Nicolae Steinhardt – pe drumul vieţii, în căutarea fericirii
„Viaţa – desigur superioară morţii – nu este nici ea bunul suprem dacă nu este însoţită de calitatea-i ab initio consubstanţială, adică de libertate.” – N. Steinhardt
Campania publică televizată „Mari români”, iniţiată şi susţinută cu aplomb de Televiziunea Română în 2006, l-a nominalizat printre candidaţii la titlul de „Cel mai mare român”, în mod surprinzător, şi pe Nicolae Steinhardt, prea puţin cunoscut pe atunci opiniei publice româneşti. Însă argumentele aduse în susţinerea acestei nominalizări aveau să reliefeze cu suficientă tărie atuurile de necontestat ale personalităţii sale, stipulate în istoriografia românească, de: scriitor, critic literar, eseist, jurist, publicist şi traducător român. În plus, Nicolae Steinhardt, devenit din 1979, părintele monah Nicolae de la Mănăstirea Rohia din Maramureş, s-a făcut cunoscut aici şi de aici pe mai departe a fi o prezenţă fascinantă pentru mulţimea de lume, vârstnici şi mai tineri, care aştepta să-l întâlnească, „ascultându-l cu religiozitate, pe N. Steinhardt călugăr ca pe un sfânt”, precum mărturiseşte şi scriitorul Nicolae Băciuţ.
Desigur, Nicolae Steinhardt, în nici într-un chip şi în nicio ipostază, n-avea cum să-l depăşească pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, declarat incontestabil, la finalul acestui concurs televizat de înaltă simţire românească, a fi fost „cel mai mare român” din toate timpurile istorice ale Neamului Românesc. În schimb, la rându-i, şi ilustra personalitate a lui Nicolae Steinhardt, scoasă astfel în evidenţa ei luminoasă, a avut parte de un vizibil „câştig de public”, îndeosebi pentru cei care au reuşit să o afle cu acest prilej.
Aflându-mă în rândul acestora din urmă, se cuvine să recunosc, fără a-mi ascunde punctuala ignoranţă, că de atunci mi-am propus să pornesc curios pe urmele lui Nicolae Steinhardt, căutându-le atent printre puţinele „surse” care le-au jalonat. Aflat la startul misiunii propuse, de un real folos mi-au fost informaţiile preţioase stipulate cu meticulozitatea-i cunoscută de biograful Răzvan Moceanu de la Agenţia de presă RADOR, în eseul său de mare relevanţă istoriografică în care îl portretizează pe Nicolae Steinhardt ca pe „un reper al culturii şi spiritualităţii româneşti”, prezentându-l în toate „tuşele luminoase” ale vieţuirii sale, din care extrag, fie şi o singură nuanţă: „Harul părintelui Steinhardt era un atu pentru toţi tinerii învăţăcei de la Mănăstirea Rohia, iar modul său de viaţă – atitudinea faţă de Dumnezeu şi ascultarea – erau aspectele care l-au făcut unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi duhovnici ai mănăstirii. Răbdarea de care a dat dovadă, cuvintele de alinare şi sfaturile pe care le dădea tuturor făceau ca sute de oameni, de orice vârstă, să-l caute neîncetat la chilia sa de la Mănăstirea Rohia.”
Asupra poziţiei lui N. Steinhardt – critic literar, o apreciere de seamă, după o minuţioasă cercetare obiectivă a scrierilor sale, o face cu dezinvoltură şi Christian Crăciun, eseist, scriitor şi critic literar, care se pronunţă definitoriu: „Critica literară este pentru părintele cărturar (N. Steinhardt n.n.), în sensul cel mai direct, o oficiere culturală. De aceea îi conferă această solemnitate pe care n-o abandonează nicio clipă. Cineva s-ar cuveni, de exemplu, să analizeze regimul adjectivelor în scrisul părintelui. Citit de un om grăbit, neavizat, ar părea o risipă scăpată de sub control, o somptuozitate barocă. Eu cred că seriile de adjective care dau năvală şi abundă în texte sunt tot o expresie a iubirii, sunt o formă de îmbrăţişare a obiectului, de răsucire admirativă a lui în lumină, pentru a-l vedea din toate unghiurile posibile.”
