsură, din acest ultim produs.
Moştenitor al unei îndelungate tradiţii, parohul Kneipp folosea în mod curent un amestec de argilă şi de oţet pentru cataplasmele şi pentru plasturii lui.
În zilele noastre, în Germania şi în Elveţia, anumiţi specialişti fiziologi aplică pe toracele bolnavilor un plasture de argilă caldă, care se ţine, mai multe ore şi uneori toată noaptea.

PROPRIETĂŢILE argilei sunt numeroase.

Argila este antiseptică şi, ca toate celelalte antiseptice naturale (esenţele aromatice, îndeosebi), ea nu prezintă inconvenientele anumitor antiseptice chimice uzuale, care omoară microbii lezând totodată toate celulele care ne alcătuiesc ţesuturile.
Alexis Carrel a vorbit adesea despre „inteligenţa naturii”. Argila este cu siguranţă înzestrată cu ea, dar inteligenţa aceasta, aşa cum scria el, este încă inexplicabilă cu ajutorul cunoştinţelor noastre actuale.

Proprietăţile bactericide ale argilei sunt întrebuinţate cu folos în numeroase stări infecţioase: enterite, colite, colibaciloză, afecţiuni pulmonare sau parazitare (parazitoze intestinale). O plagă purulentă tratată cu argilă se lecuieşte cu o rapiditate care ne uimeşte. Puroiul este eliminat şi ţesuturile se refac. Cum s-a constatat şi la varză, argila – pe cale internă sau externă – colectează puroiul şi, de fapt, dezinfectează, curăţă organismul.

Analiza efectuată în mai 1928 de prof. Laborde, de la Facultatea de Farmacie din Strasbourg, a permis să se constate că argila curativă este sterilă, adică lipsită de germeni microbieni. Se pare, pe de altă parte, că argila este radioactivă, ca de altfel, probabil toate corpurile. Concentraţia ei ar fi, după zone, de la 0,3 la 1,25 unitate Mache.

Alături de proprietăţile ei antiseptice şi cicatrizante, argila este un absorbant remarcabil: 5g sunt de ajuns ca să decoloreze 10cm3 ai unei soluţii de albastru de metilen de 0,1%. Ea absorabe mirosurile urâte (dezinfectarea uşoară a tinetelor şi a oalelor de noapte). Puterea ei absorbantă explică păstrarea ouălelor după metoda extrem-orientală precum şi capacitatea sa de a elimina mirosul neplăcut al unor uleiuri medicinale şi al anumitor materii grase care vor să concureze untul. Argila are şi proprietăţi antitoxice.

În industrie, argila se foloseşte pentru decolorarea uleiurilor minerale sau vegetale. Argila are proprietăţi degresante şi decolorante (romanii puneau rufele în apă argiloasă).

COMPOZIŢIE

Argila conţine: siliciu 49,10%, alumină 14,61%, oxizi de fier 5,65%, var 4,44%, magneziu 4,24%, oxizi alcalini 3,08%, anhidridă titanică 0,74%, umiditate 7,40%, pierdere la foc 10,85%.
Puternicul ei conţinut în siliciu o recomandă în numeroase afecţiuni, îndeosebi arterioscleroză, tuberculoză, îmbătrânire prematură şi în stări degenerative multiple. Prezenţa magneziului, a fierului, a calciului explică rolul curelor argiloase în astenii, demineralizări, stări cancerigene, anemii.

UTILIZAREA ARGILEI

INTERN: Argila care se va folosi pentru uz intern va trebui să fie o argilă grasă, cernută fin, fără nisip, nefiartă şi neamestecată cu produse medicamentoase. Există argile verzi, albe, galbene, roşii. Câteva testări ne pot permite să determinăm, pentru fiecare bolnav, varietatea mai activă. În principiu, argila din zona în care trăim este cea mai recomandabilă.

Doza zilnică obişnuită este de o linguriţă pentru 3/4 de pahar de apă (1/2 de linguriţă pentru copiii sub 12 ani). Este foarte bine dacă începem prin a bea numai apă argiloasă timp de 4-5 zile. Pentru anumite afecţiuni: dizenterie, afecţiuni gastro-intestinale, anemii, tuberculoză vom putea deopotrivă, să luăm 2-3 linguriţe pe zi.

Pentru cura internă se foloseşte întâi „apa de argilă”, obţinută din amestecarea argilei cu apă (dacă este posibil apă de izvor) ce se pregăteşte seara. A doua zi se bea, pe stomacul gol numai apa clară. Se repetă timp de opt zile. Astfel se purifică sângele şi se pregăteşte corpul pentru a primi într-o a doua etapă (după opt zile de repaus) „laptele de argilă”. Pregătirea trebuie să se facă în ajun: punem o linguriţă cu argilă în 3/4 pahar cu apă, o lăsăm toată noaptea şi, a doua zi dimineaţa, sorbim după ce am amestecat-o (în pahar). Putem deopotrivă să ne luăm argila la culcare sau chiar cu o jumătate de oră înaintea uneia dintre mesele principale.

