Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (V)
Citiți partea precedentă a articolului
În istoria României contemporane, epoca de două decenii a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1964) este apreciată ca fiind una deosebit de „neagră”. În conștiința publică, prim-secretarul Partidului Muncitoresc Român a rămas ca un personaj care a condus un regim politic infernal, dăunător țării noastre. Acesta este clișeul cel mai asimilat la nivelul opiniei publice. Întreaga etapă istorică de două decenii a fost asimilată ca fiind de aceeași factură, fără nuanțele strict necesare unei abordări obiective. O peșteră mare, întunecată și tenebroasă. Numeroși oameni ai zilelor noastre îl consideră pe Gheorghe Gheorghiu-Dej vinovatul principal pentru toate relele țării din acea etapă. În istorie, personalitățile nu se împart numai în „bune” și „rele”, în „albe” și „negre”. Culoarea dominantă a lor este gri-ul.
Analizând personalitățile din istorie, inclusiv pe Gheorghiu-Dej, nu este adecvat să le judecăm cu perspectiva noastră de mai târziu, ci în contextul timpului, al situației concrete în care au fost nevoiți să acționeze diriguitorii României arondate Uniunii Sovietice. România a pierdut războiul cu URSS și a ajuns sub ocupație militară, impunându-i-se un regim politic neagreat la începutul său de majoritatea românilor. Dar au intervenit unele decizii, aparent puțin importante, care au influențat ulterior în bine numeroase evoluții. Stalin a dispus ca prim-ministrul României și conducătorul politic al țării să fie etnici români și abia dedesubtul lor să fie minoritarii. Acest ordin, salvator pentru etnia română, a făcut posibile evoluțiile care au urmat.
Împotriva cursului Omenirii nu se putea pune nimeni. Sferele de influență erau bătute în cuie, iar România fusese arondată sovieticilor. Numai cei care au înțeles greșit, în frunte cu Iuliu Maniu și cu alți politicieni țărăniști și liberali și cu șefii rezistenței antisovietice din munții României, visau și credeau că „Vin americanii!”. Dar această credință greșită nu s-a datorat doar neînțelegerii mersului istoriei de către cei la care ne referim. Această credință că „Vin americanii!” a fost întreținută și de americanii înșiși și de britanici și de francezi, care îi încurajau pe români să-i aștepte și să lupte împotriva regimului politic la care fusese arondată România prin voința Occidentului și a URSS. România era „bătută în cuie” în sfera sovietică de influență și control, iar Occidentul ne mințea și ne spunea să luptăm că vin ei și ne scapă de sovietism și de armata sovietică de ocupație. Mulți români i-au crezut și n-au înțeles nici astăzi că au fost ignoranți, adică „ignoranții ignoranților!”. N-am vrut să folosesc cuvântul „proști”, pentru că mă doare.
Această încurajare a românilor să lupte și să se sacrifice complet inutil a fost de o imoralitate pe cât de mare, pe atât de nesesizată de opinia publică românească. Încurajările de a lupta împotriva arondării României la URSS, care reprezentase voința anglo-americană, s-a făcut prin posturile occidentale de radio, prin mesajele trimise în țară de refugiații români din Occident și prin agenții parașutați în sprijinul rezistenței antisovietice din munții României. Întreținând această stare de adversitate a unei părți a populației României față de regimul politic de sorginte sovietică, occidentalii au sacrificat zeci de mii de familii de etnie română, care chiar au crezut că „Vin americanii!”, au luptat, au înfundat pușcăriile, și-au sacrificat aparținătorii, unii au murit și au îngreunat mult misiunea conducătorilor României, care doreau să îmbunătățească statutul României în raport cu puterea dominantă. De asemenea, adversitatea față de regim a obligat autoritățile române la măsuri severe, care au scindat societatea românească, i-au făcut rău.
