Prof. Ilie Bădescu: Nu se revoltă românii? Contribuții la sociologia revoltelor: Fenomenul Călin Georgescu depășește mișcarea lui Tudor Vladimirescu

În contextul frământărilor provocate de „fenomenul Georgescu” (frământări agrementate de arestarea liderului acelui tip special de mișcări sociale, pe care le-am analizat în alt context), a fost relansat narativul ponegritor asupra poporului român, ca popor cu profil degenerat, incapabil de indignare și revoltă, ba chiar ca unul dintre popoarele nedemne ale Europei.

Narativul ponegritor a dobândit o formă proteică, similară unui nucleu canceros care riscă să blocheze cu totul echilibrul spiritual al conștiinței colective, diseminând o stare bezmetică, ură de sine și decizia abandonului, a fugii din țară etc.

Această situație ne-a determinat să întreprindem câteva lămuriri cu privire la revolte, răscoale, mișcări stradale, răbufniri, proteste etc., mai ales că mișcarea susținătorilor lui Călin Georgescu are o durată care depășește una dintre mișcările cu durată lungă în istoria românilor, și anume mișcarea lui Tudor Vladimirescu.

Aceasta a durat 125 de zile, de la startul ei până la asasinarea ticăloasă a liderului prin urzeala ocultă a lui Ipsilanti și a cancelariilor implicate în recanalizarea acelei mișcări.

În general, fenomenele colective de tipul revoltelor pot fi încadrate în categoria „permanențelor istoriei” (N. Iorga) fiind grupate în clasa mișcărilor sociale. Reprezentările colective asupra acestor mișcări sunt corelativul lor fatal, cu efecte amplu cercetate și acestea.

Fișa teoriilor este impresionantă, de la teoria lui Gustave le Bon, la teoria lui Emile Durkheim sau Gabriel Tarde ori, mai încoace, a lui R.K. Merton sau, înaintea acestuia, a lui V. Pareto ori a teoriilor marxiste, începând cu K. Marx și la startul veacului al XX-lea, G. Sorel (mitul grevei generale) sau, pe altă linie teoretică, Ortega Y. Gasset, cu al său tom dedicat „revoltei maselor”, K. Jowitt cu teoria sa despre „mișcările mâniei” (movement of rage) etc. Georges Sorel a lansat teoria conform căreia ideea unei greve generale revoluționare funcționează ca un mit mobilizator, capabil să unească proletariatul, să stimuleze lupta de clasă și să inspire transformarea radicală a societății capitaliste[1].

În lumina teoriei mișcărilor treziste, mitul grevei generale este un „narativ trezist”, precum l-am denumit în studiile noastre dedicate acestui tip de mișcări sociale.

La nivelul conștiinței comune, fenomenul revoltelor este, în genere, pus pe seama unor emoții de tipul mâniei, al frustrărilor colective ori al apăsărilor sociale foarte mari. Astfel de fenomene survin, în această abordare, prin efectul unor nedreptăți acumulate într-o parte a societății încât acolo, la un moment dat, greu dacă nu cumva imposibil de prevăzut, se produce „explozia” socială sau ceea ce denumim răbufnire colectivă, revoltă.

Fenomenul răbufnirilor colective este cunoscut sub denumirea răscoalelor. Lungul Ev Mediu este traversat de răscoale în valuri succesive. În memoria claselor de sus, răscoalele, nefiind predictibile, s-au fixat sub înțelesul, ușor glisat, de mișcări spontane, nepremeditate și deci greu de prevenit.

Acest înțeles de mișcări spontane, nepremeditate, s-a menținut în conștiința colectivă a Europei, până după pragul modernității, ceea ce a oferit un bun adăpost pentru decolarea științei ingineriilor sociale (pe care au folosit-o din plin serviciile secrete ale marilor puteri și, mai încoace, ale marilor corporații care au propriile lor servicii de intelligence).

