Forme fără fond, ediția septembrie 2026

I. Canada bate la o ușă care nu există

Wall Street Journal scrie că Ottawa sondează discret Bruxelles-ul pentru un statut de „membru asociat” al Uniunii Europene. Negocierile sunt tehnice, confidențiale și, potrivit relatării, ocolesc platformele americane (un detaliu care spune despre starea relației transatlantice mai mult decât orice comunicat oficial). Nu există un anunț public al premierului Mark Carney.

Juridic, cererea este ficțiune curată. Articolul 49 din tratatul UE rezervă aderarea statelor europene, iar „membru asociat” nu figurează nicăieri în dreptul comunitar. Se negociază, așadar, o formulă inventată pe loc, cu acces la piața unică, minerale critice, energie, semiconductori, apărare, eventual liberă circulație și Erasmus pentru canadieni. Tot ce lipsește rămâne temeiul legal.

Motivul e mai puțin romantic decât „reorientarea istorică” din titlurile de presă. Peste 70 la sută din exporturile Canadei merg în Statele Unite, tarifele trumpiste și cele reciproce au urcat la 50 de procente, iar dinspre Washington vine constant sugestia că Ottawa ar fi, de fapt, al 51-lea stat american. Canadienii nu prea au de ales.

Acordul economic CETA, semnat acum un deceniu, zace neratificat în zece parlamente din Europa. Uniunea nu a reușit în zece ani să-i dea Canadei liber schimb deplin, dar ar urma să-i inventeze statutul de cvasi-membru în câteva luni. Iar dacă îl inventează, se așază imediat la coadă Londra, Ankara și Kievul, capitale care au așteptat ani în șir pentru considerabil mai puțin.

II. BRICS și arta limbajului de lemn

La New Delhi, cele unsprezece state membre au reușit în septembrie performanța ratată de miniștrii lor de Externe în luna mai: o declarație comună. Textul cere „reținere maximă” în Orientul Mijlociu și ocolește, cu o grijă aproape caligrafică, orice nume propriu.

Războiul din Golf trece prin interiorul blocului BRICS, iar Iranul, Emiratele și Arabia Saudită stau toate la aceeași masă, pe poziții ireconciliabile. Orice nominalizare ar fi spart formula, așa că gazda indiană a livrat cel mai mic numitor comun disponibil, anume un îndemn la calm adresat nimănui.

Restul summitului a confirmat conturul real al grupului. Xi Jinping, aflat la prima vizită în India din 2019, a promis că China va juca „rolul care îi revine” în pace și stabilitate – o formulă care poate însemna orice. Modi a livrat linia cu bătaie lungă („Sudul Global e în primul rând când vine vorba de crize și în ultimul când vine vorba de decizii”), plus cererea de reformare a Consiliului de Securitate al ONU. Pe economie, consensul a venit instantaneu: vinovate sunt tarifele unilaterale americane și sancțiunile occidentale. BRICS vorbește foarte clar acolo unde mesajul nu lovește pe nimeni din cei prezenți la masă.

Blocul are, în mod evident, o limită structurală. Cu cinci membri, consensul ținea de voință politică. Cu unsprezece, dintre care câțiva beligeranți, unanimitatea devine aritmetic imposibilă altfel decât prin vid de conținut. BRICS a ajuns la circa 41 la sută din PIB-ul global la paritatea puterii de cumpărare, față de 28 la sută cât dețin statele G7, însă a pierdut, în exact aceeași măsură, capacitatea de a spune ceva concret.

III. O paralelă, la final: fiecare bloc se fisurează în alt loc

Paralela merită făcută tocmai fiindcă cele două grupuri crapă simetric invers.

În G7, divergențele economice se văd cu ochiul liber, cu tarife între aliați, dispute pe subvenții, reglementare digitală și Canada care bate discret la ușa Bruxelles-ului. La nivel de securitate, însă, grupul rămâne omogen. Șase din șapte membri sunt în NATO, iar al șaptelea are tratat de apărare cu Washingtonul. Cearta este despre facturi, nu despre cine pe cine apără.

BRICS funcționează pe dos. În plan economic, consensul vine de la sine. Toți sunt împotriva tarifelor unilaterale și a sancțiunilor occidentale. Unanimitatea se rupe fix acolo unde ar conta mai mult, în domeniul securității. Nu există clauză de asistență mutuală, comandament comun, doctrină, exercițiu integrat, nimic care să semene a forță operativă. Când unul dintre membri a ajuns efectiv în război, ceilalți i-au trimis un îndemn la „reținere maximă”.

Un bloc se ceartă pe bani și rămâne o alianță. Celălalt cade de acord pe principii și rămâne, deocamdată, un forum de discuții.

Citiți și:
Organizația de Cooperare de la Shanghai – ultima speranță pentru pace?
De ce nimeni nu poate pune capăt singur războiului din Iran

yogaesoteric
22 septembrie 2026