Adevărul despre Insula Șerpilor

„O alianță cu rușii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump plătită.” (A.D. Xenopol) ‒ Valabil și cu ucrainenii.

Situată în Marea Neagră, la 45 km NE de Sulina, mica insulă stâncoasă, de 17 ha, a cunoscut în existența sa trimilenară o evoluție tumultuoasă…….

……. de la Insula Albă a lui Ahile, până la ocuparea ei de către ruși în sec. XIX-lea, când a devenit un important punct strategic pentru Gurile Dunării și arealul vestic al Mării Negre.

Ocupată militar de Armata Rusă, în august 1944, insula a fost anexată fraudulos de Uniunea Sovietică la 4 februarie 1948, printr-un „protocol”, și predată URSS la 23 mai printr-un simplu proces-verbal. Procesul-verbal nu a fost ratificat niciodată de Parlamentele României și URSS. După destrămarea URSS, a trecut la fel de fraudulos în stăpânirea Republicii Ucraina.

România nu a pierdut doar un teritoriu, ci și un important punct strategic, precum și Platoul Continental al Insulei Șerpilor, care conține importante rezerve de petrol și gaze naturale ‒ recuperat doar parțial în urma procesului de la Haga din 2009.

3 februarie 2009. După 4 ani, Curtea de la Haga a pus punct procesului dintre România și Ucraina pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre ‒ având drept miză hidrocarburile din Marea Neagră. S-a considerat că Insula Șerpilor nu e relevantă pentru delimitarea între Ucraina și România și nu poate fi considerată țărm; digul Sulina e considerat punct de referință pentru delimitarea granițelor. Dar chiar și acolo se naște problema aluviunilor care facilitează intrarea Ucrainei în teritoriul românesc, o chestiune încă nerezolvată.

Din punct de vedere juridic, al apartenenței teritoriale, Insula Șerpilor a urmat îndeaproape soarta Gurilor Dunării, a Dobrogei și Deltei Dunării, mereu apărate de Eminescu în articolele sale emblematice despre Cestiunea Dunării.

Datorăm acest material documentar regretatului profesor Dominuț Pădurean, de la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, plecat la Domnul anul trecut. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Istoricul și statutul juridic al Insulei Șerpilor – vechi pământ românesc

Inițial, a aparținut geto-dacilor, până când a început colonizarea greacă.

Între sec. VII-VI î.Hr., Miletul devine stăpân al țărmurilor Mării Negre (întemeind coloniile Histria și Tomis).

Din sec. VI î.Hr., supremația revine dorienilor, care vor întemeia cetatea Callatis. În toată această perioadă, Insula Șerpilor s-a aflat sub controlul Histriei.

În timpul lui Burebista, insula a fost în stăpânirea dacilor.

Sec. I-III d.Hr.: Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor vor fi sub dominația Imperiului Roman.

După căderea Imperiului Roman (395), Dobrogea va deveni una dintre cele 12 dioceze ale Imperiului Roman de Răsărit, Sciția Pontica, cu capitala la Tomis.

Între sec. IV-VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Sciția Minor (Sciția Mică), având implicit în autoritate Insula Șerpilor.

Între sec. VIII-X, Dobrogea cu pertinențele sale teritoriale a intrat în componența Sciției Bizantine; stăpânirea bizantină durează până la căderea Constantinopolului ortodox (a patra cruciadă), la 12 aprilie 1204.

Din sec. XIII, începe infiltrarea populației musulmane în Dobrogea.

Locul bizantinilor a fost luat de Veneția, pentru scurtă perioadă, apoi de Genova, puterea maritimă care va domina Marea Neagră până la 1475, marcând o epocă de prosperitate economică.

1388 ‒ Mircea cel Bătrân intră în stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Țara Românească, asigurându-și controlul gurilor Dunării și țărmului Mării Negre.

Roman Mușat, Alexandru cel Bun, vor ajunge și ei până la țărmul mării.

Cucerirea Cetății Chilia de către Baiazid al II-lea, 1484, va face ca Marea Neagră să devină un „lac otoman”.

În sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânire otomană. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv, Insula Șerpilor vor fi sub dominație otomană.

Urmând politica lui Petru cel Mare, „eu nu caut uscat, ci apă!”, țarii Rusiei și-au stabilit drept țintă Marea Neagră.