Din motive biografice care se vor vedea, scriitorul Nicolae Steinhardt nu face şi nici n-avea cum să facă parte din Opus magnum, cum mai este denumită Istoria literaturii române de la origini până în prezent, a strălucitului istoric şi critic literar George Călinescu, apărută în 1941 la Editura Fundaţiilor Regale, şi nici în Addenda acesteia, deschisă de autor până la sfârşitul vieţii sale, din 12 martie 1965.
Cu toate acestea, în cele din urmă, scriitorul Nicolae Steinhardt va fi aşezat la locul său, de sine stătător, în istoria literaturii de prestigiosul critic literar Nicolae Manolescu, autor al voluminoasei Istorii critice a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 2008, conchizând cu asupră de măsură: „Nicolae Steinhardt este o figură intelectuală şi morală a culturii române, o conştiinţă lucidă, a cărei operă este o îmbinare între cultura vastă şi experienţa trăită a credinţei. (…….) N. Steinhardt este un mare cărturar, format în efervescenţa anilor ’30 cu o cultură solidă, atât anglofonă, cât şi francofonă. (…….) Mi-l amintesc ca pe un om blând, credincios, cu un suflet enorm, care vedea numai binele, împăcarea. (…….) Cunoscător al Bibliei pe dinafară, Nicolae Steinhardt oferă în Jurnalul fericirii o lectură de înaltă spiritualitate, reieşită dintr-o adâncă profunzime a experienţei sale trăitoare.”
Dar, fără să fi epuizat aprecierile critice ce i-au fost destinate, din respect pentru cititorii interesaţi, se cuvine ca în continuare să derulăm firul biografic al vieţii celui ce va deveni cu timpul scriitorul Nicolae Steinhardt. Astfel, potrivit „surselor”, primul capăt al firului vieţaş se iveşte „la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, când, în familia evreiască a lui Oscar Steinhardt (tatăl), inginer şi arhitect, director al unei fabrici de mobilă şi cherestea – participant activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăşeşti şi decorat cu ordinul Virtutea Militară –, şi al Antoanetei Steinhardt (mama), înrudită cu Sigmund Freud – fondatorul psihanalizei –, se naşte fiul Nicu-Aurelian Steinhard”. Copilăria şi-o petrece în comuna natală Pantelimon, „unde, de la vârste fragede îi place să asculte sunetul clopotului bisericii din localitate, dar şi să cunoască multe dintre obiceiurile creştineşti; părinţii săi fiind foarte apropiaţi cu preotul Mărculescu din comună”. Ajuns la vârsta învăţăturii, din 1919, începe să urmeze cursurile şcolii primare, „în parte acasă, în parte la Şcoala Clemența”, dovedind, de îndată ce a învăţat să citească, un interes deosebit pentru lectura cărţilor. O curiozitate din şcoala primară demnă de consemnat este aceea că, deşi era singurul elev de confesiune mozaică din clasă, „elevul Steinhardt şi-a dorit să participe la orele de religie, de la care nu lipsea niciodată”.
Numeroşi biografi consemnează faptul lăudabil că „începând de la 8 ani şi până pe la 12 ani, micul Nicu a lecturat marea majoritate a capodoperelor literaturii universale ale marilor scriitori, între care, Tasso, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Vergiliu, Dante, Homer, Sofocle, Rousseau, Racine şi Chaucer”, pe care părinţii săi i le puneau la dispoziţie.