În al doilea rând, aceste mișcări erau legate de segmentul social cel mai oprimat, care era situat în lumea rurală, astfel că, în documentele vremii, erau denumite ca atare, tumultus rusticorum (în traducere din latină: „tulburări” sau „răscoale țărănești”; este un termen istoric folosit în documentele medievale și moderne timpurii pentru a descrie revoltele țăranilor iobagi[2]). S-a creat iluzia socială că răscoalele sunt strict țărănești.

A.I. Odobescu aseamănă răscoalele cu jăratecul care se păstrează aprins când e învelit sub un strat de cenușă („Vrându nevrându, cată să purtăm grijă de jaratecul care, bine șcimu că ascuns sub cenușă, nu se mistuiesce și care poartă în sînu-i toate urgiile focului și pârjolului, precum și toate razele luminei, toate binefacerile căldurei”)[3].

La vremea aceea și prin particularitatea societăților țărănești, răscoalele nu puteau fi decât sub forma lor de tumultus rusticorum, de convulsii țărănești periodice și, pentru clasa de sus, înspăimântătoare. Motivația lor era specifică. Ei, țăranii, luptau pentru pământ și drepturi.

Toți cuceritorii care au venit au avut, cum spune poetul, aceiași cerere: „pământ și apă”.

Azi s-a adăugat la cele două somații, apa și hrana, a treia: energia.

Deja Nicolae Bălcescu surprinde a treia trăsătură a acestor revolte, cea trezistă, adică se manifesta și o revoltă a conștiinței naționale, deci ca un efect al trezirii în conștiință a stării de apăsare identitară, etnică și morală, definitorie pentru un neam coborât din demnitatea ființei sale etno-spirituale, etno-morale.

Deja epoca modernă timpurie desprinde sensul revoltelor de referențialul strict țărănesc, raportându-l și la înțelesul mai larg de revolte identitare, naționale. Mișcările sociale dobândesc deja profil de mișcări treziste, de trezire a conștiinței naționale, de efectul cel mai convingător al fenomenului de „trezire în conștiință”.

Prin urmare, legarea termenului de răscoală, revoltă socială în genere de lumea țărănească era efectul unei particularități istorice, încât conotația termenului este necesar să fie dezlegată de această circumstanță epocală.

Sensul termenului de răscoală, ca tip de revoltă socială rurală (țărănească și spontană), s-a fixat așa în memoria colectivă, pentru că, în tot evul mediu, țăranii erau masa predominantă, ei reprezentau 80-90% în compoziția popoarelor, la scara întregii lumi medievale, și erau cei mai apăsați. Ei purtau povara clasei de sus, ca o clasă de prisos (leisure class, cum o denumește sociologul britanic, Th. Veblen) și tot ei purtau povara războaielor deopotrivă cu sudoarea și cu sângele.

Plata războaielor și deopotrivă a păcilor era plătită tot de țărani și numai de ei. Dinamica semasiologică a termenilor la care ne referim este încă mai subtilă dacă ținem seama de faptul că erau societăți în care sistemul țărănesc a fost unul predominant în toate orânduirile istorice de după neolitic încoace, neconcurat de sistemul cunoscut sub denumirea de regim sclavagist, de pildă.

Sistemul țărănesc avea o compoziție mixtă, alcătuit fiind din comunități sătești libere sau aservite (sub forma iobăgiei), dar în ambele situații sistemul era de tip țărănesc.

În arealul țărilor românești, sistemul a fost analizat în chip genial de către H. H. Stahl în cadrul Școlii de sociologie românească, încât știm aspecte esențiale despre un asemenea tip de lume distinct în marele ocean de lumi țărănești ale planetei.

Profilul de tumultus rusticorum al răscoalelor este deci unul particular, fiind legat cu acest înțeles doar de Evul Mediu, fiindcă în rest acest tip de manifestări răbufnite preiau profil de mișcări urbane, pe măsură ce urcăm spre modernitate.

