Stat de drept sau restaurare mascată a comunismului?

România de azi arată că statul de drept încă mai respiră, deşi în ultimele luni răspândea o paloare de muribund. Nu e vorba acum de luptele pentru putere între facţiunile din „sistem” şi cele „anti-sistem”, căci în asemenea împrejurări e firească tentaţia ca cei aflaţi la butoane să folosească toate pârghiile de care dispun pentru a-şi conserva statutul. Corect din punct de vedere formal, incorect şi imoral în conţinut, dar asta a fost realitatea lumii politice dintotdeauna.

Statul de drept la care mă refer de data aceasta priveşte însă ceva mai adânc, mai precis însuşi fundamentul României democratice postcomuniste. În decembrie 1989 oamenii au ieşit în stradă în primul rând pentru libertate. După 1990 s-a făcut tranziţia de la un regim totalitar comunist la unul formal democratic. Chiar dacă multe elemente şi structuri ale vechiului sistem s-au perpetuat, a contat voinţa populară, libertatea pentru care s-au ridicat şi au murit oameni în decembrie 1989. Această năzuinţă spre libertate s-a materializat în anul 1991 într-o constituţie democratică, care garantează libertatea de conştiinţă şi de exprimare şi interzice cenzura. Aşa imperfectă cum e, ea rămâne în esenţă valabilă şi astăzi, după ce a trecut prin câteva amendamente.

E adevărat, după 1990 erau mult prea puţini aceia care aveau interes în perpetuarea vechiului sistem şi a vechilor structuri. Libertatea pe care au câştigat-o în principiu toţi putea fi folosită mult mai eficient în propriul interes de cei aflaţi la locurile potrivite şi beneficiind de conexiunile potrivite. Un interes major a existat şi în privinţa memoriei istorice a ceea ce a însemnat regimul comunist. Oameni de speţa celor amintiţi mai înainte, dar mânaţi în primul rând de interese ideologice, nu economice, au încercat, pas cu pas, să pună monopol pe interpretarea istoriei comunismului. Astfel, accentul a fost mutat deliberat pe perioada regimului ceauşist, care îşi asumase şi un caracter naţionalist şi suveranist, lăsând în penumbră perioada care de fapt a fost cea mai dură, stalinistă, a anilor 40-50 din secolul trecut. Cea în care puşcăriile gemeau de deţinuţi politici şi în care majoritatea pârghiilor decizionale din aparatul de represiune şi propagandă comunistă erau deţinute de alogeni. Se cuvine, de asemenea, precizarea că majoritatea victimelor întemniţate ale acelui regim care a instaurat comunismul în România erau legionarii.

Strategia manipulatorilor de istorie devine astfel evidentă. Pentru a justifica implicit (căci frontal deocamdată nu se poate) acţiunile represive ale acelui regim bolşevico-stalinist, se instrumentalizează marota „pericolului legionar”. Atunci, de atunci încoace, şi până în ziua de azi. Dacă se reuşeşte echivalarea legionarismului şi în general a naţionalismului creştin anticomunist cu „răul absolut” (care e de fapt intenţia acestor propagandişti), asta ar justifica oarecum măsurile şi instrumentele „nedemocratice” adoptate în primele două decenii de după momentul de cotitură din august 1944. Astfel se recunoaşte în mod necesar şi pretinsa legitimitate a acelor abuzive „tribunale ale poporului” din primii ani de după război, se recunosc toate sentinţele acestora, se recunoaşte în continuare eticheta de „criminali de război” lipită de bolşevici la grămadă pe toţi adversarii ideologici, politicieni şi intelectuali, care s-au manifestat împotriva comunismului şi au fost într-un fel sau altul favorabili războiului împotriva URSS (care era de fapt stat agresor, prin cotropirea Basarabiei în 1940).