Pentru continuarea claselor gimnaziale şi a celor liceale, părinţii îl înscriu elev la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, acolo unde, avându-i colegi pe Mircea Eliade şi Constantin Noica, a continuat să fie interesat de literatură şi, drept urmare, îşi va face „debutul”, publicând câteva articole în revista liceului, Vlăstarul. Totodată, în liceu, la orele de Religie, are posibilitatea să se instruiască şi să cunoască îndeaproape dogmele credinţei creştine, „sub îndrumarea preotului Gheorghe Georgescu”. De altfel, după cum consemnează biografii, „elevul Nicolae Steinhardt era singurul dintre cei patru colegi de origine evreiască fără certificatul de naştere eliberat de rabin”. La 17 ani, în 1929, termină studiile liceale cu diplomă de bacalaureat şi tot de pe atunci începe să frecventeze cenaclul literar „Sburătorul”, condus de criticul literar Eugen Lovinescu, „cel care-i va descoperi şi îndruma talentul său literar”. În toamnă, devine „studentul Universităţii bucureştene, urmând cursurile facultăţilor de Drept şi de Litere, ale căror licenţe le primeşte în 1934”. Anul 1934 este şi anul „debutului editorial”, în urma publicării primului său volum, intitulat În genul tinerilor, cuprinzând parodii după Eliade, Cioran şi Noica, „pe care le va regreta mai târziu”. Profesional, cu „licenţa la purtător”, tot în 1934, este admis în Baroul de Avocaţi Ilfov, dar va continua să parodieze în Revista burgheză, sub pseudonimul Antistihius, stilul revistelor Criterion şi Vremea, precum şi pe Eugen Ionescu.
Doi ani mai târziu, în 1936, în urma susţinerii tezei de doctorat: „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”, elaborată sub îndrumarea lui Mircea Djuvara, obţine cu succes „doctoratul în Drept Constituţional”, deschizându-i-se larg calea notorietăţii sale.
Mai departe, în perioada 1937-1939, „firul biografic” îl poartă pe N. Steinhardt prin Europa, vizitând Londra, Parisul, „aici având, împreună cu Emanuel Neuman, două apariţii editoriale în limba franceză, ambele privind religia iudaică: Essai sur la conception catholique du Judaisme şi Illusion et réalités juives”, Geneva, „unde a parcurs studii de specializare”, dar şi Viena, „unde familia sa avea legături de rudenie cu celebrul medic psihiatru Sigmund Freud”. În tot acest periplu european N. Steinhardt va acumula o bogată experienţă culturală, „care va contribui decisiv la desăvârşirea sa intelectuală exprimată ulterior”.
Reîntors în ţară înspre sfârşitul lui 1939, ajutat de Camil Petrescu, N. Steinhardt reuşeşte să obţină un post de redactor la Revista Fundaţiilor Regale, dar imediat, în 1940, după instalarea „regimului antonescian” este epurat, precum şi Vladimir Streinu, pe motive de „purificare etnică”, declanşate de politica acestuia. După sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial va fi reprimit la vechiul post, dar, în 1947, după instalarea noului „regim” în România, Revista Fundaţiilor Regale va fi desfiinţată şi, drept urmare, Nicolae Steinhardt „este exclus şi din avocatură, iar activitatea sa literară îi este pusă sub interdicţie”. În aceste vremuri destul de dificile, cu greu îşi găseşte diferite slujbe mărunte cu care să se poată întreţine. Însă, cum notează mulţi dintre exegeţii săi, „pe acest fond care i-a cauzat adânci suferinţe materiale şi sufleteşti, Nicolae Steinhardt îşi găseşte desăvârşirea sa spirituală, simţindu-se tot mai atras de creştinism”.
