Mai există democrație în România?

După 1989, cea mai „mare democrație” pe care au perceput-o românii a fost aceea că pot să critice public președintele în funcție, fără să le fie teamă că opinia pe care o exprimă va atrage consecințe funeste asupra propriei persoane sau represalii.

Practic, libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituția României a reprezentat pentru români „esența democrației” pe care și-au dorit-o și au crezut că au și obținut-o.

Cu toate acestea, de prea mulți ani, s-a instaurat în societatea românească o temere care a determinat cetățenii României, conștient sau inconștient, să nu își mai exercite libertatea de exprimare.

De prea mulți ani:

– cetățenii României atunci când se întâlnesc și doresc să discute și să exprime opinii cu privire la diverse aspecte privind mediul economic și social din România (care nu au legătură cu activități infracționale), își pun telefoanele mobile „la distanță”, având impresia că așa nu vor fi „ascultați”, sau în mod inconștient reduc tonalitatea vocii atunci când critică o politică publică a statului român;

– în discuțiile telefonice, dacă vor să își exprime o nemulțumire cu privire la ceea ce se petrece în România, nu îndrăznesc să o verbalizeze, spunând „lăsă că îți povestesc eu mai multe când ne întâlnim”;

– cetățenii României, cu toate că în discuțiile private își exprimă nemulțumirea cu privire la „mersul lucrurilor” în România, nu îndrăznesc să își exprime respectiva nemulțumire în mod public prin exprimarea unei opinii pe propriile pagini de pe rețelele de comunicare virtuală, semnarea unei petiții, pornirea unui demers legal împotriva unor acte normative neconstituționale etc, invocând că le este teamă să nu își piardă locul de muncă sau să fie supuși unor represalii „din chiar partea statului” etc.

Această temere instaurată în rândul cetățenilor României este efectul unor „demersuri” ale reprezentanților autorităților publice din România (discursuri publice ale înalților demnitari în stat, abuzurile exercitate de către o parte din judecători și procurori, polițiști și alte forțe de represiune, „intervenția” directă sau indirectă a structurilor de securitate ale statului etc.).

În perioada pandemiei covid-19, unul dintre prim-miniștrii în funcție a declarat public că pentru el campaniile cetățenilor care nu erau de acord cu măsurile și politicile aplicate de stat în privința pandemiei „sunt similare cu acțiunile unor teroriști”. Într-o reală democrație, o asemenea declarație publică a unui prim-ministru nu ar fi rămas nesancționată, „demisia de onoare” era normal să fie depusă imediat. Mai mult, politica aplicată pe rețelele de comunicare virtuală și în mass-media, potrivit căreia cine avea o opinie contrară narativei oficiale era „blocat”, criticat sau acuzat public, fără o intervenție din partea autorităților statului român pentru stoparea acestor practici abuzive împotriva libertății de exprimare, ne-a arătat că, în fapt, această libertate a început să fie „anihilată” chiar cu concursul autorităților publice.

Chiar dacă „pandemia” a trecut, anihilarea libertății de exprimare a rămas.

Pe de altă parte, normele neclare, imprecise și neprevizibile din legile adoptate în ultimii ani, prin care sub pretextul combaterii a diverse infracțiuni și a fake news-ului s-au introdus pârghii pentru restrângerea libertății de exprimare, inclusiv de către structurile de securitate națională ale statului român, permit exercitarea de abuzuri în contra cetățenilor.

S-a ajuns în situația în care critica adusă reprezentanților autorităților publice raportat la încălcarea de către aceștia, în exercitarea mandatului, a prevederilor legii fundamentale – Constituția României, să fie mediatizată ca fiind extremism.

Analizând obiectiv realitatea din România, putem constata că „marea democrație” percepută de români după 1989 a cam dispărut, libertatea de exprimare „neîngrădită” și fără temere devenind un lux, sub acest aspect România îndepărtându-se de la principiile democrației.

Cu toate acestea, reprezentanți ai statului român critică cu patos conducătorii altor state sau regimurile din alte state, invocând că cetățenilor respectivelor state le este îngrădită libertatea de exprimare. Însă, pun sub tăcere ceea ce s-a petrecut și se petrece sub propria „conducere” în România, trâmbițând că în România ar exista democrație.

În condițiile în care îți este teamă să îți exprimi liber public opinia cu privire la politici, legi, reguli care se stabilesc în România și care te afectează sau opinia ta este ștearsă/ascunsă, crezi că trăiești într-o Românie democratică?

Sau crezi că prevederile art. 1 alin. 3 din Constituția României (singura lege votată direct de poporul român) au fost golite de conținut, voința poporului fiind anihilată de diverse grupuri de interese care s-au infiltrat în structurile și autoritățile statului român?

(Art. 1 alin. 3 din Constituție: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.”)

Dacă vocea poporului este „astupată”, cum își poate exprima acesta voința?

Autor: av. Elena Radu

Citiți și:
Av. Elena Radu: Cum sunt fraieriți românii și cum li se restrâng drepturile fără să reacționeze și fără să manifeste vreo opoziție reală
Elena Radu: România nu a renunțat niciodată la supremația Constituției României în favoarea dreptului UE

yogaesoteric
11 mai 2024