Țările Române au suferit 12 invazii rusești: 1711, 1736-1739, 1768, 1787, 1806-1812, 1828-1834, 1848, 1853, 1878, 1916-1920, 1920-1940, 1944.

În urma războiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată abuziv de ruși (până în 1854), neapărând menționată în Tratatul de pace de la București, din 1812.

Războiul ruso-turc din 1828-1829, încheiat cu Pacea de la Adrianopol (2-14 septembrie 1829), pune capăt statutului de „lac turcesc” al Mării Negre, iar cetățile Turnu, Giurgiu și Brăila au redevenit, din raiale, orașe ale Țării Românești. Rusia țaristă va institui un protectorat asupra Principatelor.

Nici în Tratatul de la Adrianopol nu apare menționată Insula Șerpilor, dar Rusia o stăpânește de facto.

Imperiul Otoman cedează Rusiei (deși nu-i aparțineau), cele 3 brațe ale Dunării: Chilia (1812), Sulina (1826), Sfântu-Gheorghe (1829).

Rusia va deveni astfel stăpâna Mării Negre, a Deltei Dunării și a Gurilor Dunării, construind pe insulă, în 1842, un far pentru dirijarea navigației pe Marea Neagră.

Războiul Crimeii, declanşat la 4/16 octombrie 1853, va conduce la invadarea și ocuparea Principatelor (octombrie 1853 – septembrie 1854) de către armatele rusești. Congresul de Pace de la Paris, 1856, va consfinți înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, care vor rămâne sub suzeranitate otomană, dublată de o garanție comună a marilor puteri europene. Congresul de Pace de la Paris nu face referire la Insula Șerpilor, care fusese ocupată militar de Austria, în 1854.

La 31 decembrie 1856 are loc o nouă consfătuire a puterilor europene; la 6 ianuarie 1857, acestea aprobă un protocol conform căruia Insula Șerpilor și Delta Dunării revin Turciei, care le va stăpâni până la 1878, Turcia având obligaţia de a întreţine un far pentru navigaţia pe Marea Neagră.

29 aprilie/11 mai 1877, România declară stare de război cu Turcia.

9/21 mai 1877, România îşi proclamă independența de stat.

În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878 atribuie Insula Șerpilor, Delta Dunării și Dobrogea României. În schimb, județele Cahul, Bolgrad și Ismail, din sudul Basarabiei, vor fi anexate Rusiei țariste.

La 14/26 noiembrie 1878, Dobrogea revine oficial la România, administrația oficială fiind preluată la 23 noiembrie – 5 decembrie.

La 12 aprilie 1879 se desfășoară formalitățile oficiale de reunire a Insulei Șerpilor cu România.

Până în 1947, Insula Şerpilor va aparține României.

În august 1944 (la o dată situată între 26 şi 30 august), Insula Șerpilor este ocupată de forțele navale sovietice, deși România îi devenise aliat.

10 februarie 1947 ‒ Tratatului de pace. Insula Șerpilor nu a făcut obiectul discuţiilor în Comisia politică și teritorială; nu a apărut menţionată expres nici în documentele Conferinței de pace și nici în art.1 și 2 ale Tratatului de pace din 10 februarie 1947.

Ea apare înscrisă în Anexa nr. 6 a Memoriului României înaintat Conferinţei de pace și în Anexa nr. 6 a Tratatului de pace, documente care făceau (și fac!) dovada întinderii drepturilor teritoriale ale României.

Pe harta la care face referire art. 1 al Tratatului de pace (Anexa 1), frontiera dintre România și URSS în sudul Basarabiei era fixată pe brațul Chilia până la vărsarea acestuia în Marea Neagră, apoi în largul mării la nord de Insula Șerpilor, ceea ce constituia o recunoaștere juridică internațională a faptului că Insula Șerpilor era parte integrantă a teritoriului României. Practic, se menținea, în continuare, statutul ei juridic stabilit prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris (1920), nemodificat în urma celor două note ultimative sovietice (26 și 28 iunie 1940), care nici măcar nu o menționau.

Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, și Puterile Aliate, pe de altă parte ‒ între acestea numărându-se URSS și Ucraina! ‒, ratificarea acestui Tratat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS-ului, precum și de celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoașteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Șerpilor aparținea României.