Aceste idei menţionate mai sus ar putea fi considerate legitime într-un regim democratic, în care fiecare are dreptul la opinie. Dar atunci când în paralel se încearcă punerea pumnului în gură celor care împărtăşesc o altă viziune asupra istoriei noastre, de sub pojghiţa subţire a spoielii democratice iese la suprafaţă miezul dur al ideologiei bolşevice, al cărei principal duşman era ideea de neam şi de valori naţionale, precum şi credinţa în Dumnezeu ca un reper fundamental al acestora. Începând cu 2002 s-a instituit o legislaţie care s-a completat pas cu pas, ajungând să se incrimineze orice fel de opinii considerate „ilicite”. Dacă la început, cum era firesc, erau condamnate ideile fasciste, totalitare, cele care instigă la ură şi violenţă etc, fapt ce mai avea acoperire în Constituţie, ulterior s-a adăugat şi „legionarismul”, iar în anul 2025 prin aşa-zisa „lege Vexler” ar urma să fie incriminată printre altele distribuirea în orice fel de „materiale cu caracter legionar”.

În acest moment proiectul de lege se află blocat pe un traseu între instituţiile statului. Parlamentul, prin majoritatea aflată la guvernare, l-a votat. În schimb preşedintele Nicuşor Dan l-a contestat la Curtea Constituţională, invocând în special neclaritatea elementului mai sus menţionat, care ar putea încălca libertatea de exprimare şi să dea naştere la abuzuri juridice. Reunită de urgenţă, CCR a respins o săptămână mai târziu (pe 17 iulie) această contestaţie. Preşedintele nu s-a lăsat însă impresionat şi a anunţat că va retrimite legea înapoi la Parlament după ce se va publica motivarea integrală a deciziei CCR.

Acestea sunt mecanisme fireşti ale unui stat de drept care încă nu a încetat cu totul să funcţioneze, mai ales atunci când dezbaterile publice pe un subiect important sunt sufocate. Căci decizia CCR, redactată deocamdată sumar, nu aduce de fapt niciun contraargument la sesizările extrem de concrete din contestaţia prezidenţială. Nu răspunde la obiecţiile precise care au fost ridicate, ci preferă sofisme şi argumente de tip straw-man. Construieşte adică o imagine deformată a argumentelor prezentate de oponent şi o combate pe aceea.

„Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că ideologia nazistă, fascistă și legionarismul sunt concepte istorice și politice care nu pot fi relativizate prin definiții juridice de drept pozitiv, întrucât ele reflectă realități sociale istorice care au fundamentat reale regimuri politice criminale care au eliminat fizic grupuri de oameni, practicând violența sistemică, asasinatele politice și antisemitismul. Prin finalitatea lor, aceste regimuri politice totalitare au încălcat principiile statului de drept, drepturile omului și democrația.”

CCR consideră aşadar că legea e necesară pentru a condamna idei şi ideologii de tip totalitar şi cu un caracter criminal, pe care le amestecă într-un mod nediferenţiat. „Claritatea” acestei formulări din decizia CCR coboară în această formulare la acelaşi nivel subteran cu cea din legea în cauză. Asta pentru că orice fel de concepţie de tip totalitar era deja incriminat de legislaţia actuală, inclusiv de Constituţie, care prevede că într-un asemenea caz este legitimă restrângerea dreptului la liberă exprimare. Mai mult, în comunicat nu se explică într-un mod pertinent pe ce bază sunt puse pe acelaşi plan ideologiile nazistă (bazată pe supremaţia rasială) şi fascistă (bazată pe totalitarismul de stat) cu cea legionară, care nu este de fapt definită de lege decât într-un mod circular, tautologic.

Nazismul şi fascismul şi-au încheiat existenţa ca fenomene istorice odată cu anul 1945. Au fost şi sentinţele Tribunalului de la Nürnberg care au stabilit o nouă jurisprudenţă în domeniu. Aceasta însă nu a vizat şi Mişcarea Legionară, iar membrii acesteia care după război erau internaţi în lagăre ale aliaţilor occidentali au fost eliberaţi în urma unei anchete preliminare. Mai mult, ea şi-a continuat existenţa şi activitatea dincolo de anul 1941, aşa cum e definită de prezenta lege, adaptându-se după anul 1945 în perioada de exil anticomunist la sistemul democratic al lumii libere, unde nu a avut de suferit repercusiuni de niciun fel.