Spre modernitatea târzie și spre postmodernitate, aceste mișcări au devenit predominant urbane, încât termenul latinesc de tumultus rusticorum a lăsat locul termenului englezesc de riots. Termenii englezi riot, riots se referă la revoltă, răzmeriță, răscoală, în genere, cu sensul de tulburare violentă a ordinii publice. Singularul riot denumește evenimente violente izolate. Pluralul riots, însă, denumește tulburări și violențe de masă și, de regulă, sunt circumscrise cadrelor urbane, marilor orașe.

Centrul răbufnirilor este urban, nu mai este rural ca în lungul Ev Mediu, încât și țăranii, sub calitatea lor de fermieri, crescători de animale, își strămută locul revoltelor tot în orașe, astfel că răscoalele rurale aproape au dispărut, devenind revolte ale ruralilor nu rurale, fiindcă sunt derulate tot în mediile orașelor sub forma unor street riots.

De obicei revoltele de tip riots sunt precedate de proteste care pot „degenera” în violențe (the protests escalated into a riot etc.). Când durata lor se prelungește, termenul riots lasă locul celui de revoluție, dar și acesta pare a fi legat tot de lumea modernă a orașelor.

În română avem și termenul de zaveră, care s-a impus în principal pentru a desemna mișcările antiotomane, reprezentative fiind mișcarea lui Tudor cunoscută și ca mișcarea pandurilor sau mișcarea antiotomană eteristă a lui Alexandru Ipsilanti, de numele căruia se leagă actul mișelesc, trădător al asasinării banditești a lui Tudor la Târgoviște, unde au fost executați, tot prin asasinat, și cuplul Ceaușeștilor.

Termenul de zaveră a fost memorat ca desemnând un fenomen de durată și așa a fost păstrat inclusiv în documentele vremii: „din vremea zaverei”.

Cu timpul, termenul a căpătat și un sens minor, desemnând stări de agitație socială, anarhie, dezordine etc.

Sintagma „din vremea zaverei” a fost legată strict de mișcarea lui Tudor și o găsim și în textul Amintirilor din copilărie a lui Ion Creangă, unde o folosește tatăl scriitorului.

Sensul are o dublă semnificație contextuală, fiind colorat nefast când cuprinde trimitere la mișcarea anarhică-agresivă a lui Ipsilanti și la riposta represiv-sălbatică a turcilor, dar preluând o conotație fastă când se referă la mișcarea lui Tudor, care a avut o durată semnificativă (125 de zile), destul de mult pentru a fi memorată de conștiința colectivă.

În lumina teoriei mișcărilor generate de fenomenul trezirii în conștiință, cum l-a definit Călin Georgescu, vom reține că mișcarea lui Tudor este prima de tip neptic, este o mișcare trezistă prin excelență.

Trăsături neptice găsim și în răscoalele transilvănene și deplin în mișcarea lui Horea, Cloșca și Crișan, întrucât acea răscoală era una deopotrivă pentru drepturi sociale și pentru drepturi naționale, atestând fenomenul trezirii în conștiința țăranilor ardeleni a ideii de ființă de neam egal îndreptățit cu toate celelalte popoare din imperiu. În conștiința transilvănenilor care s-au ridicat se petrecuse o trezire atestată de auto-percepția sinelui etnic, al românității oropsite, nedreptățite.

Noțiunea de revoluție – revoluția de la 1784 – este pe deplin îndreptățită. Formula de mișcare trezistă, în deplinătatea ei, o regăsim deci la mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu.

Cu aceste succinte lămuriri putem reveni la întrebarea care e pe buzele multora: „De ce nu se revoltă românii?”.

Din studiul general al mișcărilor sociale, oricare ar fi tipologia lor, putem extrage unele lămuriri legate de această întrebare.

Mai întâi, este necesar să fie spus că această întrebare conține o răstălmăcire insidioasă.

În realitate, românii se revoltă chiar acum și încă într-o formulă care are o pregnanță mai mare decât pentru mișcările sociale din alte arii continentale.