Aceasta era situația de jure a Insulei Șerpilor, de facto, între august 1944 – februarie 1947, insula s-a aflat sub ocupație militară sovietică, fapt pe care delegația României la Conferinţa de pace de la Paris ‒ având în vedere statutul URSS-ului în cadrul Conferinței, presiunile făcute asupra delegaţiei române, jocul pro-Moscova făcut de americani și britanici (în special), ocupația militară sovietică asupra României, tratarea noastră între învinși nu între învingători ‒ nu l-a ridicat oficial (având multe alte elemente, realmente mai importante, de rezolvat), și chiar dacă l-ar fi ridicat („soarta” Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ținutul Herței, brațului Chilia și a insulelor de pe acest braţ fiind elocventă pentru modul cum au rezolvat Puterile Aliate „problemele” teritoriale româno-sovietice), tot nu ar fi obţinut câștig de cauză!

La 4 februarie 1948, delegațiile române şi sovietică semnează:

1. „Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română”
2. „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”. Acest protocol, pregătit de miniștrii de Externe al României, Ana Pauker, și al URSS, V.M. Molotov, preciza, printre altele, c[ „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.”.

Acest Protocol a fost semnat oficial de V.M. Molotov (ministrul de Externe al URSS) și Petru Groza (prim-ministru al României). Semnarea acestui document fusese hotărâtă încă de la București, de Biroul Politic al CC al PCR format din Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Gheorghe Gheorghiu-Dej, Luka Laszlo (Luca Vasile) și Burach Tescovici (Teohari Georgescu).

La 23 mai 1948 este semnat, pe teritoriul Insulei Șerpilor, procesul verbal de predare-primire a insulei, de către Nikolai Pavlovici Sutov, primsecretar de ambasadă, reprezentând MAE al URSS, și Eduard Mezinger (Mezincescu), reprezentantul MAE al Republicii Populare Române.

1948-1991, Insula Șerpilor a fost bază militară sovietică și cel mai puternic centru de ascultare al fostei URSS din întreaga Europă de Est.

Din 1991, Insula Șerpilor a devenit bază militară ucraineană.

Din 25 februarie 2022, ea a reintrat în posesia frauduloasă a Rusiei. Citiți mai jos despre cum a decurs prima anexare a insulei.

(Istoricul este extras din Insula Șerpilor, de dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 178-369)

Menționări istorice ale insulei

777 î.Hr.
Scriitorul antic Arktinos din Milet menţionează „Insula albă” în lucrarea Aithiopis (Aethiopidia); este și prima mențiune scrisă despre pământuri românești.

sec. VI î.Hr.
Hecateu din Milet (istoric și geograf grec, 540-470 î.Hr), în Periodos Ges (Călătorie în jurul lumii), scrie că insula cea sfântă (Leuke) era situată în nord în față cu ținutul celților.

sec. VI î.Hr.
Poetul liric Pindar (518-438 î.Hr) spune în Nemeene, IV, 49: „în Pont Achille are o insulă strălucitoare”;

sec. IV î.Hr.
Poetul tragic grec Euripide (480-406 î.Hr.) în Andromacha (v. 1249): vorbind de lăcașul lui Achille, spune că „insula se află în interiorul Pontului Euxin”. În Iphigenia în Taurida (v. 435) amintește de „țărmul cel alb și frumoasa cursă a lui Achille din Pontul Euxin”.

mijlocul sec. IV î.Hr.
Geograful și navigatorul Scylax din Caryanda în Periplus: „Drumul în linie dreaptă de la Istru până la Criumetopon e de trei zile și trei nopți. Dacă ia însă cineva țărmul, drumul e dublu, căci aici este un golf în care se află o insulă, deșeartă ce e drept, numită Leuce”.

sec. III. î.Hr.
Poetul şi gramaticul alexandrin Lycophron în Cassandra (V, 189) arată că insula Leuce era situată în fața gurilor fluviului Keltos (Istros).

sec I d.Hr.
Strabon (63 î.Hr. – 19 d.Hr.), cel mai mare geograf, istoric și etnograf antic, în celebra sa Geographie, afirmă că în partea vestică a Pontului Euxin, „la cinci sute de stadii depărtare de revărsatul fluviului [Tyras ‒ Nistru] se află în mare insula Leuce”.