La nivelul opiniei publice, căreia ne adresăm noi cu prezentele rânduri, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost puțin prezentat în lumina lui reală. Percepția majoritară a opiniei publice despre el este una eminamente defavorabilă. Or, adevărul istoric este mult diferit.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un simplu electrician, intrat în Partidul Comunist ce se afla în ilegalitate și care a fost arestat și condamnat la ani grei de închisoare după grevele de la Atelierele C.F.R. Grivița din București, din februarie 1933. 12 ani de zile cât a stat închis în diverse penitenciare nu a lucrat decât o scurtă perioadă de timp, în finalul regimului Antonescu, în lagărul de muncă de la Târgu Jiu. Pe comuniști și pe legionari regimul carlist și cel antonescian nu-i lăsau la muncă, dar deținuții politici aveau voie să citească. O organizație susținută financiar din URSS, numită „Ajutorul Roșu”, le trimitea în închisoare cărți alese cu grijă, pentru a-i instrui pe comuniști. De asemenea, în închisoare, Dej a fost în contact și cu oameni deștepți, cum ar fi academicianul Miron Constantinescu (Mehr Cohn), iar o perioadă și cu Emil Bodnăraș și cu alții. Dej a citit mult în cei 12 ani. Când a ieșit din închisori, era un autodidact bine pregătit social-politic și dispus să învețe în continuare. S-a înconjurat toată viața lui ulterioară de oameni deștepți.
Pușcăria grea pe care a dus-o i-a fost însă o mare școală a vieții. Fosta lui soție, de care a divorțat, nu l-a vizitat niciodată la pușcărie și nu le-a lăsat nici pe cele două fete ale lor să-l viziteze. Ea a intrat în concubinaj și apoi s-a măritat cu jandarmul care l-a torturat pe Dej în timpul anchetei premergătoare condamnării……. După ianuarie 1941, în închisori au fost aduși și legionari, de la care Dej a aflat despre criminalitatea regimului regal al lui Carol al II-lea, ca și despre brutalitatea cu care regimul Antonescu i-a reprimat pe legionari, după 23 ianuarie 1941. Contactul cu legionarii, cu patriotismul lor, cu disciplina lor, cu spiritul lor de sacrificiu, i-au fost de asemenea lecții de viață lui Dej, ca și altor comuniști de etnie română.
Aceste fapte, atât cele personale, cât și cele naționale, l-au afectat foarte mult și i-au mărit determinarea să facă totul pentru a rămâne în viață și a ieși ca să lupte mai departe. A făcut cereri de revizuire a procesului în fiecare an și toate i-au fost respinse. A ieșit din pușcărie, respectiv din lagărul de muncă de la Târgu Jiu, de unde a dezertat, cu mai multe boli. A fost bine îngrijit și s-a refăcut, în cea mai mare parte.
După asemenea experiențe de viață și atâta acumulare de ură, este omenesc să nu aștepți de la el clemență pentru conducătorii și susținătorii fostului regim politic, care pe el l-a vrut putrezit în temniță. Și Dej s-a răzbunat. Dar suferințele majorității zdrobitoare ale celor care au suferit timp de două decenii după război, nu au provenit de la răzbunarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, ci de la esența regimului iudeo-bolșevic introdus forțat în România de consilierii sovietici, de armata de ocupație și de liderii aripii iudeo-bolșevice din Partidul Comunist/Muncitoresc și din Securitatea „Poporului”, în frunte cu Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), Vasile Luca (Laszlo Luka), Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, zis „Pantiușa”), Alexander Nikolschi (Boris Bruno Grünberg) și mulți, mulți alții.
Dar Dej a știut și s-a convins că regimul sovietic este dăunător și că este necesar să pornească pe un drum lung și foarte greu de românizare a României. Unii dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi nu au fost comuniști. La început s-a apropiat de Petru Groza, care n-a fost membru al PCR/PMR niciodată. Groza a fost un burghez bogat, proprietarul moșiei de la Băcia (Hunedoara), mare avocat în Budapesta, deștept, naționalist român, iar până în 1918 a fost un luptător înfocat pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania. Groza avea o mare experiență politică și de viață. De la Petru Groza, Dej a învățat foarte multe.
Un alt colaborator foarte apropiat al lui Dej a fost Emil Bodnăraș, asupra biografiei căruia merită să zăbovim câteva rânduri, pentru a alunga alte marote existente la nivelul opiniei publice, privitoare la el. Emil Bodnăraș a fost o personalitate importantă. Pe cât de controversat, pe atât de eficient în acțiunile sale. A urmat școala militară de artilerie și a terminat-o ca șef de promoție. Tatăl său era ucrainean, iar mama de origine germană. Vorbea bine amândouă limbile părinților săi, ca și limba rusă. Mama sa a fost o admiratoare a Germaniei și a lui Hitler, iar un frate al lui a fost legionar și s-a înrolat în SS.