Doar că revolta românilor este una de un tip special, distinct de riots-urile urbane occidentale, cu toate că și în România acest tip de revoltă se leagă tot de orașe.

Distincția este că în spațiul românesc, această mișcare a dobândit profil de mișcare trezistă aproape pură și, în al doilea rând, în România lipsește veriga intermediară a acestui tip de mișcări, și anume organizarea, care în Occident există, astfel încât mobilizarea poate fi una rapidă, legată de suportul ei (de regulă, unul asociativ-ocupațional, de tipul celui al fermierilor olandezi, francezi etc., care beneficiază de asociații profesionale puternice, cu propria lor suveranitate).

În România zilei, revolta se manifestă sub forma unei mișcări treziste al cărei nucleu este dat de ceea ce analiștii încadrează în categoria „deep men”, miezul de lumină al poporului trezit la conștiința demnității și a dreptății personale și colective, pe deplin lămurit că regimul politic e rupt de nucleul popular și de interesele marii mase.

Un astfel de regim, susținut de pârghii externe, s-a rupt cu totul de ecuația țării, a consimțit să slujească interese străine de popor pentru a se sluji pe sine.

Poporul ajunge la înțelegerea comună că cei ce se află în scaunul puterii nu mai au vlagă morală, că în spatele lor se află adevărații puternici, marii împilatori, autorii de fapt ai regimului vexatoriu, uzurpator, holistic-distructiv. Binomul opresiv este unul intern-extern și ridicarea împotriva lui nu este la îndemâna unei mișcări sociale de tipul riots, al „mișcărilor mâniei” (movements of rage, cum le denumește K Jowitt), care dau culoarea protestelor din orașele occidentale.

În instinctul și înțelepciunea sa, poporul român știe chiar fără să conștientizeze în formulă laborioasă, doctrinară, că o mișcare necoordonată în care cei de sus n-ar fi de partea celor de jos ar fi absolut inutilă.

Desigur, o maree urbană de 1-2 milioane ar reprezenta o presiune semnificativă asupra sistemului, de care acesta va fi nevoit să țină seama.

E drept că, în absența unei site treziste, o asemenea presiune ar putea să conducă doar la celebra circulație orizontală a elitelor, de tipul pleacă ai noștri vin ai noștri.

Căderea lui Băsescu l-a adus pe Iohanis, a acestuia l-a adus pe Bolojan și așa mai departe.

Unul dintre cei propuși pentru funcția de premier a și transmis anunțul continuității când a precizat că va continua reformele „înțelepte” ale lui Bolojan, deși orice om știe (căci simte pe pielea lui) că „reformele” lui Bolojan au consolidat regimul neofanariot în România. Aceste reforme au scos România de pe magistrala capitalistă și au deviat-o pe o a treia cale care nu este nici de tip occidental, nici de tip chinez sau rusesc, ci de un al treilea tip, cel fanariot, hiper-fiscalist, cvasi-parazitar, un regim extrem de costisitor, care extorchează și ultimul bănuț, deci consumă enorm și nu oferă nimic în compensație.

Aceasta este a treia cale și reformele lui Bolojan au împins România așa de radical pe această cale, care aduce o subdezvoltare durabilă și o sărăcie tot mai lucitoare și mai amplă.

Evident, aceste „reforme” sunt în avantajul cercurilor interesate în preluarea resurselor României prin instaurarea unui „capitalism de pradă”, de tip premodern, booty capitalism, cum l-a calificat marele sociolog german, Max Weber, care operează printr-o mașinărie extorcatoare cu fațadă (aparență instituțională) capitalistă dar cu miez neofanariot, bazat înlăuntru pe o exploatare fiscală crâncenă și în exterior pe o ventilare devastatoare a resurselor „naționale”.

Această combinare dintre un regim de tip neofanariot (al cărui nucleu este exploatarea fiscală) și un „capitalism de pradă”, cum l-a definit Max Weber, este foarte greu de răsturnat prin mișcări sociale obișnuite.