În 1958 este arestat filosoful Constantin Noica, bunul său prieten din liceu, din al cărui grup intelectual subversiv „de prelegeri mistico-filosofice” făcea şi el parte. La 31 decembrie 1959, organele Securităţii îi cer avocatului Nicolae Steinhardt „să fie martor al acuzării în procesul-simulacru intentat celor 25 de intelectuali ai grupului Noica-Pillat care fuseseră arestaţi”. Bineînţeles, N. Steinhardt refuză categoric acuzarea şi drept urmare, „la 4 ianuarie 1960, este şi el arestat şi condamnat la 12 ani de muncă silnică şi la 7 ani de degradare civică, fiindu-i confiscată şi toată averea personală, sub acuzaţia aberantă de «crimă de uneltire împotriva ordinei sociale a statului»”.
Întemniţat la închisoarea Jilava, recunoscută prin regimul său de o duritate extremă aplicat deţinuţilor politici, Nicolae Steinhardt, „fără şovăire, teamă şi descumpănire”, precum relatează şi în „Primejdia mărturisirii”, grăbeşte decizia de a se boteza, văzând în sfântul act de credinţă o mare forţă spirituală de a putea înfrunta prigoana autorităţilor. Astfel, în condiţiile severe ale închisorii, cunoscându-l pe ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, acesta se arată dispus să-l boteze, „stabilind data de 15 martie 1960 pentru Sfântul Botez, alegând şi momentul cel mai potrivit, la întoarcerea deţinuţilor «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi şi agitaţia e maximă. Atunci este necesar să ne mişcăm repede şi să acţionăm clandestin, în văzul tuturor”, îi spuse acesta încurajator.
Scena Sfântului Botez, petrecută în 15 martie 1960, „în celula 18 de pe secţia a doua a închisorii Jilava”, va fi relatată de-a fir a păr de Nicolae Steinhardt ulterior, după eliberarea sa, în Jurnalul fericirii, a cărui primă redactare a făcut-o în anul 1971, din care extragem esenţialul: „La întoarcerea «de la aer» doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia folosită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul de apă viermănoasă din ibricul cu smalţul sărit, umplut din rezerva părintelui şi a unui deţinut, şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele.”
La Sfântul Botez i-a fost naş Emanuel Vidraşcu, coleg de detenţie, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu, iar ca martori ai tainei i-au fost Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul dintre ei fiind Monseniorul Ghika, doi preoţi greco-catolici şi unul protestant. Aşadar, Nicolae Steinhardt a cunoscut în închisoare fericirea Botezului „din apă viermănoasă şi din duh rapid”.
Tot atunci, în acele clipe pline de sfinţenie, aşa cum au fost ele în condiţiile grele ale detenţiei sale, un gând luminos începe să-l stăpânească pe N. Steihardt în toată simţirea sa, pe care-l va destăinui mai târziu, cum se va vedea, tot în Jurnalul fericirii: „Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, pentru taina mirungerii urmează să mă prezint la un preot al cărui nume mi-a fost dat de părintele Mina”.
Dar calvarul detenţiei nu s-a terminat. După Jilava, a fost suspus unor şi mai grele chinuri şi privaţiuni destinate deţinuţilor politici în închisorile Gherla şi Aiud, însă, „moştenind caracterul puternic al tatălui său, Oscar Steinhardt, cel trecut curajos prin cele două războaie”, Nicolae Steinhardt a ajuns cu bine în 1964, anul în care, potrivit amnistiei tuturor deţinuţilor politici decretate în luna august, a fost eliberat din închisoare, împreună cu toţi ceilalţi colegi de suferinţă. O dată scăpat din „iadul închisorii”, prima sa grijă a fost îndreptată spre desăvârşirea tainei botezului prin mirungere şi primirea Sfintei Împărtăşanii, pe care le-a dobândit creştineşte la Schitul bucureştean Darvari.
