Stimulentele absurde pentru recurgerea la forța militară

De ce președinții americani care candidează în calitate de adversari ai războaielor fără sfârșit devin, atât de previzibil, președinți belicoși? Răspunsul comod este: personalități nepotrivite, consilieri incompetenți sau „șoimi” influenți. Răspunsul mai incomod este că însuși sistemul politic al Statelor Unite recompensează recurgerea la forța militară. Un președinte american poate declanșa cu ușurință un război: costurile par, inițial, limitate, în vreme ce o retragere fără o victorie deplină poate fi interpretată pe plan intern drept slăbiciune.

Al doilea mandat al lui Donald Trump oferă un exemplu remarcabil în acest sens. Strategia sa de securitate națională din 2025 a recunoscut explicit că resursele americane nu sunt nelimitate, ci finite. Nu orice regiune și nu orice conflict pot să se situeze în centrul strategiei americane. Washingtonul ar fi indicat să se concentreze mai mult asupra emisferei vestice și a regiunii Indo-Pacific și să pună capăt obsesiei sale de zeci de ani față de Europa și Orientul Mijlociu.

Însă, de îndată ce acest principiu a fost formulat, vechea logică a preluat din nou controlul. Președintele dispune, în fapt, de o libertate enormă de acțiune militară, în timp ce Congresul și-a lăsat responsabilitatea constituțională să se atrofieze de-a lungul deceniilor. Aici se află primul stimulent absurd care împinge elitele americane să recurgă imediat la arme, în loc să negocieze.

Succesul militar surprinzător al SUA în Venezuela a întărit din nou acele forțe politice de la Washington care nu voiau să audă de o autolimitare a hegemoniei americane, așa cum era ea schițată în Strategia de Securitate Națională din 2025. Căci, după succesul triumfal obținut împotriva președintelui Maduro, acestea au crezut că au redescoperit presupusa atotputernicie militară a Americii.

A urmat operațiunea „limitată” Epic Fury. Liderii militari și civili ai Iranului au fost uciși în mod țintit, iar infrastructura militară și civilă a fost distrusă. Cu toate acestea, administrația civilă și militară a statului iranian nu s-a destrămat, așa cum se spera la Washington, ci, dimpotrivă, s-a unit și mai strâns decât înainte. În paralel, ea s-a descentralizat, pentru a face imposibile alte lovituri de decapitare. Iar aceasta s-a petrecut fără ca eficiența militară a Iranului să aibă de suferit; dimpotrivă!

Ca represalii, bazele americane, împreună cu instalațiile de recunoaștere și interceptare aferente, precum și alte echipamente militare, au fost distruse de rachete iraniene imposibil de oprit. Potrivit New York Times, bazele americane au devenit „de nelocuit” pentru personalul american, iar în depozitele lor au fost distruse cantități mari de rachete americane și de muniție de precizie de mare valoare. Restul rachetelor americane au fost, în mare parte, consumate fără efect în încercarea de a respinge atacurile aeriene iraniene.

Dacă primul stimulent absurd pentru elitele americane constă în faptul că, fără a fi vreodată trase la răspundere, pot recurge imediat la arme pentru a-și impune voința asupra unei alte țări, în loc să negocieze „anevoios” compromisuri, al doilea ține de distribuția în timp a beneficiilor și a costurilor. Imaginile cu impact mediatic și politic ale unui atac „eroic” în numele democrației și al drepturilor omului apar imediat: lansările de rachete, conferințele de presă, dictatele și ultimatumurile „demonstrează” presupusa hotărâre a liderului puternic de la Casa Albă. Nota de plată a războiului vine însă mai târziu, de regulă chiar cu mulți ani mai târziu. Majoritatea populației nici măcar nu percepe aceste costuri.

Căci lacheii mediatici ai Washingtonului nu fac nimic pentru a le explica oamenilor că, în cele din urmă, tot ei sunt cei care achită nota de plată – sub forma unei datorii publice mai mari, a unei inflații mai ridicate, provocate de emisiunea monetară necesară pentru a umple din nou depozitele de armament golite, ori pentru a asigura, până la sfârșitul vieții, îngrijirea veteranilor răniți și/sau invalidați.

Președintele și elitele sale se pot bucura de imaginea politică eroică; complexul industrial al armamentului și industria consultanței militare, a cărei profitabilitate nu este cazul să fie subestimată, își distribuie bonusurile, iar costurile anonimizate ale războiului sunt plătite ulterior de societate, fără ca aceasta să-și dea seama.

Un al treilea stimulent provine din sistemul mondial american de alianțe și baze militare. Vasalii regionali încearcă, de regulă, să atragă Washingtonul în conflictele lor. Astfel, în caz de criză, apare o amenințare la adresa soldaților americani staționați în statele vasale. Rezultă un cerc vicios: pentru a-i proteja pe militarii americani aflați pe teren („force protection”, în jargonul de specialitate), Pentagonul trimite, firește, și mai mulți militari, provocând astfel, din perspectiva adversarului regional, o escaladare și o intensificare a tensiunilor, care nu de puține ori se soldează cu lovituri aeriene americane.

Așa a apărut situația paradoxală în care staționarea permanentă a soldaților americani în străinătate duce automat, prin nevoia de „force protection” în caz de criză, la o escaladare regională și, implicit, la o posibilă extindere a unei operațiuni militare americane.