prima jumătate a sec. I d.Hr.
Pomponius Mela, geograf, în De situ Orbis (II.7) scrie că insula era „situată la revărsatul [fluviului] lui Borysthene” și că era foarte mică.

sec. I d.Hr.
Pliniu cel Bătrân ‒ sub adevăratul său nume, Căiuş Plinius Secundus ‒ (23/24 – 96) istoric și enciclopedist roman, în Naturalis Hstoria (IV.13.27, 93): „în fața lui Borysthene se află Leuce. Observațiuni din zilele noastre o așază la 140.000 de pași de Borysthene, la 120.000 de Tyras și la 50.000 de Peuce”.

sec. I d.Hr.
Claudius Ptolemaeus (90-168), matematician, astronom, astrolog, filosof şi geograf grec, în Geographia (III.10) localizează insula prea spre sud „Lângă țărmul amintit al Moesiei Inferioare se află insula Borysthenis și [insula] Leuce a lui Achille”.

sec. I d.Hr.
Flavius Arrianus Nicomedensis ‒ istoric, geograf și comandant de armate ‒ care a fost guvernator al Capadociei, a cercetat coastele Pontului Euxin de la Trapezunt la Sebastopolis (Dioscurias); rezultatele le-a trimis împăratului Hadrian, sub forma unei scrieri, Periplus Ponti Euxini; În partea a III-a, el descrie așezarea insulei: „dacă din dreptul acestei guri «Psilon a Istrului» (Gura Chiliei) plutești cu vântul de nord spre largul mării, îți stă înainte o insulă pe care o numesc unii Insula lui Achille, alţii îi spun Leuce”.

sec. II d.Hr.
Dionysos-Periegetul, în Orbis Descriptio, așază insula mai la nord decât este în realitate.

sec. II d.Hr.
Filosoful grec Maximus din Tyr, în Laconica (XIX.6.11): „La gura Istrului se află în Pontul Euxin o insulă, cu numele Leuce”.

sec. VI
Iordanes, în De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis (Despre originea și faptele goților), face referiri la insula Leuce.

sec. VI
Stephan din Bizanț, în al său Lexicon de nume de popoare, menționează că „există o insulă a lui Ahille. Unii îi spun Leuce”.

sec. XII
Poetul bazantin Tzetzes, în Chiliade, localiza insula Leuce lângă țărmul pontic al Moesiei.

(Sursă: Insula Şerpilor, Dr. Dominut Pădurean, Ed. Muntenia, Constantă, 2004, p. 65-74)

Prima reprezentare grafică a Insulei Șerpilor datează din a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. și aparține lui Anaximandru din Tales, fost discipol al lui Thales.

Ptolemeu (90-168), în opera sa Geographia (III,10), realizează prima hartă a Mării Negre, în care apare și Insula Șerpilor, sub denumirea de Achillis, Levca.

Insula mai apare și în alte reprezentări cartografice, cum ar fi harta Tabula Peutingeriană din sec. al II-lea, Harta istorică a Imperiului Roman și a neamurilor barbare vecine din anul 400.

Hărțile Evului Mediu nu abundă în reprezentări ale insulei; de-abia din sec. XIII-XV, prezența navigatorilor genovezi și venețieni în Marea Neagră impulsionează cartografierea întregii zone.

Cea mai veche hartă nautică datată cert, 1311, aparține lui Petrus [Pietro] Vesconte, și menționează Insula Șerpilor sub numele de Fidonissi.

Tot sub acest nume (Fidonissi, Fidoxini, Fedoxini), insula mai apare în secolul al XIV-lea, în hărțile semnate de Mario Sanudo, Angellino Dulcert, frații Pizigani, în Atlasul catalan, Atlasul Pinelli şi Itinerarul grec. În secolele al XVI-XIX, apare în 36 de surse cartografice, sub numele Fidonissi, Fidoxini, Fedoxini, Ofidonia insula, Fidocusi, Ilanada, Ilanda, Leuce.

În secolul al XX-lea, insula apare menționată în 8 hărți, printre care cea editată de Comisia Europeană a Dunării (1931). După ocuparea insulei de către URSS, din 1948, hărțile românești nu o vor menționa niciodată, în timp ce hărțile sovietice o vor prezenta ca aflată sub jurisdicția Moscovei.