Dacă apare o constipaţie consecutivă trebuie să micşorăm doza de argilă, sporind cantitatea de apă şi ingerând raţia în două sau trei reprize în cursul zilei (cu o jumătate de oră înainte de mese.) În cazul persistenţei constipaţiei, trebuie să întrerupem ingerările de argilă vreme de 10-15 zile.

Copiilor care, în mod evident nu pot să înghită soluţia de argilă, le vom prepara nişte mici perişoare de argilă cu o apă aromată (apă în care s-au macerat muguri de pin, eucalipt, cimbrişor, mentă). Vor suge aceste perişoare şi vor obţine aceleaşi binefaceri. Se recomandă să sugem aceste mici bucăţi de argilă în caz de gingivite, stomatite, pioree alveolară, angine, guturai.

Prima cură de argilă este indicat să dureze timp de trei săptămâni. Apoi se va relua zece zile pe lună sau o săptămână din două. Cura de argilă este incompatibilă cu o alimentaţie bogată în materii grase; se indică să se bea, între mese, apă curată sau sucuri naturale în cantităţi suficiente.
Puterea absorbantă a argilei îi permite, în plus, să neutralizeze gustul neplăcut al anumitor ape.

Cura de argilă este contraindicată în constipaţii cronice, tendințe de ocluzii intestinale şi hernie iar în cazuri de hipertensiune se va folosi cu prudenţă.

EXTERN: Prepararea pastei de argilă este foarte simplă: punem argila într-un recipient de sticlă, lemn, de faianţă, de porţelan (niciodată în vas de metal sau din material plastic) şi amestecăm, adăugând apă până obţinem o pastă densă, puţin mai moale decât pasta de modelat. Se recomandă să se acopere argila cu apă şi să se lase astfel câteva ore până se obţine un terci omogen. Eficienţa va creşte dacă vom adăuga şi anumite macerate din plante sau câteva picături din diferite tincturi naturale. Din ea vom face cataplasme, groase (după indicaţii) de 1,5-2 cm şi cu o suprafaţă care să depăşească puţin regiunea tratată.

Cataplasmele (plasturii) vor fi, după caz, aplicate reci, călduţe sau calde:
- reci, pe regiunile inflamate sau pe partea de jos a abdomenului, în acest caz reînnoindu-se de îndată ce se încălzesc (15, 20, 30 de minute, în general); dacă persistă senzaţia de rece, se va înlocui cataplasma cu una călduţă;
- călduţe sau calde pe regiunea hepatică, pe rinichi, pe vezică, pe oase; cataplasma va fi aplicată direct pe piele, la nevoie prin intermediul unui tifon.

Anumite afecţiuni (afecţiuni cardiace, contuzii, varice) se tratează, cel puţin la început, prin aplicări de comprese şi apoi cu cataplasme.
Cataplasmele şi plasturii se vor fixa, după regiunile tratate, printr-o faşă, o centură de flanelă sau un bandaj în formă de T (pentru perineu). Pentru un plasture la ceafă, se fixează banda de imobilizare în jurul frunţii, nu al gâtului.
Durata aplicării variază, după caz, de la o oră la două-trei ore, uneori toată noaptea. Dacă apar senzaţii neplăcute (frig, durere), se va scoate cataplasma şi nu se va reînnoi decât după 12 sau 24 de ore. În cazul în care cataplasma se usucă prea repede, va fi înlocuită prin alta proaspătă.

După scoaterea plasturelui sau a catasplasmei, rămăşiţele aderente la piele se îndepărtează prin spălări simple cu apă rece sau încropită. Ritmul aplicărilor variază după afecţiuni şi după reacţiile bolnavului:
- abcese, supuraţii diverse: se reînnoiesc plasturii din jumătate în jumătate de oră, apoi dintr-o oră şi jumătate într-o oră şi jumătate, zi şi noapte, dacă este necesar; pentru  noapte se poate înlocui plasturele printr-o compresă cu apă argiloasă, care se va reînnoi o dată sau de două ori;
- regiunile lombare, abdomen, partea inferioară a acestuia, regiunea hepatică: aplicările pot provoca reacţii mai mult sau mai puţin vii; de aceea, le vom limita la o catasplamă pe zi, menţinută două până la patru ore; vom putea uneori să lăsăm plasturele toată noaptea.