A fost recrutat de SSI imediat după absolvirea școlii militare, fiind în legătura lui Florin Becescu, șef de secție în SSI, având numele conspirativ „Georgescu”. Între anii 1937 și 1941, Florin Becescu a fost șeful Secției contraspionaj din SSI, care a coordonat, printre altele, rețeaua de spioni români în URSS, Emil Bodnăraș fiind, poate, cel mai important dintre ei. Bodnăraș a fost pregătit ca agent român de spionaj, într-un spirit patriotic deosebit, pe care și l-a păstrat toată viața.
Lui Bodnăraș i s-a creat o legendă profesională de dezertor din armata română și a fost trimis în URSS, cu misiunea de a deveni agent sovietic, a accepta toate misiunile pe care le va primi și a penetra cât mai adânc în interiorul sistemului bolșevic. Bodnăraș a fost trimis în Ucraina, în 1932, în plin holodomor, acea înfometare a naționaliștilor antisovietici ucraineni, programată de iudeo-kazaro-sovietici. Bodnăraș a ajuns în Ucraina Sovietică pe când se murea de foame pe capete, cu sutele de mii. Este absurd a se crede că el ar fi dezertat și fugit exact în Ucraina, unde se murea de foame, cum a fost legenda creată de Florin Becescu. El s-a dus acolo cu misiune. A fost imediat reperat și recrutat de serviciile secrete sovietice. A urmat școala superioară de agenți a NKVD și o școală de agenți de diversiune și sabotaj la Astrahan. La Astrahan a fost coleg și prieten cu chinezul Kang Sheng, unul din viitorii șefi ai „Gongambu”, Securitatea Chinei, care a răspuns de securitatea internă. Tot acolo a fost coleg cu coreeanul Kim Ir-sen, viitorul mareșal și conducător al Coreei de Nord.
După absolvirea școlii de la Astrahan a primit misiuni de spionaj în Polonia și în Țările Baltice. În 1934, a fost trimis în misiune de spionaj în Bulgaria, cu ordin de a tranzita România cu trenul. În tren a fost recunoscut de ofițeri ai SSI și arestat în Gara de Nord. Pentru a se ascunde calitatea sa de agent al SSI, Bodnăraș a fost condamnat de Tribunalul Militar la zece ani de închisoare, care ulterior au fost reduși la cinci ani, fiind întemnițat alături de comuniști, despre care a dat și informații SSI-ului, dar și sovieticilor. Penetrarea comuniștilor și a legionarilor era în acea perioadă obiectivul informativ intern de cel mai mare interes pentru SSI. În închisoare a cunoscut majoritatea liderilor comuniști, cu care avea să colaboreze mai târziu. Cu Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a împrietenit în special în închisoarea Doftana. A intrat în P.C.d.R. în anul 1940, posibil cu acordul lui Florin Becescu. Cu toate că oficial era considerat spion sovietic și era oficial întemnițat, ulterior cu domiciliu obligatoriu în orașul Brăila, Bodnăraș era protejat de Florin Becescu și de un agent de poliție, pe nume Rânzescu. În realitate, fusese lăsat liber și circula nestingherit prin toată țara, sub numele de „inginerul Ceaușu”. Germanii l-au reperat și ei ca suspect periculos și au cerut autorităților române să-l aresteze pe Bodnăraș, suspectându-l a fi agent sovietic și comunist, ceea ce și era, dar n-a fost arestat niciodată [vezi și Cristian Troncotă, Momente și portrete din istoria Serviciilor Secrete românești (1924-1989), Editura Paul Editions, București, 2020, p. 255].
Bodnăraș a colaborat cu serviciile secrete loiale regelui Mihai și a contribuit, alături de Lucrețiu Pătrășcanu, la toate demersurile pentru înfăptuirea loviturii de stat de la 23 august 1944. Faptul că regele avea încredere deplină în Emil Bodnăraș este o dovadă a loialității acestuia față de SSI și față de statul român. Mai târziu, atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu au știut despre faptul că Bodnăraș a fost agent anticomunist infiltrat în URSS de SSI și că a spionat comuniști. Amândoi conducătorii României au considerat că Bodnăraș a făcut totul din patriotism și l-au respectat în continuare, până la moarte.
După arestarea conducătorului statului, la 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a fost predat comuniștilor, sub paza căpitanului Emil Bodnăraș. Acest fapt denotă încrederea totală a regelui Mihai și a consilierilor săi în Bodnăraș. Doar apartenența sa la SSI putea oferi asemenea garanții de loialitate, într-un moment istoric de cumpănă.