Adânc înrădăcinat în sistemul politic al SUA se află un al patrulea stimulent: acela de a nu pune capăt unui război, chiar dacă nu l-ai început tu însuți, ci l-ai moștenit de la predecesori. Să-ți strângi lucrurile și să te întorci acasă, chiar și după peste 20 de ani de război fără niciun succes – cum a fost, de pildă, în Afganistan – este denunțat de presa americană și de elitele politice drept rușine, lașitate sau chiar trădare. A începe un război trece drept semn de forță. În schimb, a încheia un război fără succes presupune să recunoști că obiectivele inițiale erau de neatins, iar aceasta se plătește cu costuri politice. Din acest motiv, unele intervenții americane limitate au devenit războaie fără sfârșit.

La toate acestea se adaugă complexul militar-industrial. Companiile din industria armamentului profită de creșterea achizițiilor și a comenzilor de înlocuire, investesc miliarde în activități de lobby și își populează consiliile de administrație, în majoritate, cu foști demnitari de rang înalt din guvern și din armată. Cererea unor reguli mai stricte, care să blocheze „ușa rotativă” dintre Pentagon și industria armamentului și să le interzică membrilor Congresului tranzacționarea acțiunilor companiilor de profil, a rămas o dorință bine intenționată, dar imposibil de îndeplinit în cadrul regimului american existent în realitate.

Cu toate acestea, ar fi o concluzie simplistă să afirmăm că războaiele se poartă exclusiv pentru profitul companiilor.

Mult mai important este faptul că sistemul american generează actori care beneficiază direct de pe urma cheltuielilor militare sporite, în timp ce costurile sunt repartizate între milioane de contribuabili și generațiile viitoare.

Un alt stimulent periculos se află însă în afara SUA, și anume în Europa. Guvernele europene continuă să achiziționeze cantități considerabile de echipamente militare americane. Potrivit SIPRI, 58% din importurile de armament ale statelor europene membre NATO în perioada 2021-2025 au provenit din SUA. Această dependență este deosebit de problematică în cazul avioanelor de luptă și al sistemelor de apărare aeriană cu rază lungă de acțiune. Astfel, Europa s-a legat și mai strâns, din punct de vedere militar, de un furnizor ale cărui proprii intervenții îi epuizează, în același timp, stocurile.

Ironia nu ar putea fi mai evidentă. Washingtonul solicită creșterea cheltuielilor europene pentru apărare, în timp ce războaiele americane consumă acele rezerve de muniție de care depinde parțial apărarea Europei. „Center for Strategic and International Studies” (CSIS) atrage atenția asupra faptului că actuala campanie împotriva Iranului a consumat cantități mari de rachete de interceptare THAAD, SM-3 și Patriot, care erau deja limitate înainte.

În Orientul Mijlociu, mecanismul este și mai evident. Aliații regionali devin ținte preferate ale atacurilor de represalii iraniene din cauza deciziilor americane. Populația americană rămâne protejată din punct de vedere geografic; statele din Golf, în schimb, se află direct în raza de acțiune a rachetelor și a dronelor.

Astfel se creează o formă particulară de politică asimetrică a alianțelor: Washingtonul deține o parte considerabilă a puterii de decizie privind escaladarea, în timp ce aliații suportă o parte disproporționat de mare din riscul geografic imediat, o situație care se poate transpune 100% asupra situației din Europa.

În Asia de Est, aceeași structură defectuoasă se manifestă sub forma unei probleme de resurse. Strategia americană identifică China drept provocarea centrală pe termen lung, dar consumă în Orientul Mijlociu arme care ar fi necesare pentru un conflict în Pacificul de Vest. CSIS a constatat în mai 2026 că, în cazul unui război prelungit împotriva Chinei, SUA ar avea probleme semnificative cu muniția de lungă distanță, apărarea aeriană și sistemele de interceptare. (CSIS)

Reconstituirea acestor stocuri nu durează săptămâni, ci ani. În cazul sistemelor Tomahawk, THAAD și Patriot, CSIS vorbește despre un proces care se întinde pe mai mulți ani.

Japonia resimte deja consecințele în mod concret. Pentru Orientul Mijlociu, au fost retrase trupele de marină și navele de război din regiunea Asia-Pacific. Politicienii și opinia publică japoneză și-au exprimat, în consecință, îngrijorarea cu privire la golul creat în dispunerea forțelor armate regionale. În același timp, întârzierile în livrarea rachetelor de interceptare pot afecta propriul proces de reînarmare al Japoniei. (CSIS)

Prin urmare, stimulentele absurde ale regimului american pentru război nu sunt deloc o chestiune pur americană. Ele sunt internaționalizate prin sistemul alianțelor. O decizie luată în Biroul Oval poate influența disponibilitatea muniției europene, poate expune statele din Golf la lovituri de represalii și poate da peste cap planurile militare asiatice.

Și mai problematică este dimensiunea economică. Militarismul american este adesea justificat prin pretextul că ar asigura stabilitatea globală. În realitate, însă, el însuși destabilizează fluxurile internaționale de energie și comerț. Din ce în ce mai mulți critici subliniază, de asemenea, o altă contradicție fundamentală: timp de decenii, Marina SUA s-a prezentat ca garant al liberei navigații și al aprovizionării cu energie; în conflictul cu Iranul, Washingtonul a contribuit chiar la destabilizarea piețelor energetice internaționale și a blocat libera navigație.

Un regim politic plin de stimulente pentru noi războaie, care îi permite comandantului militar de la Washington să recurgă singur, fără aprobarea Congresului, la o escaladare militară până la război, generează astfel costuri care depășesc cu mult politica internă americană și se resimt și în Europa.

Citiți și:
Pierderea hegemoniei prin prostirea elitelor
Când statul de drept eșuează

 

yogaesoteric
8 septembrie 2026