Într-un atare context, mișcarea românilor preia forma unei mișcări treziste de lung termen, în jurul unui lider carismatic, cu faze latente și faze manifeste.

Degeaba ripostează plebea scribax prin sudalme și ponegriri la adresa „pasivității românești”. Poporul trezit în conștiință nu se lasă amăgit.

La referendumul împotriva lui Băsescu s-au ridicat ca unul și au dat votul pentru eliminarea acestuia din fruntea statului. Rezultatul? A venit adevăratul stăpân și l-a pus din nou în scaun.

În noiembrie-decembrie a câștigat Călin Georgescu prin ridicarea poporului (prima revoluție electorală din istorie, poate a doua după cea americană, care l-a adus la putere pe Trump).

Primul efect al momentului: anularea alegerilor.

Pe acest fond s-a dezvoltat mișcarea alternativă numită „trezirea în conștiință”, care are o durată deja mai lungă decât, la vremea ei, durata revoluției lui Tudor și vădește cea mai reprezentativă expresie a mișcărilor treziste sau neptice.

Concluzia este aceasta: românii știu, prin înțelepciunea lor de popor sceptic, ceea ce știu și chinezii, în genere, popoarele vechi. Aceste popoare știu că forța cu care se poartă un război, pe care Sun Tzî a denumit-o „forța normală”, este distinctă de cea cu care se câștigă o victorie, pe care același strateg chinez a denumit-o „forță extraordinară”.

Când forța extraordinară este istovită, poporul acela va fi învins definitiv. În și din sistemul energiilor care compun forța extraordinară a unui popor face parte și acest tip de putere pe care o acoperă sintagma devenită memorabilă prin CG, și anume „trezirea în conștiință”.

Un popor trezit în conștiință nu poate fi înfrânt. El poate să piardă războaie dar nu poate fi înfrânt. Ceasul victoriei sale depinde, între altele, de capacitatea lui de a rămâne treaz, de a se trezi în conștiință.

Față de mișcările sociale treziste, ingineriile sociale ale intelligence-ului sunt zero. Succesul mișcărilor treziste nu se măsoară cu biografia inteligenților care se cred limbă la cumpăna statelor și a popoarelor, când în realitate sunt doar slugi ale unor stăpâni vicleni, cu o viclenie mai tare chiar decât viclenia demonilor.

Minunea este că în asemenea situații, pe care le putem încadra în ceea ce Mircea Eliade a denumit „teroare a istoriei”, în spațiul românesc s-a afirmat ceea ce anunță transfigurarea terorii în triumf al adevărului, a umilinței în triumf al demnității și a minciunii politice în triumf al adevărului național și această întorsătură are un nume, „mișcarea trezistă”, și se leagă de cel care a și definit-o cu sintagma adecvată, „trezire în conștiință”.

Acest adevăr nu mai poate fi răsturnat orice ar face forța agresoare. Împotriva unui om trezit în conștiință nu mai are eficacitate nici pușcăria, și nici glonțul. Rugăciunile și trezvia multitudinii (a celor mulți) sunt pavăza care apără popoarele în fața terorii istoriei.

Dacă ar fi să ne referim la minunea americană denumită Charlie Kirk, poate spune cineva că glonțul care l-a răpus trupește pe acest lider de conștiință l-a și ucis? E nevoie să fi idiot să crezi asta. Oricâtă tristețe te încearcă când te gândești la acest om providențial, el continuă să fie viu, un camarad, un frate mai de departe, dar unul care a transformat departele în intimitate, umilința în demnitate, durerea în sănătate morală și moartea în triumf al vieții celei adevărate.

Mișcările treziste nu mor, nu pot fi anihilate. Manifestarea lor este continuă, doar că ciclic ele capătă forma unor dinamisme latente pe care nu le poate atinge decât Duhul lucrător al lui Dumnezeu.