După un timp, sovieticii i-au cerut lui Bodnăraș să îl predea lor pe Ion Antonescu și pe Mihai Antonescu. Emil Bodnăraș a refuzat și le-a declarat sovieticilor că Antonescu i-a fost dat lui în grijă și în pază de către regele Mihai și că el nu îl predă decât la ordinul regelui. Ca urmare, la cererea sovieticilor, regele Mihai i-a ordonat lui Bodnăraș să-i predea pe Ion și Mihai Antonescu sovieticilor, cu toate că România nu încheiase încă armistițiul cu Națiunile Unite. Deci, regele l-a predat pe conducătorul statului inamicului în timp de război, ceea ce este o faptă foarte gravă.
După ce s-a deplasat la locul indicat, unde se aflau Antoneștii, însoţit de 40 de militari sovietici, generalul Aleksandr Nikolaevich Tevchenkov, şeful Direcţiei Politice a Frontului 2 ucrainean, i-a comunicat lui Emil Bodnăraş că „din cauza pazei proaste, comandamentul sovietic ia asupra sa paza arestaţilor şi îi va transporta în dispozitivul trupelor proprii”. Reprezentantul Partidului Comunist, Emil Bodnăraș, a răspuns că „ar fi fost mai bine dacă arestaţii ar rămâne pe loc şi ar fi fost întărită paza lor cu soldaţi sovietici”. Cererea sa fiind respinsă de sovietici, Emil Bodnăraş a rugat să fie luată şi paza românească împreună cu Ion și Mihai Antonescu, respectiv cea asigurată de comuniştii români şi a făcut cunoscut că guvernul român nu doreşte ca Antonescu să ajungă la Moscova (Alesandru Duțu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, București, 2016).
Din documentele militare sovietice rezultă că în data de 31 august 1944, când Armata Roșie a intrat în București, sovieticii nu știau locul unde era deținut mareșalul Antonescu și nici cum acționaseră comuniștii români, în frunte cu Pătrășcanu și Bodnăraș. Acest fapt infirmă ideea că acțiunile comuniștilor români fuseseră tutelate mărunt de sovietici (Cristian Troncotă, Momente și portrete din istoria Serviciilor Secrete românești (1924-1989), Editura Paul Editions, București, 2020).
În ziua de 24 august 1944, Emil Bodnăraș a fost în proximitatea ambasadorului Germaniei la București, Manfred von Killinger, în sediul Ambasadei Germaniei, când ambasadorul german s-a sinucis sau a fost asasinat. Emil Bodnăraș a intrat în posesia tuturor documentelor Ambasadei Germaniei la București. Este greu de presupus că ambasadorul Manfred von Killinger s-ar fi sinucis fără să distrugă în prealabil toate documentele secrete din sediul ambasadei. Este foarte posibil ca el să fi fost asasinat, poate chiar de Bodnăraș, care negocia cu el problema retragerii militarilor germani din România.
În anul 1947, pe șoseaua București-Ploiești, a fost asasinat coordonatorul lui Emil Bodnăraș din SSI, Florin Becescu. Moartea sa poate avea legătură cu activitatea de spion dublu a lui Emil Bodnăraș. De asemenea, moartea lui Florin Becescu poate fi legată și de colaborarea sa cu serviciile secrete germane, care l-au stipendiat, oferindu-i în dar și un automobil de lux și cu faptul că știa prea multe despre comuniștii români și despre URSS. Este necesar să avem în vedere și faptul că în 1942, Florin Becescu a publicat cartea Cu fierul roșu, despre ororile regimului iudeo-bolșevic din Uniunea Sovietică, care a fost difuzată în întreaga societate românească, ceea ce îl făcea indezirabil, imposibil de reabilitat, chiar dacă după 23 august 1944 s-a înscris în Partidul Comunist, ceea ce dovedește că înțelesese direcția în care urma să se îndrepte România.
Doresc să menționez că foarte târziu, după opt decenii și fără nicio probă, printre minciunile proferate de unii membri ai comunității evreiești din România, într-un eseu care nu merită a fi menționat nominal, pentru că nu are valoare științifică, s-a făcut afirmația că Florin Becescu ar fi condus echipe de agenți care să fi participat la uciderea de evrei în Iași, cu ocazia cunoscutului pogrom din iunie-iulie 1941. Florin Becescu avea exclusiv atribuții de coordonare a culegerii de informații de contraspionaj și nu avea în subordine luptători. Pe de altă parte, este arhicunoscut, chiar dacă evreii din România omit să spună esențialul, că asasinatele unor evrei, la Iași, în iunie-iulie 1941, au fost organizate de germani, ca represalii pentru sprijinul pe care evreii îl dădeau inamicului sovietic.
