Shaiva Siddhanta

Shaiva Siddhanta este cea mai veche, mai puternică şi mai practicată dintre şcolile şivaite din India zilelor noastre, cuprinzând milioane de adepţi, mii de temple active şi zeci de tradiţii monastice şi ascetice. În ciuda popularităţii sale, trecutul glorios ca mişcare pan-indiană este astăzi aproape necunoscut. Mai mult chiar, ea este astăzi în mod greşit identificată cu forma sa tamilă, prezentă în special în sud. Termenul ”Shaiva Siddhanta” înseamnă ”concluziile finale (stabilite) ale Şivaismului”. Este teologia formalizată a revelaţiilor divine care în mod tradiţional au fost consemnate sub forma a 28 de agama-e şivaite.

Primul guru cunoscut al tradiţiei pure (shuddha) Shaiva Siddhanta a fost marele înţelept (maharishi) Nandinatha din Caşmir (cca 250 î.C), menţionat în cartea de gramatică a lui Panini ca fiind învăţătorul marilor înţelepţi (rishi) Patanjali, Vyaghrapada şi Vasishtha. Singura operă care a supravieţuit aparţinând marelui înţelept (maharishi) Nandinatha este formată din 26 de versete sanskrite, numite Nandikeshvara Kashika, în care el a continuat vechile învăţături spirituale. Datorită însă abordării monistice (negarea primordialităţii oricărei dualităţi şi explicării manifestării prin raportarea la un element unic), Nandinatha este adesea considerat de cercetători ca un exponent al şcolii Shiva Advaita.

Următorul guru demn de menţionat este înţeleptul (rishi) Tirumular, un realizat spiritual (siddha) din linia lui Nandinatha, care a venit din Valea Caşmirului în India de Sud pentru a propovădui învăţăturile sacre ale celor 28 de agama-e şivaite. În profunda sa operă „Sfânta incantaţie” (Tirumantiram), el pune pentru prima dată cuprinzătoarele scrieri ale agama-elor şi ale filosofiei pure (Shuddha) Siddhanta în dulcea limbă tamilă. Ca şi sadguru-l său (guru văzut în accepţiunea de Dumnezeu Absolut), marele înţelept (maharishi)Nandinatha, el propovădueşte un teism monistic în care Shiva este simultan cauza materială şi eficientă a creaţiei, prezenţa Sa fiind în raport cu aceasta imanentă şi totodată transcendentă. Potrivit acestei învăţături, Shiva creează sufletele individuale şi lumea printr-o emanaţie din El Însuşi, iar în final le resoarbe în Fiinţa Sa oceanică.

”Tirumantiram” prezintă Siddhanta ca o cale progresivă, cu 4 „compartimente”: traiul virtuos şi moral (carya), adorarea în templu(kriya), transformarea şi adorarea interioară(yoga) şi uniunea cu Supremul Absolut (Paramashiva), prin graţia sadguru-lui în viaţă – care duce la starea de cunoaştere completă (jnana) şi eliberare. După eliberare, în conformitate cu această învăţătură, sufletul individual continuă să existe până la unirea completă cu Dumnezeu (când fiinţa (jiva) devine Shiva). Linia spirituală pură (Shuddha) Shaiva Siddhanta a lui Tirumular împărtăşeşte aceleaşi rădăcini (la o distanţă mai mare de timp însă), cu linia spirituală Siddha Siddhanta a marelui yoghin şi realizat spiritual (mahasiddhayogi) Gorakshanatha, în ceea ce priveşte faptul că sunt linii de învăţătură spirituală Natha. Linia lui Tirumular este cunoscută ca Nandinatha Sampradaya, iar cea a lui Gorakshanatha este cunoscută ca Adinatha Sampradaya (sampradaya = grupare, sectă).