Primii trei ani de după eliberare au fost şi aceştia deosebit de grei pentru ca el să poată reveni la o viaţă şi o activitate normală, căutând să-şi găsească un rost şi un loc potrivit. I-a petrecut împreună cu tatăl său într-o garsonieră de pe strada I. Ghica, încurajându-se unul pe altul. Totuşi, cei doi prieteni ai săi, Constantin Noica şi Al. Paleologu îl determină să reintre în viaţa literară, „prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici, ce au fost publicate în reviste, precum Secolul 20, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Viaţa studenţească”, pe care le va strânge ulterior în volume de eseuri şi critică literară, între care: Între viaţă şi cărţi (1970) şi Incertitudini literare (1980), pentru ultima primind Marele Premiu al criticii literare.
După sfârşitul vieţii iubitului său tată, survenit în 1967, mai mult ca niciodată, deprimat, Nicolae Steinhardt, dorind să se călugărească, „încearcă să-şi găsească un loc de linişte şi de reculegere într-o mănăstire, dar pe vremea aceea tulbure stareţii contactaţi îl refuzau, fiind circumspecţi cu un fost deţinut politic”.
Din 1971 începe să lucreze la Jurnalul fericirii, pe care îl dorea să-i fie „testamentul său literar”, realizând, într-o primă variantă, un manuscris de 570 de pagini dactilografiate, ce-i va fi încredinţat prietenului său, poetul Ion Caraion, coleg de detenţie. Acesta, însă, (de necrezut!) îl predă, în 1972, Securităţii. Cu multă insistenţă şi multiple intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor, manuscrisul îi va fi restituit în 1973.
Tot în 1973, primeşte de la prietenul său Constantin Noica vestea cea bună: „Ţi-am găsit locul potrivit”, fiindu-i indicată Mănăstirea Rohia din Maramureş, „unde stareţ era părintele Serafim Man, cel care îl botezase în închisoare”. Vizitează Mănăstirea Rohia, care-l „impresionează prin deosebitul său cadru natural şi bogata sa bibliotecă”. Vara lui 1978 şi-o petrece la Rohia, iar în anul următor, 1979, se stabileşte definitiv la Mănăstirea Rohia, cu aprobarea arhiepiscopului Iustinian Chira de la Baia Mare, fiind ucenicul stareţului Serafim Man, dar şi bibliotecar, reuşind în această postură să pună în ordine cele peste 26.000 de volume ale bibliotecii mănăstirii. Se integrează în viaţa monahală a mănăstirii, iar, în paralel, „îşi intensifică activitatea literară”.
În 15 august 1980, potrivit celor menţionate de exegetul Teodor Dănălache, „însăşi IPS Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului, l-a tuns pe Steinhardt în călugărie, dându-i numele de Nicolae, fiind rânduit pentru îndrumarea pelerinilor şi întocmirea predicilor” De atunci, ani la rând, din ce în ce mai mulţi pelerini veniţi la mănăstire îl căutau la chilia sa de la Rohia pe părintele Nicolae, „a cărei ascultare duhovnicească s-a răspândit tot mai mult în rândul credincioşilor din spaţiul maramureşean, depăşind tot mai larg marginile acestuia”,
Aici, la Mănăstirea Rohia, părintele Nicolae (N. Steinhardt) îmbină fericit viaţa monahală cu creaţia sa literară, editând volumele: Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critica la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987), Prin alţii, spre sine (1988).
Tot aici, la Mănăstirea Rohia, va finaliza o nouă şi mai amplă variantă a Jurnalului fericirii, cuprinzând 760 de pagini dactilografiate, pe care, însă, vigilenta Securitate i-a confiscat-o „pentru a doua oară, în 1984”. Prevăzător, autorul a redactat între timp şi alte variante mai scurte ale Jurnalului fericirii, care, pe ascuns, au fost expediate în diaspora românească; „două dintre ele ajungând la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, aflaţi în exil la Paris, iar altele au circulat în «samizdat» printre intelectualii epocii”. Astfel, între anii 1988 şi 1989, de la microfonul postului de radio Europa liberă, Monica Lovinescu a difuzat în serial Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, spre bucuria şi satisfacţia ascultătorilor români clandestini.
