Antologie lirică a poeților necunoscuți sau uitați

„Noi ne-am născut sub semnul pătimirei
Ca mărul ce-nflorise în brumar,
Voiam s-aducem Cerul mai aproape
Și pe Carpați să-i facem un altar.”
Virgil Mateiaș

Neagoe Basarab (1512-1521), voievod al Țării Românești și Sfânt al Neamului

Marele voievod valah a luminat veacul său prin vestitele sale ctitorii și în mod expres prin cartea de învățătură, de înțelepciune, „Învățăturile sale către fiul său Teodosie, așijderea, și pe alții care vor fi în urma lui de Dumnezeu unși încununați Domni și biruitori țerii acesteia…….”.

Am deschis partea a II-a a eseului „Antologie lirică a poeților necunoscuți sau uitați” cu marele Domn, care n-a fost poet, dar prin învățăturile sale – ctitorie de suflet, un „falnic monument de literatură politică și filosofică”, a intrat în Pantheonul Filocaliei românești, cu acea strălucire sofianică pe care au avut-o marii condeieri: părinți, scriitori bisericești ai Ortodoxiei.

Învățăturile lui Neagoe Basarab nu s-au dăltuit în slovă, ci într-un autentic cod de morală, dragoste, respect, responsabilitate pentru Hristos, Fecioara, patrie, neam, icoană și drapel.

Marele cărturar, istoric, filolog, scriitor, principele Bogdan Petriceicu Hașdeu, l-a numit inspirat, simplu și frumos: „Neagoe Basarab – Marc Aureliu al Țării Românești”.

„Fătul meu Teodosie, și vouă, cinstiților și dulcilor mei domni, care veți fi, în urma noastră, Domni și biruitori țării acesteia; așijderea și d-voastră, iubiții mei boieri, așa vă învăț: întâi să cinstiți cinstitele și sfintele icoane, pentru că icoanele cu adevărat sunt semnul și chipul Domnului nostru Iisus Hristos și pecetea lui……. Iar, apoi, mai pe urmă, numai pentru a Lui Mumă și Născătoare de Dumnezeu, își luă urgia Sa de spre noi, și-și întoarse mila către noi, și iarăși ne arată fața Sa cea bună, ca să ne îndulcim de dânsa. Și ne deschise porțile Raiului, și ne dărui împărăția cerească, iar iadul îl sparse și-l robi, și pe Satana cu adevărat îl rușină și-l urgisi.”

Emil Botta

Emil Botta, descendent din arborele cnezial Martin și Mihail Botha din Ținutul Chioarului și din ramura episcopului Ioan Bob, coautor la Supplex Libellus Valachorum, s-a născut la 15 septembrie 1911, fiind fratele mai mic al rafinatului eseist creștin Dan Botta, care după clasele primare de la Adjud, a plecat întru întâmpinarea carierei actoricești. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București, realizându-se ca actor al Teatrului Național din București, după debutul pe scenele din provincie. A onorat teatrul Capitalei cu rolurile marilor personaje: Othello, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion (Năpasta) ș.a., întrupat mai mult în tragediile antice, decât în drama contemporană.

O serie de filme l-au consacrat ca artist de spirit: Dacii, Columna, Pădurea spânzuraților, Harap alb, Răscoala, Faust XX, Mastodontul, Reconstituirea, Șah la rege etc. Ca poet și-a ales ca însemn heraldic dar și muză mierla, artistă emerită a naturii, care știe frumos ca un menestrel, să cânte și să fluiere, devoalându-și astfel, eul liric sub transparența măștilor metaforice, prin seducția alegoriei, relevându-și astfel mai bine identitatea.

A debutat cu poemul „Strofă ultimă”, în revista Bilete de papagal, a lui Tudor Arghezi, fiind însă un răsfățat al cenaclului și revistei Criterion, precum și un preferat al marilor spirite ale vremii sale: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Dan Botta, care l-au venerat pentru volumele: Întunecatul april; Pe-o gură de rai; Versuri și Un dor fără sațiu, ș.a., ce i-au conferit Ordinul Muncii clasa a II-a; Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a, iar ca actor titlul etern de Artist emerit.

„Faptul că poetul avea să se impună ulterior ca un mare actor, a răsturnat perspectiva înțelegerii operei sale și «poetica rolurilor» a fost extrapolată pe seama acestui jalon deopotrivă biografic și profesional. Astfel jocul cu dramatis personae a fost socotit prioritar, într-o opțiune estetică guvernată mai degrabă de un spirit al veacului.” (Doina Uricariu, „Postfață”, la Un Dor Fără Sațiu, București, Ed. Minerva, 1991)

Glasul Petrului Cercel

„– Oare s-a rugat, Petru Cercel?
– Nu s-a rugat,
de nimeni nu s-a rugat.
– Nici de Dumnezeu
nu s-a rugat?
– Nu s-a rugat.
– Atunci, toate ce le-am auzit,
sunau a minciună, a fals.
– Spune falsul,
ar fi, la sunet, frumos.
– Frumos, nefrumos,
eu am auzit
glas de Petru
cum s-a jeluit.
Spun la întâmplare,
la nenoroc,
ce mi s-a părut a fi
al inimei sale foc,
focul ce-l mistui.
Și stins și nestins,
așa suna el,
glasul Petrului Cercel:
Poate acuma
când stelele nu-s,
nu-s pe cer
constelate imperii,
poate acuma,
odată ce m-a răpus
Apune-Soare
cu sulițe de foc,
poate acuma
cuvine-se,
în starea de umbră
nevăzută de ochi omenești,
cuvine-se acuma,
umbra de mândru bărbat
să îngenuncheze
la glie, la humă.
Cuvine-se a murmura,
a mărturisi:
Patrie, Mumă!”