Shaiva Siddhanta a înflorit în sudul Indiei ca o puternică mişcare devoţională (bhakti) infuzată însă cu elemente de siddha yoga. În timpul sec. VII-IX, sfinţii Sambandar, Appar şi Sundarar au peregrinat din templu în templu, cântând plini în suflet de măreţia lui Shiva. Ei au fost factori esenţiali în apărarea cu succes a şivaismului împotriva „ameninţărilor” budiste sau jainiste. Puţin după aceea, un prim ministru al regelui, Manikkavasagar, a renunţat la o lume plină de bogăţie şi faimă pentru a-L căută şi a-L servi pe Shiva. Versurile sale înduioşătoare, numite ”Tiruvacagam”, sunt pline de experienţă vizionară, dragoste divin inspirată şi străduinţă către Adevăr. Cântecele acestor patru sfinţi fac parte dintr-un compendiu cunoscut ca ”Tirumurai”, care împreună cu Vedele şi agama-ele şivaite formează baza scripturală a Shaiva Siddhanta-ei în Tamil Nadu (provincia tamilă).

În afară de sfinţi, filosofi şi asceţi, au fost nenumăraţi realizaţi spirituali (siddha-şi), oameni îmbătaţi de gloria lui Shiva, care şi-au continuat calea de-a lungul secolelor ca înţelepţi, guru-şi, adoratori inspiraţi, sau chiar uneori ca surghiuniţi şi dispreţuiţi. Shaiva Siddhanta îi revendică pe toţi aceştia. Totuşi, prezenţa şi revelaţia lor traversează orice şcoală, filosofie sau linie spirituală, ei menţinând adevăratul spirit şivaic prezent pe Pământ. Aceşti realizaţi spitituali (siddha-şi) au constituit sursa principală de forţă pentru a promova religia de-a lungul timpurilor. Numele lor binecunoscute în rândurile devoţilor, includ pe înţelepţii Agastya, Bhoga, Tirumular şi Gorakshanatha. Ei sunt revendicaţi de siddha-siddhantici, şivaiţii caşmirieni şi chiar de către ramurile nepaleze ale budismului.

În India centrală, Shaiva Siddhanta tradiţiei sanscrite a fost instituţionalizată pentru prima dată de GuhavasiSiddha (cca. 675 d.C.). Al treilea succesor pe această linie, Rudrashambhu, de asemenea cunoscut ca Amardaka Tirthanatha, a fondat ordinul monastic Amardaka (cca. 775 d.C. în provincia Andhra Pradesh). De atunci, au apărut trei ordine monastice care au fost esenţiale în difuziunea Shaiva Siddhanta-ei în toată India. Pe lângă ordinul Amardaka (identificat cu unul dintre oraşele sfinte ale şivaismului, Ujjain), mai erau şi ordinul Mattamayura, în capitala dinastiei Calukya, lângă Punjab, şi ordinul Madhumateya, în India centrală. Fiecare dintre acestea au dezvoltat numeroase subordine de coloratură Siddhanta, pline de spirit misionar şi au folosit influenţa patronilor lor regali pentru a propaga învăţăturile în regatele vecine, în mod particular în sudul Indiei. Ordinul Mattamayura a stabilit mănăstiri în zonele Maharashtra, Kainataka, Andhra şi Kerala (cca. 800 d.C).

Din mulţi guru-şi şi învăţători spirituali (acarya) care au urmat şi care au propagat Siddhanta în toată India, doi realizaţi spirituali (siddha-şi), Sadyojyoti şi Brihaspati din India centrală (cca. 850 d.C) sunt creditaţi cu sistematizarea teologiei în limba sanscrită. Sadyojyoti, iniţiat de către guru-l caşmirian Ugrajyoti, a propovăduit punctele de vedere filosofice Siddhanta, aşa cum au fost ele specificate în Raurava Agama. El a fost succedat de către Ramakantha I, Srikantha, Narayanakantha, şi Ramakantha II, fiecare dintre ei scriind numeroase tratate asupra Shiva Siddhanta-ei. Mai târziu, regele Bhoja Paramara din Gujarat (cca. 1018) a condensat masivul corp de texte scripturale Siddhanta care l-au precedat într-un tratat metafizic concis, numit Tattva Prakasha, considerat ca fiind cea mai importantă scriptură sanscrită din linia Shaiva Siddhanta. Afirmând viziunea monistă a Shaiva Siddhanta-ei, Shrikumara (cca 1056 d.C) a arătat în comentariul său Tatparyadipika asupra operelor lui Bhija Paramara, că pati, pashu şi pasha (Dumnezeu, fiinţa înlănţuită şi legăturile) sunt în final Unul, esenţă a tot. Shrikumara a menţinut ideea că Shiva este concomitent cauza eficientă şi materială a Universului.