Nu vom face mai multe aplicări în acelaşi timp. În cazul în care plasturii vor fi indicaţi în mai multe locuri (partea de jos a abdomenului şi plămânul, de exemplu), se va respecta un interval de două la patru ore între diversele aplicări.
Femeile se vor abţine de la aplicări de argilă în timpul menstrei. După folosire este necesar să aruncăm argila, căci este impregnată de toxine. Se vor spăla bandajele utilizate.

Orice cură externă cu argilă trebuie precedată sau însoţită de un tratament dezintoxicant intern fito-aromaterapeutic, suc de lămâie, laxative naturale, uşoare, argilă în genere, alimentaţie echilibrată atoxică.
Odată începută cura de argilă nu trebuie întreruptă – decât în cazuri de excepţie. Ea declanşează, un ansamblu de procese succesive (drenaj, revitalizare), iar oprirea lor ar putea fi nefastă. La început, ca şi în alte numeroase cure active, se va putea observa o agravare aparentă a afecţiunii (mărirea unei plăgi atone, a unui ulcer, recrudescenţa temporară a durerilor reumatice).
Vom începe întotdeauna cu cataplasme mai subţiri (1/2 cm), puţin întinse, timp de una până la două ore. Progresiv, se vor utiliza plasturi de 1-2 cm grosime, de formate mai mari şi cu durate de aplicare mai lungi. Toate acestea, cu condiţia ca ele să fie bine suportate.

O altă modalitate de folosire a argilei este următoarea: se ia humă şi lut gras (argilă albă), de la adâncime mai mare, dintr-un mal bătut de soare. Lutul se ţine la soare pentru a se încărca cu energii subtile binefăcătoare. Apoi, după ce se usucă, fie la soare fie în cuptor, sau pe maşină (dar atenţie, la temperatură moderată), se pisează mărunt şi se amestecă bine cu apă ori cu oţet, sau cu un macerat de coada mânzului, ori de scrântitoare. Când s-a făcut ca o alifie, se întinde pe o cârpă şi se pune, aşa cald, pe partea dureroasă, piept, spate, abdomen, genunchi, unde se lasă până se usucă, apoi se schimbă. Pe lângă plasturi şi comprese, argila poate fi întrebuinţată cu folos pentru pudrare, în chip de talc, atât la sugari, cât şi la copii şi la adulţi. La nivelul plăgilor, pudrarea cu argilă are o acţiune antiseptică şi cicatrizantă. La fel şi pentru fisuri (crăpături), eczeme, furunculoză, abcese, ulcere, anumite cazuri de eritem. Plăgile se pot spăla cu o soluţie lichidă de argilă, la care se adaugă câteva picături de lămâie. Cataplasmele de argilă sunt indicate şi în cazuri de migrene, nevralgii şi afecţiuni dentare.

Maştile de frumuseţe conţin foarte adesea argilă. Se va proceda mai simplu, mai economic şi mai eficace, folosind argila în pudră din care se va face o pastă cu jumătate de apă, jumătate suc de castravete, de roşii sau de struguri. Pasta aceasta va fi întinsă în strat subţire pe toată faţa şi păstrată până se usucă: cincisprezece minute până la o jumătate de oră. Se va îndepărta cu apă călduţă. Procedeul acesta, o dată pe săptămână, prezintă numai avantajele. Se tratează astfel acneea, erupţiile feţei, cuperoza, ridurile. Argila praf, amestecată cu ulei de măsline, dă o cremă deopotrivă eficace în toate cazurile enumerate.

Pe de altă parte, argila poate fi utilizată şi în spălături vaginale, în doze de 3-4 linguri la litrul de apă, uşor încropită (leucoree, metrite, vaginite, colite, rectite, parazitoze intestinale).

Pentru bolnavii care au prescrieri de băi de nămol, care nu au timpul sau mijloacele de a se duce într-o staţiune termală specializată, prezentăm mijlocul de a beneficia, totuşi, de metoda aceasta terapeutică: se va prepara un terci de argilă în cantitate suficientă pentru a umple o cadă. Baia va putea fi folosită de mai multe ori. Va fi de ajuns să adăugăm, de fiecare dată, o cantitate suficientă de apă caldă. Durata acestor băi va fi de 5-10 minute la început, apoi de 15-20 de minute. Băile se vor face din două în două zile sau de două ori pe săptămână, timp de o lună. Se repetă dacă este necesar după o întrerupere de 3-5 săptămâni. Sunt indicate mai ales în cazuri de afecţiuni reumatismale sau osoase şi deopotrivă în anemie. Băile locale vor fi practicate în cazul reumatismelor mâinilor sau ale picioarelor. În măsura posibilităţilor, este preferabilă apa de mare sau cea în care s-a pus sare marină.
 

20 septembrie 2011
yogaesoteric

 

 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga