Soluție istorică a Curții de Apel. A fost RESPINSĂ CA NEFONDATĂ cererea Institutului „Elie Wiesel” de a obliga Primăria Capitalei să schimbe numele străzii „Mircea Vulcănescu”

39 0

Soluție istorică a Curții de Apel București. A fost respinsă ca NEFONDATĂ cererea Institutului „Elie Wiesel” de obligare a Consiliului General al Municipiului București de a emite o hotărâre de schimbare a denumirii străzii ce poartă numele filosofului martir Mircea Vulcănescu.

Portal > Curtea de Apel BUCUREȘTI > Informații dosar
Informații dosar

Informații generale
Nr. unic (nr. format vechi): 37402/3/2023
Data înregistrării 25.02.2025
Data ultimei modificări: 02.07.2026
Secție: Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal
Materie: Contencios administrativ și fiscal
Obiect: anulare act administrativ
Stadiu procesual: Recurs

Părți
Nume Calitate parte
CHARLES ANDRE DE HILLERIN Intervenient TERȚ – intervenient
ANNE MARGUERITE DE HILLERIN GEORGESCU LUNGU Intervenient TERȚ – intervenient
MAN SILVIAN-EMANUEL Intervenient TERȚ – intervenient
FUNDAȚIA ION GAVRILĂ OGORANU Intervenient TERȚ – intervenient
INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU STUDIEREA HOLOCAUSTULUI DIN ROMÂNIA ELIE WIESEL Intimat Reclamant
CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI Recurent Pârât
PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI Recurent Pârât

Ședințe
02.07.2026
Ora estimată: 09:00
Complet: 8-Completul 1 recurs NCPC
Tip soluție: Alte soluții

Soluția pe scurt: Admite cererea recurentului-pârât Consiliul General al Municipiului București de sesizare a Curții Constituționale. Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconsituționalitate a art. 2 lit. c coroborat cu art. 13 alin. 1 din OUG nr. 31/2002, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 241/2025.

Respinge ca inadmisibilă cererea recurentului-pârât Consiliul General al Municipiului București de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vedere pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Primarul Municipiului București ca nefondat. Respinge cererile de intervenție accesorie formulate în sprijinul recurentului-pârât Primarul Municipiului București ca nefondate. Admite recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului București. Admite cererile de intervenție accesorie formulate în sprijinul recurentului-pârât Consiliul General al Municipiului București. Casează în parte sentința recurată, numai în ceea ce privește soluția dată celui de-al doilea capăt de cerere și, în rejudecare:

Respinge excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a reclamantului în formularea celui de-al doilea capăt de cerere ca nefondate. Respinge al doilea capăt de cerere ca neîntemeiat. Menține în rest sentința. Definitivă. Pronunțată azi, 02.07.2026, în condițiile art. 402 teza finală C.pr.civ.

Document: Hotărâre
02.07.2026

„Fără demersurile juridice onorabile și impecabil susținute prin recursurile Primarului General (în speță Nicușor Dan la data formulării recursului) și Consiliului General al Municipiului București, cererile de intervenție ale moștenitorilor lui Mircea Vulcănescu nu ar fi avut un cadru procesual să fie valorificate”, a scris avocata Ana-Corina Săcrieru.

Victoria normalității vine ca un cadou binemeritat la ziua de naștere a fiicei filosofului-martir, Măriuca Vulcănescu.

Soluția Curții de Apel poate fi citită AICI.

Silvian Emanuel Man: Victorie pentru memoria lui Mircea Vulcănescu! Curtea de Apel București a respins ca nefondată cererea Institutului „Elie Wiesel” de schimbare a denumirii străzii Mircea Vulcănescu din Capitală

Silvian Emanuel Man a postat pe Facebook un comentariu în care subliniază că soluția Curții de Apel este una istorică și reprezintă un precedent important pentru că va oferi clarificări și pentru alte litigii:

Victorie pentru memoria lui Mircea Vulcănescu! Curtea de Apel București a respins ca nefondată cererea Institutului „Elie Wiesel” de schimbare a denumirii străzii Mircea Vulcănescu din Capitală. Strada va păstra în continuare numele liderului studențesc, sociologului, filosofului și martirului creștin considerat în mod eronat și tendențios a fi criminal de război. Soluția Curții de Apel este una istorică și reprezintă un precedent important pentru că va oferi clarificări și pentru alte litigii.

Da, este exact cum am susținut de 11 ani, de când se fac aceste presiuni: Mircea Vulcănescu NU a fost criminal de război! Pentru că fapta care i-a fost reținută de către instanța comunistă NU este o crimă de război prin raportare la dreptul internațional și la definiția curentă a crimelor de război. Pentru că dreptul sovietic impus în România acelor ani NU poate produce efecte juridice într-un stat de drept! Pentru că Mircea Vulcănescu NU a comis vreo faptă pentru care să merite șters din istorie!

Toate acțiunile îndreptate de Alexandru Florian și acoliții săi împotriva mea din în ultimii doi ani, solicitările de percheziții, chemările la Poliție, atacurile în presă, asocierea cu „tentativa de lovitură de stat” și cu „bandele de fasciști”, spargerea telefoanelor și toate celelalte presiuni au fost ca să renunț la munca de documentare istorico-juridică pe care s-a bazat apărarea din acest dosar!

Din octombrie 2024, de când am început să lucrez la acest dosar, când încă nu se pronunțase Tribunalul București, care inițial a acceptat argumentele Institutului „Wiesel”, am formulat toate argumentele istorico-juridice necesare, cercetând totodată, cu sprijinul unui colaborator foarte apropiat, dosarul propriu-zis în baza căruia Vulcănescu a fost condamnat de autoritățile comuniste – peste 10.000 de file!

În faza recursului, am intrat și personal în dosar, în calitate de intervenient accesoriu, în favoarea Consiliului General al Municipiului București și al Primarului General al Municipiului București, pârâții în această cauză și titularii recursurilor din dosar, pentru a putea pleda personal în apărarea lui Mircea Vulcănescu și pentru a depune probe în nume propriu prin care să se dovedească nu doar că acesta nu este pasibil de crime de război, dar că prin modul în care astăzi se raportează românii și chiar instituții publice și de cult la el, nu se poate susține că persoana lui ar îndemna pe cineva la săvârșirea de acte xenofobe, rasiste, antisemite, așa cum susține Institutul „Wiesel”. La ultimul termen din data de 22 iunie s-a nimerit să am chiar eu „ultimul cuvânt”, completând tot ceea ce ar fi putut lipsi din argumentele aduse în favoarea adevărului istoric și juridic. Au fost în total 90 de minute de dezbateri!

Mulțumesc pe această cale tuturor celora care și-au adus aportul în acest dosar, tuturor co-participanților la proces și reprezentanților lor și acelora care au crezut, până la capăt, în supremația dreptului și în dreptatea lui Mircea Vulcănescu, dreptate de care nu s-a putut bucura imediat după 1989.

Le mulțumesc tuturor acelora care au făcut acest demers posibil, prin susținerea financiară a muncii de documentare, și acelora care au înțeles abordarea mea, că apărarea martirilor din închisorile comuniste se face pe bază de argumente istorice și juridice temeinic documentate, nu pe bază de emoții!

Mă bucur pentru moștenitorii lui Mircea Vulcănescu, care se pot bucura cu demnitate de memoria bunicului și străbunicului lor! Mă bucur pentru toți cei care au fost atacați, duși la Parchet, arestați, făcuți suspecți sau inculpați pentru că l-au cinstit pe Vulcănescu ca martir și reper cultural al poporului român și care acum pot arăta că nu au greșit cu nimic!

Decizia de astăzi nu înseamnă nicidecum că ne culcăm pe o ureche: comisarii neo-sovietici luptă deja împotriva altor personalități și vor reveni și cu mai multe cereri, în speranța că vor reuși să „spargă gheața” la o altă instanță. Este o biruință istorică, dar de etapă!

Lupta pentru apărarea istoriei și demnității românești merge înainte!”

Ana-Corina Săcrieru, comentariu Juridice.ro din 2024: Rechizitoriul și condamnarea lui Mircea Vulcănescu desființează acuzațiile ce i se aduc azi

Motto: „Nimic nu-i mai puternic decât adevărul.” – Sf. Ioan Gură de Aur

Mircea Vulcănescu este astăzi subiectul unui caz clasic de damnatio memoriae prin acuzația fondată pe condamnarea sa prin Deciziunea Criminală nr. 27/06.02.1948 a Curții de Apel București.

Am scris deja aici[1] că exact această hotărâre de condamnare a lui Mircea Vulcănescu la 8 ani de închisoare a fost anulată în privința superiorului său, ministrul de Finanțe Netta Gheron, condamnat la 10 ani de închisoare.

Pe această hotărâre judecătorească de condamnare – Deciziunea Criminală nr. 27/06.02.1948 a Curții de Apel București – se bazează azi acuzația de antisemitism a lui Mircea Vulcănescu, acuzație fondată pe dispozițiile Legii 217/2015 care prevede interdicția „promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, (legiuitorul eliminând din reglementarea inițială prevăzută de O.G. 31/2002 infracțiunile contra păcii).

Definiția esențială prin prisma căreia se impune analiza acuzației aduse azi lui Vulcănescu pentru uciderea memoriei sale este cea prevăzută de art. 2 lit. c) din Legea 217/2015, respectiv „prin persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război se înțelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”.

Se cuvine așadar a se analiza în ce măsură faptele pentru care Mircea Vulcănescu a fost trimis în judecată și condamnat se încadrează în definiția calității instituite de Legea 217/2015, astfel cum este ea redată mai sus.

Cum se încadrează juridic acuzația ce i se aduce azi de antisemitism, prin raportare la actul de acuzare și decizia de condamnare?

Se regăsește această acuzație în încadrarea juridică din actul de acuzare și decizia de condamnare?

Cercetând actul de acuzare care a stat la baza deciziei de condamnare, respectiv Actul de acuzare din 24 septembrie 1946[2], se observă că la punctul 6 din lista celor trimiși în judecată se găsește Mircea Vulcănescu, despre care Parchetul General al Curții de Apel București arată că este vinovat ,,fiindcă a comis fapte prevăzute de art. 1 lit. a) și art. 2 lit. a) din Legea 312/1945 pedepsite de art. 3 alin. (1) și (3) din Legea 312/1945.”

Pentru aceste fapte, așadar pentru această încadrare juridică, există hotărârea de condamnare a lui Mircea Vulcănescu, materializată prin Deciziunea criminală nr. 27/06.02.1948 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a și rămasă definitivă prin Deciziunea nr. 1510/07.08.1948 pronunțată de Curtea Supremă, Secția Penală.

Numai în măsura în care încadrarea juridică pentru care a fost acuzat și condamnat Mircea Vulcănescu realizează conținutul definiției prevăzut de art. 2 lit. c) din Legea 217/2015 avem de a face cu o persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.

În caz contrar, în măsura în care încadrarea juridică pentru care Mircea Vulcănescu a fost acuzat și condamnat nu realizează conținutul infracțiunilor de genocid contra umanității și de crime de război, neexistând identitate între infracțiunile care definesc exhaustiv calitatea de persoană vinovată și cele ale acuzării și condamnării lui Vulcănescu, înseamnă că acuzația de antisemitism ce i se aduce azi este nu doar nefondată, ci și profund reprobabilă prin aceea că adaugă la rechizitoriul și la hotărârea de condamnare.

Așadar, analizând încadrarea juridică pentru care a fost acuzat și condamnat Mircea Vulcănescu, se remarcă următoarele:

Legea nr. 312/1945, intitulată pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război, a transpus Acordul de la Londra din 8 august 1945, preluând cele trei categorii de infracțiuni prevăzute de aceasta, respectiv crimele contra păcii, crimele de război și crimele împotriva umanității, cu o detaliată corelație între acestea și cele din Legea 312/1945 făcută aici[3].

Se mai observă că Legea 312/1945 a fost în vigoare de la 24 aprilie 1945 până la 4 decembrie 1958, fiind abrogată chiar de regimul comunist prin Decretul 473/1958, cu rațiunea declarată: În interesul promovării legalității populare, impunându-se o identificare a actelor normative care și-au încetat aplicarea.

Încadrarea juridică pentru care Vulcănescu a fost trimis în judecată și condamnat prin Deciziunea criminală 27/06.02.1948 a fost cea prevăzută de art. 1 lit. a) și b), precum și art. 2 lit. a) din Legea nr. 312/1945, respectiv:

Art. 1 Sunt vinovați de dezastrul țării cei care:

a) Militând pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării;
b) După 6 Septembrie 1940, au militat pentru pregătirea sau desăvârșirea faptelor de mai sus prin graiu, prin scris sau prin orice alte mijloace.

Art. 2 Sunt vinovați de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război cei care:

a) Au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite;

Lecturând în continuare restul infracțiunilor prevăzute de Legea 312/1945, regăsim infracțiunile – pentru care, subliniem, că nu a fost acuzat și condamnat – prevăzute de art. 2 lit. e) respectiv au ordonat sau săvârșit represiuni colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile sau de art. 2 lit. m) au ordonat sau inițiat înființări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuție politică sau rasială; în aceste infracțiuni putând fi încadrată acuzația de antisemitism ce i se aduce azi.

Or, tocmai pentru aceste încadrări, Mircea Vulcănescu nu a fost trimis în judecată și cu atât mai puțin condamnat[4].

În acest punct al raționamentului juridic, astfel dovedit fără niciun echivoc, delatorii de azi ai lui Mircea Vulcănescu încalcă cele mai elementare principii de drept precum nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (perfect incident pentru tentativa evidentă de asasinare a memoriei lui Mircea Vulcănescu), deopotrivă împreună cu încălcarea art. 49 din Cartea Drepturilor Fundamentale UE în sensul în care, astăzi, Mircea Vulcănescu este supus public unei condamnări completatoare a condamnării inițiale, printr-o adăugare la încadrarea juridică pentru care a fost acuzat și condamnat de regimul stalinist.

Desigur că nejuriștii pot face orice afirmații lipsite de acoperire în actele dosarului, în rechizitoriul sau în hotărârea de condamnare a lui Vulcănescu, dar, în realitate, din punct de vedere juridic nu se poate indica nimic care să susțină existența vreunei încadrări juridice susceptibile de antisemitism, rasism sau orice altă faptă împotriva umanității în cazul procesului său. Dimpotrivă, vom cita mai jos exact în sens contrar acestei acuzații, din actele procurorului și din motivarea Deciziunii criminale 27/06.02.1948.

Cum pot fundamenta juridic delatorii lui o asemenea adăugare, astăzi, la încadrarea juridică pentru care a fost acuzat și condamnat?

Cum pot introduce prezenta acuzație de antisemitism în sfera încadrării juridice pentru care Mircea Vulcănescu a fost condamnat și în care ea nu intra întrucât făcea obiectul altor infracțiuni (art. 2 lit. d), e), m) etc.) decât cele pentru care a fost trimis în judecată?

În baza cărui paragraf din rechizitoriu?

În baza cărui paragraf din hotărârea de condamnare?

De altfel, s-a mai remarcat în articolul precedent citat[5] o neconcordanță crasă în raționamentul acuzatorilor de astăzi ai lui Vulcănescu, și anume faptul că nu se explică deloc cum se încadrează Mircea Vulcănescu în definiția persoanei vinovate de infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, în condițiile în care el a fost trimis și condamnat pentru două infracțiuni economice și o infracțiune contra păcii – nemenționate drept categorii de infracțiuni în definiția prevăzută de art. 2 lit. c) din Legea 217/2015.

Chiar dacă există o transpunere nestructurată (ca să nu spunem haotică) a Acordului de la Londra în Legea 312/1945 – chiar și numai prin includerea tuturor celor trei categorii de infracțiuni prevăzute în Acord într-un singur articol (art. 2 din Legea 312/1945), grupate toate trei categoriile sub denumirea generală de ,,crime de război” în sens larg – chiar și așa, este indubitabil din punct de vedere juridic că infracțiunea prevăzută de art. 2 lit. a) din acest act normativ, pentru care Vulcănescu a fost trimis în judecată și condamnat, reprezintă o infracțiune contra păcii și nu una de genocid contra umanității și crime de război, iar infracțiunile prev. de art. 1 lit. a) și b), pentru care de asemenea a fost acuzat și condamnat, nu reprezintă nici ele infracțiunile expressis verbis prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea 217/2015, ci reprezintă infracțiunile privind ,,dezastrul țării”, pe care legiuitorul român le-a adăugat peste cele prevăzute de Acord.

De altfel, se cuvine a face încă două mențiuni relevante din punct de vedere juridic:

Sub un prim aspect, infracțiunile vizând politica rasială a guvernului Antonescu – care se încadrează în mod clar în infracțiunile de genocid contra umanității și de crime de război prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea 217/2015 – făcuseră obiectul încadrării juridice a acuzării și condamnării primului lot al regimului antonescian, finalizat prin Deciziile Tribunalului Poporului, pronunțate între 6 și 17 mai 1946.

Analizând comparativ acuzația și condamnarea lui Vulcănescu – și, în general, a tuturor celor din lotul din care el făcea parte, trimiși în judecată prin Actul de acuzare din 24 septembrie 1946 și condamnați prin Deciziunea criminală nr. 27 din 06.02.1948 – cu acuzațiile și condamnările din lotul Ion Antonescu, se constată că infracțiunile de genocid contra umanității nu au făcut obiectul încadrării juridice în cazul lotului din care a făcut parte Mircea Vulcănescu, astfel cum făcuseră obiectul încadrării juridice în cazul lotului antonescian. Așadar acuzarea din epocă delimitase clar persoanele considerate vinovate de infracțiunile care astăzi constituie criteriul definiției legale a persoanei vinovate, prevăzut de art. 2 lit. c) din Legea 217/2015.

Al doilea aspect demn de a fi menționat este acela că, anterior Actului de acuzare din 24 septembrie 1946, Vulcănescu făcuse obiectul unei acuzații care includea integral articolul 2 din Legea 312/1945, acuzație soluționată prin Ordonanța din 4 septembrie 1946 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a dispus în mod expres că „nu este caz de urmărire contra învinuitului Mircea Vulcănescu pentru vreun fapt penal prevăzut de art. 1 și 2 din Legea 312/1945 (n.n. deci inclusiv infracțiunile contra umanității), pe care l-ar fi săvârșit în calitate de subsecretar de stat”[6].

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București emite această ordonanță „având în vedere actele de la dosar, stenogramele Consiliilor de miniștri și ale Consiliilor economice la care învinuitul a luat parte”, reținând următoarele aspecte esențiale din prisma acuzațiilor ce i se aduc azi: „învinuitul n-a avut inițiativa legiferării”, „s-ar comite mai mult decât o eroare dacă i s-ar imputa fapte și acțiuni la care n-a luat parte”, singurul act semnat de Vulcănescu „nu constituie un act de ordonare a edictării unei legiuni nedrepte, de concepție hitleristă, legionară sau rasială și nici a unei măsuri nedrepte de aceeași concepție”, „nu constituie un act de practicare intenționată a unei execuții excesive a unor legi derivate din starea de război și nici a unor dispozițiuni cu caracter politic sau rasial”, „nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de miniștri din cele la care învinuitul a participat” și, dimpotrivă, este menționată în mod expres „argumentarea lui în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura activitatea profesională”[7], toate acestea reținute punctual și astfel detaliat de Parchetul regimului totalitarist care desființează astfel, prin aceste considerente citate, tocmai afirmațiile nesusținute ale delatorilor de azi.

Douăzeci de zile mai târziu, când este întocmit Actul de acuzare din 24.09.1946, Vulcănescu nu mai este acuzat și de vreo infracțiune contra umanității, nefiind trimis în judecată pentru art. 2 în integralitatea sa, ci exclusiv pentru litera a din art. 2 „Au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”.[8]

Nici în concluziile acuzării de la momentul dezbaterii nu există vreo referire la vreo activitate a inculpatului Mircea Vulcănescu, care să se încadreze în infracțiunile contra umanității. Am arătat aici[9] care au fost concluziile procurorului, complet străine de această acuzație, pentru care nici nu fusese trimis în judecată.

Mai mult decât atât, în Deciziunea criminală nr. 27/06.02.1948, care are la bază Actul de acuzare din 26 septembrie 1946, sunt menționate expres și în detaliu, cu ocazia motivării soluției de condamnare a lui Vulcănescu, faptele exacte de care acesta era acuzat și pe care instanța le condamna: acte ,,din sectorul economic și financiar”, ,,problema finanțării armatei germane venită în România”, ,,rămânerea în Guvern și după data declarării războiului contra URSS”, și atât (!), fără nicio mențiune referitoare la vreo faptă contra umanității.