În cele din urmă, de teama unei noi confiscări a Securităţii, dar şi pentru a se asigura în privinţa salvării manuscriselor sale, apelează in extremis la unul dintre bunii săi prieteni de nădejde, tânărul filozof Virgil Ciomoş, cel care avea să se îngrijească după sfârşitul său de publicarea volumului Jurnalului fericirii la Editura Dacia din Cluj, în 1991. N-a fost deloc de mirare că în anul următor, 1992, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, acoperit de glorie literară, a primit marele Premiu pentru „Cea mai bună carte a anului”. În continuare, în semn de omagiu pentru prietenul său dispărut, Virgil Ciomoş se îngrijeşte să-l editeze şi în limba franceză, Le Journal de la félicité, Ed. ArcantPre, Paris, 1996.
În martie 1989, Nicolae Steinhardt, simţindu-şi sfârşitul aproape, din cauza agravării anginei pectorale contractată din închisoare, „decide să meargă la Bucureşti pentru un consult la un medic specialist”. În drumul său spre Aeroportul din Baia Mare este însoţit de părintele stareţ Iustin Hodea şi de părintele Paisie Rogojan, cărora le mărturiseşte temerea sa: „Tare mă tulbură nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele.” Părintele stareţ încearcă să-l liniştească: „Fii liniştit, matale, cel ce ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, Dumnezeu ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat la monahism, care este iarăşi un botez, prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit, aceasta nu este decât o provocare de la cel rău, care-ţi aduce tulburare, ca să n-ai linişte nici acum.”
Dar, fatidic, „înainte de îmbarcarea în avionul de Bucureşti, suferă un infarct şi este dus de urgenţă la Spitalul din Baia Mare”. Aici, cu toate îngrijirile medicale primite, câteva zile mai târziu, pe 30 martie 1989, părintele Nicolae Steinhardt trece în veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu. A fost înmormântat, „sub supravegherea riguroasă a Securităţii”, în cimitirul Mănăstirii Rohia, dar şi înconjurat de buni săi prieteni de suferinţă din temniţele comuniste, între care, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş, cei ce „în ajunul morţii sale, au reuşit să recupereze din chilia de la Rohia a Părintelui Nicolae o bună parte a manuscriselor sale, de care se vor îngriji după «schimbarea de regim» din 1989, să le ordoneze şi să le editeze”, începând din 1991 cu Jurnalul fericirii, aşa cum deja s-a menţionat.
Posteritatea lui Nicolae Steinhardt s-a dovedit să-i fie una pe cât de luminoasă, pe atât de fericită, aşa cum şi-a dorit-o, căutând-o cu ardoare în toată viaţa lui trăitoare. Poate de aceea, manuscrisele sale postume au cunoscut o continuă editare: Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă (1992), Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ (1994), Cartea împărtăşirii (1995), Călătoria unui fiu risipitor (1995), În genul lui Cioran, Noica, Eliade… (1996), Ispita lecturii (2000), Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgil Ierunca 1967-1983 (2000), Eu însumi şi alţi câţiva (2001), Eseu romanţat asupra neizbânzii (2003) şi lista se tot continuă.
Fără tăgadă şi fără exagerare, aşa cum conchid şi părerile multor critici şi exegeţi, Jurnalul fericirii este capodopera operei literare a lui Nicolae Steinhardt, constituindu-se într-un admirabil eseu confesional al credinţei sale ortodoxe, dobândită în temniţele comuniste de la Jilava, Gherla şi Aiud, în perioada 1960-1964 a chinuitoarei detenţii îndurate. În acelaşi timp, autorul Jurnalului fericirii propune cititorilor să-l însoţească „într-o profundă călătorie spirituală, marcată de convertirea sa la credinţa ortodoxă în timpul încarcerării sale”, oferindu-le acestora însemnate teme de reflecţie, de mare vibraţie sufletească: Botezul, pe care îl vede „ca pe un act suprem de împotrivire şi libertate contra regimului totalitar”, Fericirea în suferinţă, percepând-o, în chiar condiţiile sălbaticei sale detenţii, „cea mai fericită şi luminoasă parte a vieţii” sale, care i-a permis descoperirea credinţei, ca mijloc eliberator de spaime şi suferinţe şi, în fine, Demnitatea creştină, prin care respinge „atitudinea pasivă a cucerniciei”, propunând, în schimb, „un creştinism al curajului, inteligenţei şi bucuriei”.