Emil Botta, Un Dor Fără Sațiu, București, Ed. Minerva, 1980

Poetul Emil Botta și-a înfiat, asumat, mărturisit și definit spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, osia cultural-spirituală a neamului întru dăinuire națională și universală, astfel ca marile spirite ale omenirii să-și aducă prinosul lor de venerare și recunoștință. Păstrându-și semeția singurătății în opera lirică, Emil Botta a devenit efigia poetului însuși!

Poezia de nuanță patriotico-religioasă are o înaltă spiritualitate harică, devenind o terapie mistică, deopotrivă pentru autor și pentru cititorul pasionat de cultură aleasă, de cultul filocalic. Prezent în multe cele din jur, a celor din lăuntrul și din afara lor, Emil Botta a venit dinspre teatru înspre poezie și dinspre poezie înspre teatru, întruchipând astfel pe artistul complet.

Prinos

„Prințul norilor, tatăl florilor, Adonai
a vizitat la miez de noapte albastrul pământ.
O, cum ondulau brațele margheritelor!
Și câmpia își scoase pălăria.

Adonai s-a oprit la cocioaba urzicilor
și trufașul munte a încremenit.
Jivinele cu botul pe labe
au articulat câteva silabe.

Lingușitorul vânt își mușcă degetele
ca ele să nu mai treacă prin lira copacilor,
doar ulciorul șchiop aduse apă,
și au mai venit un codru de pâine,
un drob de sare și o ceapă.

Adonai mulțumind lucrurilor umile
s-a urcat la cer, peste fire.
Cocioaba urzicilor era un trandafiriu rai
și ulciorul și pâinea și sarea și ceapa cântau:
Adonai, Adonai.”

Emil Botta, Poezii, București, Ed. pentru Literatură, 1966

Și-a modelat ființa, conștiința, brodându-și caracterul cu religiozitatea testamentară primită de la străbuni, transfigurându-se întru menirea de desăvârșire a artei dramatice ori lirice. Ecuația poet / actor sau mai degrabă filiația poet / actor l-a așezat în providențialul Catalog liric valah, alături de aureolații confrați: L. Blaga, I. Barbu, V. Blănaru-Flamură, P.C. Baciu, D. Bacu, C. Bolliac, D. Bolintineanu, G. Bacovia, P. Baicu, F. Bădulescu, D.I. Bălan, M. Buracu ș.a.

Un dor fără de sațiu

„De un dor fără sațiu-s învins
și nu știu ce sete mă arde.
Parcă mereu,din adânc,
un ochi răpitor de himeră
ar vrea să mă prade.
Și pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
nici timpii de aur, nici anii-lumină,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu m-alină
și parc-aș visa o planetă pierdută.
E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean și de umbre cuprins…
Un dor fără sațiu m-a-nvins,
și nu știu ce sete mă arde mereu.”

Emil Botta, Un Dor Fără Sațiu, Ed. Minerva, București, 1980

Poetul-actor a fost căsătorit o vreme binecuvântată cu actrița Maria – Mimi Botta. Emil Botta a scris din preaplinul dorului său, în care i se preamărește neamul, din dorința de a se regăsi în seva națiunii sale creștin-ortodoxe, conturându-și chipul în icoana străbunilor.

Volumul Întunecatul April, în care autorul își păstrează independența și originalitatea, a fost de fapt un însorit primăvăratic ce s-a răsfrânt strălucitor într-o undă nouă de lirism, prin care suprapune vibrația existențialismului peste eonul vizionarismului său dionisiac. Dincolo de geometria frazării, și-a conturat liniile fundamentale ale poeziei, țâșnite prin nuanțe frenetice, alegorice, care te înfioară sublim din nesecatul izvor de har, ca un tot al patriei.

Patria

„Spune mai frumos ciocârlia
și mai frumos, în șoapte, frunza
numele Tău!
Mai frumos decât mine,
de mii și mii de ori mai frumos,
apele spun
numele sfânt.

Ce să mai fac eu,
ce «spuneri frumoase»
să vă mai spună
omul vostru?
Doar un sărut de pământ,
o pecetă pe gură,
doar să fiu în genunchi,
înnebunindu-mă dorul.

Flămând sunt,
lacom de izvoarele Tale.
Ca bolnav sunt, neîmpăcat sunt,
ziceți-mi una «de dor»
pentru ca să mor,
fie-mi suspinul ușor:
Spune mai frumos ciocârlia,
numele Tău,
sfântă a sfintelor…….”

Un Dor Fără…….

Toate marile creații dacoromâne din toate timpurile sunt expresii ale frumosului românesc, reflectate în întrebări și răspunsuri către universalitatea ce s-a întocmit în termen carpatin!

Autor׃ Gheorghe Constantin Nistoroiu

Citiți și:
Limba noastră cea spre ființă (I)
Cuvânt memorabil despre creștinismul românesc, Brâncuși și Eminescu al unui mare pătimitor al închisorilor bolșevice: mărturisitorul Virgil Maxim

 

yogaesoteric
13 ianuarie 2024