De vreme ce se referă la condamnarea regimurilor totalitare, logica din argumentul CCR ar fi necesar atunci însă să fie dusă până la capăt: ar fi necesar să fie incriminate în aceeaşi măsură şi alte regimuri din România care au practicat violenţa împotriva adversarilor politici şi terorismul de stat, precum cele de la finalul lui 1933 sau dintre anii 1938-1940. Dar, mai ales, cel mai criminal regim din istoria României, REGIMUL COMUNIST, dintre 1945-1989. Pe logica acestei decizii a CCR, conform criteriilor de claritate şi previzibilitate care, nu-i aşa, sunt mai presus de orice îndoială, ar fi necesar să fie incriminate atunci orice declaraţii favorabile la adresa faptelor regimurilor mai sus amintite. Inclusiv orice referire favorabilă la sentinţele tribunalelor bolşevice, altele decât cele care au avut în vedere „criminalii de război” în adevăratul sens al termenului.

Într-un paragraf foarte alambicat, pe care nu îl reproduc în întregime, CCR pretinde că legea apără societatea împotriva acelor „fapte care prezintă un pericol major pentru fundamentele sistemelor politice democratice.” Aşadar, a vorbi, de pildă, despre rezistenţa anticomunistă cu referiri favorabile la membrii ei care au fost totodată şi legionari, ar periclita înseşi fundamentele sistemului nostru democratic!? De parcă legislaţia actuală, inclusiv Constituţia, nu avea deja anticorpi împotriva pericolelor reale la adresa statului şi sistemului politic actual?

„Decizia Curții Constituționale ia act și se încadrează în ansamblul principiilor și valorilor democratice europene, fiind în consonanță cu argumentele juridice utilizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o bogată jurisprudență.”

Se vede însă treaba că ChatGPT e mai competent şi mai bine informat decât aceste marionete ancilare ale sistemului la putere, cărora le dă o lecţie în privinţa a ceea ce înseamnă cu adevărat „claritatea şi previzibilitatea”:

„Conform articolului 30 alin. (1) din Constituția României, libertatea de exprimare este inviolabilă, iar restricțiile se aplică strict în cazurile prevăzute de lege, într-un stat democratic.

A restrânge această libertate presupune îndeplinirea condițiilor cumulative:

Prevederea expresă a restricției în lege, cu caracter clar și previzibil. Necesitatea într-o societate democratică ‒ adică un test al necesității și proporționalității (CEDO, Handyside c. Regatul Unit, 1976).

Existența unui pericol concret și actual, nu doar potențial sau simbolic.

În cauza Lehideux și Isorni c. Franței (1998), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că apărarea unei personalități istorice controversate (mareșalul Petain) nu constituie, în sine, un discurs al urii.”

Scurt, limpede şi fără echivoc. Se vede că judecătorii CCR sunt cu totul afoni în materie, ceea ce nu ne miră deloc, ştiind foarte bine pe ce criterii au fost numiţi şi ce li se cere în schimb ‒ adică obedienţă necondiţionată faţă de comandamentele politice.

Tot scurtă, limpede şi fără echivoc era legislaţia comunistă a anului 1948, care la capitolul „claritate şi previzibilitate” lasă mult în urmă actuala „lege Vexler”. Regimul bolşevic i-a condamnat pe legionari în virtutea Articolului 209 al legii 5/1948 prin care se incriminau „Crime şi delicte contra siguranţei interioare a Statului ‒ Atentate şi comploturi contra ordinei constituţionale şi sociale a Republicii Populare Române”. Formulat pe scurt, delictul era cel de „uneltire contra orânduirii sociale”. La punctul III al articolului se prevedea: „Se pedepsesc cu muncă silnică de la 15 la 25 ani şi degradare civică de la 5 la 10 ani, cei care iniţiază, organizează, activează sau participă la organizaţiuni de tip fascist politice, militare sau paramilitare.” Pedepse ceva mai mici erau prevăzute pentru delictul de propagandă contra regimului, sub orice formă, care aveau loc în afara unui cadru „organizat” aşa cum e specificat mai sus. Clar şi previzibil: tot ce contravenea regimului bolşevic căpăta astfel un caracter penal.

Reinstaurarea naraţiunii bolşevice în anul 2025 încearcă cel puţin să salveze aparenţele şi formele democratice. Am văzut deja că CCR s-a pus în slujba acestor interese. Numai că adevăratul exerciţiu democratic presupune existenţa unui sistem de „checks and balances” (control și echilibru) între puterile statului, care încă dovedeşte că e funcţional.