O asemenea mișcare moare doar atunci când într-un popor moare credința și se stinge trezvia, dar atunci nu mai contează niciun fel de mișcare socială, fiindcă acel popor deja a murit. Realist vorbind, mișcarea trezistă, ca nucleu viu al poporului român la acest ceas al istoriei, ne arată două fațete.

Mai întâi, în privința amplorii sale, putem spune că aceasta a atras o mare proporție a poporului în rama latenței, a virtualității sale.

Aceiași mișcare, însă, este încă nematurizată în latura sa activă, ca prezență stradală.

Raportată la dimensiunea protestelor urbane, actuala mișcare trezistă este dimensional redusă din două motive:

1. Populația marilor orașe se află încă sub captivitatea schemelor conceptuale globaliste și a iluziilor legate de cel mai vulgar (banal) narativ al acestora și anume mitul „fericirii prin consum”.

Orașe precum Bucureștiul și Craiova sunt cele mai înapoiate din acest punct de vedere.

Când se vor trezi acestea va fi și milionul pe stradă, adică proporția de care ar fi nevoie pentru ca presiunea să conteze inclusiv pentru a susține scoaterea din arestul preventiv a lui Călin Georgescu (recomandată, precum știm, de unul dintre judecătorii de caz, nu pur și simplu de opinia susținătorilor săi).

În sfera conceptuală a vârstelor tinere de care s-ar lega activismul stradal persistă mitul superiorității occidentale (fiindcă acolo este confirmat narativul consumerist), încât conștiințele acestor segmente tinere sunt capturate de un straniu complex de superioritate atestat de un anume snobism și de o nefirească agresivitate a limbajului.

Aceștia sunt promotorii expresiilor grobiene la adresa suveraniștilor, a lui CG și a susținătorilor activi ai acestuia.

2. Al doilea element care pune frână ieșirii în stradă a milionului necesar pentru constituirea masei critice a presiunii suficiente pentru ca CG să fie mutat din arestul preventiv în arest la domiciliu sau sub control judiciar pe durata anchetei este absența structurilor asociative capabile să mobilizeze mulțimile în direcția amplificării mișcărilor suveraniste.

În absența milionului urban, desconsiderarea mișcării treziste și abuzul față de liderul acesteia se vor menține prin inerția trufiei ignorante care încasează tributul de percepție și reprezentare al conștiinței colective a maselor urbane.

Dacă poate fi imputat cuiva deficitul numeric al unor proteste pașnice precum cele ale susținătorilor unui om ținut fără temei în arest preventiv, atunci acea imputare ar fi necesar să fie îndreptată spre segmentele inerte ale orașelor mari, în frunte cu Bucureștiul, Iașul, Craiova, Clujul.

Masa urbană a acestor orașe se lasă încă legănată somnambulic de valul subculturii mall-ului, al manifestărilor de tip Untold sau al feluritelor formule de transpunere populistă, folcloristă, a subculturii mall, cu ocazia sărbătorilor importante ale anului.

Sociologic vorbind, se poate observa că mișcările treziste n-au cucerit orașele mari, ceea ce explică absenteismul marii mulțimi urbane la manifestările colective de acest tip.

Protestele de până acum, cu mase semnificative de participanți, se încadrează în principal în cele cinci categorii:

a) unele sunt manifestări generate de rețelele de comunicare virtuală și sunt mobilizate prin mecanismul clasic cercetat de Gustave le Bon al contagiunii în sfera conștiinței;

b) altele se încadrează în categoria mișcărilor mâniei (movement of rage), cum le-a denumit K. Jowitt;

c) în fine, a treia categorie este cea a mișcărilor provocate prin rețeaua ONG-urilor, cu orientări de stânga, precum ANTIFA în orașele occidentale, în principal, și/sau a multinaționalelor de sorginte ultra-liberală. Acestea survin pe fondul unor multiple frustrări, abil canalizate de cei aflați în spatele lor și/sau prin manipulări abile;

d) o responsabilitate specială revine presei mainstream, care fie a ignorat, fie a dezinformat semnificația fenomenului Georgescu;

e) o categorie aparte este cea a mișcărilor de protest ale marilor segmente ocupaționale, precum a fost, recent, protestul oierilor, repede spulberat, pentru că nici acest tip de protest nu a fost susținut de masa critică a marelui oraș.