Shaiva Siddhanta a fost repede acceptată oriunde s-a răspândit în India şi a continuat să înflorească până la invaziile islamice, care în mod teoretic au anihilat orice urmă de Siddhanta din nordul şi centrul Indiei, limitând practica sa nestingherită doar la zonele sudice ale subcontinentului. În secolul XII, Aghorashiva a avut misiunea să unească tradiţia Siddhanta sanscrită din nord, cu cea sudică, tamilă. Ca şef al unei ramuri monastice a ordinului Amardaka din Cidambaram, Aghorashiva a dat o unică direcţie teologiei Shaiva Siddhanta, pregătind drumul pentru o nouă şcoală pluralistă. Refuzând în mod vehement orice interpretare monistă a Siddhanta-ei, Aghorashiva a adus o schimbare dramatică în înţelegerea dumnezeirii, clasificând primele 5 principii (tattva adică nada, bindu, sadashiva, ishvara şi shuddhavidya) în categoria legăturilor (pasha), arătând că ele erau efecte ale unei cauze şi în mod inerent, elemente lipsite de conştiinţă. Aceasta a fost în mod clar o îndepărtare de la învăţătura tradiţională în care acestea cinci erau parte a naturii divine a lui Shiva. Aghorashiva a inaugurat astfel o nouă Siddhanta, divergentă faţă de originala Shaiva Siddhanta, monistă şi de provenienţă himalayană. În ciuda viziunii pluraliste asupra Siddhanta-ei, Aghorashiva a fost plin de succes în păstrarea nepreţuitelor ritualuri sanscrite ale vechii tradiţii agama-ice în scrierile sale. Pâna astăzi, filosofia Siddhanta a lui Aghorashiva a fost urmată de către aproape toţi preoţii templelor (shivacarya) din această linie, iar textele sale, paddhati, asupra agama-elor au devenit manualele standard de ritual (puja). Lucrarea sa Kriyakramadyotika este o lucrare întinsă, care acoperă aproape toate aspectele ritualului Shaiva Siddhanta, incluzând puja-ele tradiţionale, diksha, samskara, atmartha şi instalarea zeităţilor.

În sec. XIII, o altă dezvoltare importantă a apărut în Shaiva Siddhanta, când Meykandar a scris cele 12 versete Shivajnabodham. Această operă, ca şi altele ulterioare scrise de continuatori, au format baza teoretică a grupării Meykandar Sampradaya, care propovăduieşte un realism pluralistic, unde Dumnezeu, sufletele individuale şi lumea sunt coexistente şi fără de început. Shiva este cauza eficientă, dar nu şi cea materială. Ei vedeau sufletul individual unindu-se cuShiva, precum sarea care se dizolvă în apă, o unitate eternă, care este în acelaşi timp şi dualitate. Această şcoală a dominat prin literatura sa atât de mult cercetările ulterioare, încât Shaiva Siddhanta este adesea identificată, în mod eronat, cu o şcoală exclusiv pluralistă. De fapt, există două interpretări, una monistă şi alta dualistă, dintre care prima este premisa filosofică originară, găsită în scripturile de dinaintea lui Meykandar, inculzând aici şi Upanishadele.

Shaiva Siddhanta este bogată în tradiţiile sale legate de templu, festivaluri religioase, arte sacre, cultură spirituală, clanuri preoţeşti, ordine monastice şi linii spirituale de tip guru-discipol. Toate acestea încă prosperă. Astăzi, Shaiva Siddhanta este cea mai proeminentă orientare printre cei 60 milioane de şivaiţi tamili care trăiesc preponderent în sudul Indiei şi Sri Lanka. Aici, ca şi în alte părţi ale lumii, societăţile, templele şi mănăstirile Siddhanta abundă.

yogaesoteric