Orașul Iași și împrejurimile sale au fost zonă militară exclusivă, aflată integral în responsabilitatea armatei și a serviciilor secrete germane. În anul 1959, Republica Federală a Germaniei a recunoscut vinovăția germană totală în asasinarea unor evrei în Iași în iunie-iulie 1941 și a început să plătească despăgubiri și pensii de urmaș aparținătorilor acelor evrei uciși. Cu toate acestea, comunitatea evreiască din România și Institutul „Ellie Wiesel”, puternic antiromânesc, continuă să-i învinovățească pe români pentru evreii omorâți de autoritățile germane. Atât eu, cât și profesorul universitar Cristian Troncotă am scris și am arătat că autoritățile statului român nu au fost implicate în acele crime. Pentru a nu se mai repeta astfel de crime, pe lângă amenințarea făcută de Antonescu germanilor că el va retrage România din alianța cu Germania, în baza prevederilor Convenției de la Haga, populația evreiască din proximitatea operațiunilor militare antisovietice ale armatelor germane și române a fost pusă la adăpost în Transnistria, dar și în unele zone din România. Punerea la adăpost a populației evreiești din zona operațiunilor militare din Moldova, Basarabia și Bucovina este prezentată astăzi în mod fals de evrei ca fiind o deportare în scop de exterminare.
Bodnăraș a ajuns în conducerea Partidului Comunist încă din 1945. Era un personaj auster, cu un stil de viață spartan, închis în sine, necomunicativ, fără umor, sever și inteligent. Având o mulțime de atuuri, ca urmare a activității sale de agent al SSI și de colaborator al regelui Mihai și al ministrului Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, Bodnăraș s-a orientat după funcții în zona puterii și a preluat mai întâi în subordinea sa SSI-ul. În 1947 a devenit ministru de Război, numit fiind prin decret-regal de Mihai, cu care colaborase atât de bine în operațiunea de arestare și ascundere a mareșalului Ion Antonescu și a vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu.
Cu toate că era minoritar etnic, Emil Bodnăraș s-a situat de la început, constant, până la sfârșitul vieții, în tabăra care a susținut interesele naționale românești. După 1952, a militat activ pentru desovietizarea României, pentru retragerea Armatei Roșii din România (1958) și a sprijinit mult politica de independență a României față de Uniunea Sovietică, militând pentru legături strânse cu Republica Populară Chineză și pentru întregul program național-românesc de dezvoltare economico-socială independentă a României, pe care noi l-am numit uneori „dictatura de dezvoltare”.
Un moment controversat al lui Emil Bodnăraș a fost faptul că, în 1954, în cadrul conducerii P.M.R., el a votat pentru condamnarea la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Acest fapt s-a datorat dezvăluirilor lui Eugen Cristescu, conform cărora agenții britanici parașutați în România în cadrul Operațiunii „Autonomous” l-au avut pe Pătrășcanu ca persoană de sprijin a serviciilor secrete britanice. Acest fapt a fost ulterior declarat și de spionul și diplomatul britanic Ivor Porter. Ca urmare, acuzarea lui Pătrășcanu de a fi fost „agent anglo-american” a fost una corectă.
În urma unor cercetări, s-a constatat că, în tinerețe, Bodnăraș a fost și agent al serviciilor secrete chineze (Mihai Retegan, 1968 – din primăvară până în toamnă, Editura Rao, Bucureşti, 1998, p. 20 şi Roger Faligot, Remi Kauffer, Serviciul secret chinez, Editura Nemira, Bucureşti, 1993, p. 103).
În rândurile viitoare, vom continua să ne referim la colaboratorii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, alături de care conducătorul României postbelice a promovat proiectul românesc de dezvoltare, desovietizare, românizare și obținere a independenței României.
Citiți continuarea articolului
Autor: prof. univ. dr. Corvin Lupu
Citiți și:
Afacerea Basgan – SUA ne sunt datoare zeci de miliarde de dolari
Ion Coja: „Mi s-a făcut rușine de mine cât de ușor m-am lăsat păcălit de propaganda anti-Ceaușescu de la Europa Liberă”
yogaesoteric
3 noiembrie 2024