Dimpotrivă, demn de remarcat este, analizând economia hotărârii, dimensiunea extinsă a spațiului, alocat de către instanța care l-a condamnat, reținerii circumstanțelor atenuante ale lui Mircea Vulcănescu tocmai în raport de chestiunea în discuție, precum: ,,în timp ce era subsecretar de stat, lua apărarea celor mulți și mici”, ,,era contra măsurilor violente și șoviniste”, ,,la Consiliile de Miniștri s-a menținut în cadrul atribuțiunilor ce-i fuseseră fixate”, ,,nu a luat parte la Consiliile de Miniștri cu caracter militar sau de ordine publică”[10] și altele, dar alegem să le enumerăm strict pe cele deosebit de relevante din perspectiva halucinantei acuzații care i se aduce azi.

De aceea, nu e deloc exagerată afirmația cu care am început textul juridic de față, și anume că Mircea Vulcănescu face obiectul unui caz clasic de damnatio memoriae, iar cum obiectul Dreptului este eminamente vădirea adevărului dincolo de orice barbare falsificări ale Istoriei, încheiem pledoaria noastră cu o idee recentă a filosofului Paul Ricoeur: „Oricât de monstruos ar fi un eveniment….…, este important ca el să nu fie mitizat. Pentru a-l înțelege, este necesar să-l redăm istoriei. Ceea ce nu înseamnă, câtuși de puțin, că l-am scuza. Să luăm două exemple: nazismul și stalinismul……. Ce se petrece la intersecția lor?……. Nu se cuvine să încercăm să stabilim o ierarhie a inumanului, inumanul se află dincolo de orice ierarhie.”[11]

Or, Dreptul este acela care apără memoria celor prinși în menghina încleștării dintre două forțe istorice ale aceluiași rău absolut, asigurându-se că Istoria nu adaugă la condamnările juridice, falsificându-le prin adăugire, în numele vreuneia dintre mitizări. Acest fapt condamnabil din punct de vedere moral nu s-a petrecut în restul Europei.[12]

Așadar, Vulcănescu nu a fost niciodată acuzat și cu atât mai puțin condamnat pentru fapte care se încadrează în cele care susțin acuzația ce i se aduce azi de antisemitism. Nefiind condamnat pentru vreo infracțiune din cele prevăzute în acest sens de lege, ci pentru altceva, rezultă că nu întrunește calitatea esențială prevăzută de art. 2 lit. c) din Legea 217/2015, decât dacă actuala justiție ar adăuga la justiția stalinistă realizată prin Decizia 27/1947, adăugând la actul de acuzare și la hotărârea de condamnare, precum și la faptul cert dovedit prin tot dosarul său că „Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește «infracțiuni de genocid contra umanității» și «crime de război»”[13], cum corect notează președintele Academiei Române.

Juridice.ro

Note:

[1] https://www.juridice.ro/681241/dreptul-lamurind-istoria-decizia-de-condamnare-a-lui-mircea-vulcanescu-a-fost-anulata-la-cererea-urmasilor-superiorului-sau-in-privinta-acestuia-din-urma.html

[2] Mircea Vulcănescu, vol V din seria „Nae Ionescu și discipolii săi în Arhiva Securității”, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013, p. 145.

[3] https://www.contributors.ro/dimensiunea-romaneasca-a-banalitatii-raului-cazul-mircea-vulcanescu/

[4] Ibid., p. 489

[5] https://www.contributors.ro/dimensiunea-romaneasca-a-banalitatii-raului-cazul-mircea-vulcanescu/

[6] Mircea Vulcănescu, vol V din seria „Nae Ionescu și discipolii săi în Arhiva Securității”, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013, p. 133.

[7] Mircea Vulcănescu, vol V din seria „Nae Ionescu și discipolii săi în Arhiva Securității”, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013, p. 129-130.

[8] Ibid., p. 145.

[9] https://www.juridice.ro/659635/concluziile-procurorului-si-paradoxurile-condamnarii-lui-mircea-vulcanescu.html

[10] Mircea Vulcănescu, vol V din seria „Nae Ionescu și discipolii săi în Arhiva Securității”, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013, p. 501.