(Sursă: tot Insula Șerpilor, dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 75-92)

Anexarea Insulei Șerpilor de URSS

Anexarea Insulei Șerpilor de URSS în anul 1948 ‒ un nou rapt teritorial în dauna României.

Harta care însoțea Tratatul de pace din 10 februarie 1947 nu preciza în detaliu, ci la modul general, traseul frontierei de stat dintre România și URSS, ceea ce constituia o lipsă gravă, care impunea cu necesitate precizarea și descrierea amănunțită a acesteia printr-un document oficial bilateral.

În practica internațională, stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe și pretențioase operațiuni de evidențiere a teritoriului de stat, aceasta realizându-se prin tratative bilaterale complexe, finalizate printr-un document acceptat de comun acord.

Întrucât Tratatul de pace intrase deja în vigoare (la 15 septembrie 1947), prevalându-se de art. 1 al acestuia, sovieticii s-au grăbit să încheie cu partea română un Protocol privind precizarea parcursului frontierei de stat dintre cele două părți. În urma invitației Kremlinului, o delegație română condusă de prim-ministrul Petru Groza a purtat negocieri la Moscova între 2-4 februarie 1948.

La 3 februarie 1948, între Stalin („omul de oțel”) și dr. Petru Groza („rumânski pervîi papugik” ‒ „primul papagal român”, cum îl numea Stalin cu ironie) a avut loc o convorbire ale cărei detalii nu sunt cunoscute nici astăzi, cert rămânând, după părerea noastră, că între subiectele abordate nu puteau lipsi tocmai cele pentru care delegația română se afla în capitala URSS-ului.

În cadrul discuțiilor dintre cele două delegații ‒ la baza cărora a stat conținutul art. 1 al Tratatului de pace ‒, partea sovietică a invocat cu insistență includerea în discuții a Protocoalelor nr. 6/14 septembrie 1940, 7/16 septembrie 1940 și 8/19 septembrie 1940 ‒ în fond doar proiecte de Protocoale elaborate de sovietici și care, datorită faptului că prin conținutul lor lezau interesele României, nu au fost acceptate, semnate sau ratificate de partea română niciodată! ‒, demers care contravenea normelor dreptului internaţional.

Dacă la data semnării Tratatului de pace (10 februarie 1947) între România și URSS ar fi existat unul sau mai multe documente oficiale care să ateste parcursul exact al frontierei de stat sovieto-române, atunci cu siguranță că acest aspect și-ar fi regăsit reflectarea și în art. 1 al Tratatului de pace, fapt ce ar fi făcut inutile tratativele de la Moscova.

Invocarea repetată de către partea sovietică a Protocoalelor nr. 6, 7 și 8/1940, nu constituia o eroare, ci o abilă și deliberată manevră juridică, sugestivă pentru „rezultatele” cu care sovieticii erau deciși să încheie aceste tratative.

Contextul intern și internaţional în care se desfășurau aceste tratative de la Moscova era favorabil URSS-ului și net defavorabil României: la cârma țării se afla un guvern marionetă, impus de sovietici și aservit în totalitate acestora; ministru de Externe era Ana Pauker (Hannah Robinsohn) ‒ agentă a NKVD-ului, agenta nr. 1 a Kremlinului în România ‒, „una dintre figurile politice cele mai detestate de poporul român, cu o răspundere personală decisivă pentru comunizarea României și preschimbarea țării într-un satelit al URSS”, caracterizată de Reuben H. Markham drept „O evreică slujind Moscova împotriva României”; România se afla sub ocupaţie militară sovietică; „specialiștii” sovietici împânziseră țara, subordonând-o, pe toate planurile, intereselor Moscovei.

La 4 februarie 1948, la Moscova, cele două delegații au semnat două documente oficiale.

Primul dintre ele a fost Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română, valabil timp de 20 de ani. (Nu a fost singurul tratat de acest fel, în cursul aceluiași an URSS-ul semnând tratate similare și cu celelalte „țări comuniste frățești”, respectiv cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, documente care au marcat un prim și important pas în înregimentarea României și a celorlalte țări citate, din punct de vedere militar și economic, în blocul sovietic).