Putem concluziona subliniind că, deocamdată, masa majorităților reprezentative ale orașelor mari n-a fost atrasă în proporție semnificativă în albia mișcărilor treziste, precum se petrece în cazul recentelor mișcări de protest din Franța, de pildă, sau, cum s-a petrecut în America revoluției ascetice, care l-a readus la putere pe actualul președinte D. Trump.

Marea inerție este indusă, așadar, de masa grea a pasivității marilor orașe. Baza de susținere a mișcărilor treziste se încadrează în rama orașelor mici și mijlocii, în ruralul deja îmbătrânit și obosit și în diaspora. O asemenea distribuție este ea însăși potrivnică unei mobilizări masive și rapide, unui activism stradal semnificativ etc.

A vorbi despre un popor ca și cum ar fi o singură persoană (unitate) este o judecată primitivă, epistemologic grobiană. Un popor are o diversitate specifică în raport cu fenomenele sociale. Unitatea sa este doar una arhereală, adică una care ține de apartenența etnospirituală, religioasă și, deci, identitară.

În fața fenomenelor sociale, unitatea aceasta se virtualizează și se recompune doar în fața marilor amenințări. Dar și atunci există forțe spirituale de opoziție, precum este mitul „fericirii prin consum” sau al superiorității occidentale, al frontierei salvatoare (fenomenul cargo-cultului este reprezentativ pentru acest tip de situații).

Teoria mișcărilor treziste este singura care ne ajută să înțelegem pasivitatea masei urbane, nu a poporului român, față de protestele treziste, precum cele de susținere a lui Călin Georgescu.

Dacă aș recurge la ideea sa, putem spune că „trezirea în conștiință” n-a atins încă marile orașe.

Miza majoră a sistemului este să le mențină încă departe de orice impuls trezitor. Doar așa putem înțelege diferența dintre acea femeie din Suceava care venea săptămânal la Buftea cu fiica sa, aducând acolo ecoul ei de jale și prinosul lacrimii sale discrete, și bucureșteanul mediu copleșit de inerția molatecă a mediului său cotidian de viață.

Românca de la Suceava și românul de la București sunt amândoi membri ai aceluiași popor binecuvântat.

Pentru amândoi să ne rugăm, pe amândoi să-i înțelegem ca să nu zădărnicim rugăciunea pentru semenul nostru de mai sus și mai din față, Călin Georgescu.

Autor: Prof. Ilie Bădescu

Note:

[1] Teoria este prezentată în lucrarea Reflecții asupra violenței, publicată în 1908.
[2] Oameni și biserici: șapte secole de istorie scrisă pe Dealul Feleacului, editor Alexandru Simon (Cluj-Napoca: Argonaut, 2022). „În spațiul transilvănean, această sintagmă a devenit un laitmotiv al istoriei datorită tensiunilor sociale și naționale care au marcat secolele al XII-lea – al XVIII-lea”
[3] Cf. A.I. Odobescu, Moți și Curcani, descărcat de pe spațiul virtual al Bibliotecii Universitare Cluj Napoca.

Citiţi şi:
Francesca Donato pentru Călin Georgescu: „În tăcerea totală a Occidentului, un om nevinovat este supus unor abuzuri continue de putere într-o țară europeană. O lovitură de stat continuă și sfidătoare, la care întreaga UE asistă cu o complicitate pasivă”
Petre Caluian, Mario Nawfal, Florian Philippot, Robert Malone condamnă la unison umilirea programatică a lui Călin Georgescu. Nicolas Dupont-Aignan: Unul dintre cele mai mari scandaluri ale secolului XXI

 

yogaesoteric
11 noiembrie 2026