Până când vom asista la continuarea periplului acestui proiect legislativ toxic între diversele instituţii ale statului, voi argumenta de ce el merită cu prisosinţă acest calificativ. Anume, el nu contravine doar literei Constituţiei României, ci violează profund atât spiritul acesteia, cât şi contractul social aflat la baza democraţiei postcomuniste din România.

Trăim şi azi în siajul epocii inaugurată de revoluţia din 1989, care a dus la răsturnarea totalitarismului comunist. Toată legislaţia de atunci încoace care priveşte fundamentele democraţiei şi drepturile cetăţeneşti ar fi necesar să fie consistentă şi să respecte acel spirit care a zămislit prima Constituţie din epoca postcomunistă. Să facem un scurt exerciţiu de imaginaţie, pentru a dovedi profunda incompatibilitate între legea represivă de acum cu spiritul democraţiei româneşti din ultimele decenii.

Dacă s-ar fi impus în anii imediat după 1990 legislaţia propusă azi, foştii deţinuţi politici legionari care au îndrăznit să se manifeste public, publicându-şi memoriile sau diverse articole, ţinând conferinţe, participând la comemorări, ar fi trebuit băgaţi iarăşi la puşcărie. De neimaginat atunci, evident. Ar fi fost ceva strigător la cer şi ar fi dovedit că regimul aşa-zis „democratic” nu se deosebeşte cu nimic de cel comunist. Asta cu atât mai mult cu cât foştilor deţinuţi politici, inclusiv celor legionari, li s-a recunoscut statutul de victime ale comunismului şi au beneficiat de compensaţiile cuvenite.

Totuşi, de atunci încoace, spiritul bolşevic a înaintat cu paşi mărunţi, dar consecvenţi. Astfel, chiar dacă foştii deţinuţi politici legionari au primit despăgubiri, urmaşii lor au fost exceptaţi de la aceste plăţi de care la un moment dat beneficiau toţi urmaşii tuturor foştilor deţinuţi politici. Asta e doar una din legile care frapează prin arbitrarul ei, concepute şi impuse poporului român din aceeaşi direcţie, a interesului urmaşilor bolşevicilor care nu şi-au ascuns niciodată antiromânismul lor.

Pe aceeaşi linie se încadrează şi alte ucazuri represive, care au fost impuse treptat (că dintr-o dată nu ar fi mers, ceea ce denotă şi o strategie deliberată în acest sens a paşilor mărunţi dar consecvenţi) ca OUG 31/2002, completată prin Legea 217/2015 şi care se doreşte înăsprită acum la maximum prin legea Vexler. Prin încercarea forţării adoptării ei, se poate spune că acum cuţitul a ajuns la os şi că se iese în afara cadrului democratic şi se intră în cel al abuzului. Acest proiect de lege se pune împotriva voinţei poporului român şi a contractului social instituit după 1990. Ca atare, dacă în anii ’90 era de neconceput să încerci să dai o lege prin care să îi bagi din nou la puşcărie pe foştii deţinuţi politici legionari, la fel ar fi necesar să fie valabil acum în ceea ce-i priveşte pe cei care urmăresc să le perpetueze memoria. Care nu, nu a fost nici atunci şi nu este nici acum o ameninţare la adresa democraţiei. Dar contravine naraţiunii bolşevice şi a celei promovate de urmaşii acestora, care încearcă să-şi impună în mod totalitar concepţia asupra memoriei istorice româneşti.

Va reuşi România de azi să îşi pună în funcţiune anticorpii democratici şi să respingă într-un final această monstruozitate care se încearcă a-i fi băgată pe gât în dispreţul voinţei poporului? Sau va sucomba în faţa terorii ideologice a noului bolşevism care reuşeşte tot mai greu să se deghizeze? Deznodământul rămâne în continuare deschis.

Autor: Bogdan Munteanu

Citiți și:
Cum a devenit România un stat totalitar
Despre centrala de propagandă și reașezările ce vor urma în subsistemul periferic din România

 

yogaesoteric
25 septembrie 2025