Al doilea document ‒ pregătit de V.M. Molotov împreună cu Ana Pauker, ministrul de Externe al României, document care a marcat apariția pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist (URSS), a fost un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, act pe care-l redăm în continuare in extenso:

„În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat în vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul Republicii Populare Române, pe de o parte, și Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, pe de altă parte, au convenit asupra celor ce urmează:

„1. Frontiera de stat între România și URSS, indicată pe hărțile anexate la prezentul Protocol, are următorul parcurs:

a. Conform Anexei I:

– de la punctul de întâlnire a frontierelor URSS, României și Ungariei până la muntele Stog urmează linia fostei frontiere româno-cehoslovace;

– de la muntele Stog până la borna de frontieră Nr. 56, a fostei frontiere româno-polonă, ce se află la 4,9 km, la sud de izvoarele râului Ceremușul Negru, urmează linia fostei frontiere dintre România și Polonia;

– de la borna de frontieră Nr. 56 a fostei frontiere româno-polone până la râul Prut, la marginea de vest a localității Orofteana-De-Sus, trece astfel cum e convenit și descris în Protocolul Nr. 6 al Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române de la 14 septembrie 1940; de-a lungul râului Prut până la vărsarea în Dunăre și mai departe pe Dunăre până la localitatea Pardina trece astfel cum este convenit și descris în Protocoalele nr. 7 din 16 septembrie 1940 și Nr. 8 din 19 septembrie 1940 ale Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române.

b. Conform Anexei II:

– de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare, Maican și Limba de partea Uniunii R.S.S., iar insulele Tătaru Mare, Cernovca și Babina – de partea României; Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.

2. În caz de neconcordanță între descrierea frontierei din text și cea din hărți, descrierea din text va fi considerată cea justă.
3. Pentru demarcarea frontierei în conformitate cu punctul 1 al Protocolului de față, va fi instituită o Comisie Mixtă Sovieto-Română de Frontieră, cel mai târziu în termen de o lună din ziua semnării Protocolului.
4. Prezentul Protocol intră în vigoare în ziua semnării sale. Întocmit în două exemplare, ambele în limbile română și rusă, cele două texte având putere egală.

Moscova, 4 februarie 1948”

Deși Protocolul făcea referire la Tratatul de pace din 10 februarie 1947, el modifica situația teritorială a României consemnată de acesta, stabilind fără nicio bază sau legitimitate istorico-juridică că Insula Șerpilor „intră în cadrul Uniunii R.S.S.”! O ilegalitate flagrantă a fost ridicată la rangul de legalitate!

Deși aveau rang diplomatic diferit și, potrivit uzanțelor internaționale și unei minime morale, ar fi fost necesar să fie scutiți de o nouă umilință, Moscova a decis ca Protocolul să fie semnat de dr. Petru Groza (1884-1958) ‒ prim-ministru al României și V.M. Molotov ‒ ministrul de Externe al URSS-ului (între 1939-1949).

Petru Groza a fost mâna care l-a semnat, în virtutea calității oficiale în care fusese numit, dar el nu a putut decide nimic, supunându-se unei hotărâri a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. ‒ format din 4 persoane: Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Luka Laslo (Luca Vasile), Burach Tescovici (Theohari Georgescu) și Gheorghe Gheorghiu Dej ‒, hotărârile luându-se cu majoritate de voturi, primii trei membri citați fiind totodată cei mai importanți agenți ai Cominternului în România! Faptul că a semnat Protocolul, chiar în circumstanțele arătate, nu-l absolvă de vină în sine, la aceasta adăugându-se faptul că în calitate de „om al Moscovei”, el a știut bine „cine” a hotărât totul, „ce” a hotărât, „de ce” a hotărât astfel, în favoarea/defavoarea „cui” …….

Ceea ce nu reușiseră să obțină (rușii) sovieticii în cele șapte decenii anterioare, în urma a două conflagrații mondiale, în urma a două note ultimative, prin Convenția de armistițiu, la Conferinţa de pace de la Paris (unde însuși Molotov condusese lucrările Comisiei teritoriale ce fixase granițele României, în cadrul cărora Insula Șerpilor rămânea în continuare pământ românesc!), în urma Tratatului de pace de la Paris (art. 1), au reușit să obțină foarte rapid și ușor, prin șantaj, constrângere politico-militară și trădarea unei conduceri de partid și de stat iresponsabile (instalate la București de Moscova, formate în mare parte din străini ‒ și de neam și de interesele României).