Semnat sub pseudonimul Nicolae Niculescu, Jurnalul fericirii lui N. Steinhardt se doreşte a fi, totodată, şi testamentul său politic „pentru ieşirea din universul totalitar”, având ca soluţii inspirate din scrierile lui Al. Soljeniţîn, Gr. Zinoviev şi W. Churchill, soluţia sa finală este una fără echivoc: „Pentru a ieși dintr-un univers concentraționar – și nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniță sau o altă formă de încarcerare; soluția se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluția (mistică) a credinței.”
Cu nota sa de autenticitate, dezvăluitoare a ororilor acestui „univers” prin care trece drama autorului, cartea-eseu a lui N. Steinhardt este destinată cu precădere „celor care au supravieţuit anilor grei ai temniţelor comuniste, dar şi celor care au trăit în acest timp odios în libertate”, trezind astfel şi curiozitatea noii generaţii.
Să mai consemnăm şi faptul că: „nici la ora actuală critica literară românească n-a reuşit încadrarea stilistică a Jurnalului, oscilând între memorialistica de detenţie din România şi literatură, ca un posibil roman fără ficţiune”.
De-a lungul anilor postdecembrişti, tradus în mai multe limbi de circulaţie internaţională: franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă ş.a., Jurnalul fericirii lui Nicolae Steinhardt continuă să ţină „capul de afiş” al numeroaselor „târguri de carte” româneşti şi internaţionale, dar şi mai mult, din iniţiativa Preasfinţitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, Opera Integrală Nicolae Steinhardt, de 22 de volume, apare, începând din 2008, la Editura ieşeană Polirom, în co-editare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, sub atenta îngrijire a istoricului literar George Ardeleanu, vicepreşedinte a Fundaţiei N. Steinhardt, bucurându-se din partea cititorilor de un tot mai mare „apetit de lectură”.
Pe acelaşi orizont luminos al posterităţii lui Nicolae Steinhardt să semnalăm şi „isprava” de toată lauda a Mănăstirii Rohia, din 27 august 2013, când „călugării obştei mănăstirii, în frunte cu Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, au mers în cimitirul mănăstirii şi, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, au început deshumarea osemintelor părintelui Nicolae Steinhardt şi, apoi, le-au aşezat într-un mormânt nou, aflat aproape de mormântul Arhimandritului Serafim Man (fost stareţ al mănăstirii şi coleg de temniţă cu N. Steinhardt .n.n.)”, potrivit celor relatate de acelaşi Teodor Dănălache în eseul: „N. Steinhardt, părintele de la Rohia”.
Şi, totuşi, n-aş putea să închei eseul destinat lui Nicolae Steinhardt, la cei 114 ani ai maşterii şi 37 ani ai veşniciei sale, fără să includ şi aprecierea de înaltă consideraţie a scriitorului Ion Negoiţescu, aflat în exil: „Din scrisul său de totdeauna, Steinhardt apare însă nu mai puţin român şi creştin decât cei omologaţi cu acte şi certificate.”
Autor: Mihai Caba
Citiți și:
Rostiri înțelepte, de mare actualitate, ale părintelui Nicolae Steinhardt
Părintele Nicolae Steinhardt: Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată
Părintele Nicolae Steinhardt: Dumnezeu nu ne vrea proşti
yogaesoteric
29 septembrie 2026