Cu prilejul ceremoniei oficiale care a urmat după semnarea Protocolului (și a amintitului tratat bilateral), V.M. Molotov, ministrul de Externe al URSS-ului, l-a felicitat călduros pe „domnul prim-ministru” Groza, după care, cu nedisimulată satisfacţie, a subliniat că „În țara noastră toată lumea vede în aceasta un nou succes al politicii externe staliniste (…….)”.

„Cadoul” făcut de Groza & co. reprezenta ‒ chiar sub masca unui document bilateral ‒ o nouă anexare de teritorii românești, un nou „succes” al politicii stalinisto-molotoviste, care se adăuga celorlalte „cadouri” pe care sovieticii și le făcuseră singuri, prin forță, din trupul României, în iunie 1940, toamna lui 1940 și august 1944.

La mai puțin de patru luni (109 zile), la 23 mai 1948, era semnat ‒ ironia sorții! ‒ chiar pe pământul Insulei Șerpilor, un proces verbal de predare-primire a insulei. Semnatarii acestui „act” au fost Eduard Mezincescu ‒ ministru plenipotențiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine (un nume parcă predestinat pentru aceea perioadă: prin componență, dar mai ales prin „politica” dusă, acest minister a fost într-adevăr al „afacerilor străine” de România!) și Nicolai Pavlovici Șutov ‒ prim secretar al Ambasadei URSS-ului la București, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al URSS

Acest document cu caracter tehnic avea (are) următorul conţinut:

„Anul 1948, luna mai, ziua 23.

Noi, subsemnații Nicolai Pavlovici Șutov, Prim Secretar de Ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, și Eduard Mezincescu, Ministrul Plenipotenţiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea și în executarea Protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul proces verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor, sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord și 30 grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română și încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a insulei.

Făcut pe Insula Zmeinâi în două exemplare, fiecare în limbile rusă și romană.”

Prin acest proces-verbal, formularea din 4 februarie 1948, „intră în cadrul Uniunii URSS”, a fost înlocuită cu o alta, „înapoiată Uniunii Sovietice”, o formulare uluitoare, fără acoperire juridică sau legitimitate istorică, menită să genereze credibilitate și legitimitate ulterioară (noi n-am anexat, am primit înapoi…….).

Prin acest „referat de cedare” ‒ cum îl caracteriza (16 februarie 2004) istoricul (senatorul) Gheorghe Buzatu ‒ nu era vorba de o punere în posesie! Acest teritoriu a fost pur și simplu luat printr-un act revizionist de primul stat revizionist postbelic.

Dincolo de pierderea de noi teritorii, Protocolul din 4 februarie 1948 era un act de trădare națională, iar în ceea ce-i privește pe sovietici, el constituia un nou rapt teritorial din trupul României.

Curioasă dar și deranjantă ne apare „reacția” lui Eduard (Mezinger) Mezincescu la un articol publicat în presa postdecembristă (1990), purtând semnătura bine informatului Neagu Cosma.

Mezinger, coreligionar, mâna dreaptă și omul de casă a lui Hannah Robinsohn, cel care după evenimentele din decembrie 1989 reușise să se strecoare chiar în CPUN, astăzi se află în Israel (a decedat în 1996 n.n.).

Deși n-a scăpat „ocazia” de a-l ataca dur pe mareșalul Ion Antonescu, despre faptele sale din anul 1948 ‒ și nu numai despre acestea! ‒ nu a găsit de cuviință să scrie (fapt explicabil!) decât tangențial și atunci când s-a simțit „atins” de aspectele consemnate în amintitul articol la adresa sa.

„Rolul meu ‒ scria Mezinger în articolul replică, căutând să se disculpe ‒ a fost să asist în calitate de Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe (corect: Străine! ‒ n.n.) pe Ministrul Lucrărilor Publice, profesorul Profiri, încredințat de guvern cu misiunea de a preda insula reprezentanților guvernului sovietic și să contrasemnez procesul verbal întocmit în primăvara anului 1948, când s-a efectuat predarea.”

(Insula Șerpilor, dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 342-349)

Citiți și:
Jos cizma ucraineană de pe Insula Șerpilor, pământ românesc!
Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate

 

yogaesoteric
16 decembrie 2025