Alchimia iubirii – o ştiinţă a plenitudinii
Cercetătorii susţin că percepţia este aceea care poate elibera dorinţa, ceea ce ar însemna că împlinirea unei dorinţe implică detaşarea totală de ea.
În starea de conştiinţă obişnuită, noi percepem într-un anumit fel exteriorul, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama că percepem. Am putea spune aşadar că noi nu “percepem”, ci doar visăm percepţia, căci starea obişnuită în care ne aflăm poate fi comparabilă cu starea inconştientă din timpul visării.
În stare de conştiinţă pură, însă, percepţia devine un mod de existenţă. Priza de conştiinţă asupra exteriorului ne facilitează accesul către pura existenţă şi către esenţa ei, pura beatitudine.
În cazul actului erotic abordat conştient, transfigurator şi cu continenţă, percepţia directă este sursa plăcerii şi a voluptăţii. A ne situa în mijlocul percepţiilor, a le conştientiza plenar şi a le controla perfect reprezintă cheia fundamentală către arta alchimică a iubirii senzuale. Trebuie doar să învăţăm să trăim conştienţi şi plenar plăcerea erotică şi să intuim printr-un efort conştient orientat natura divină a acestei plăceri. A ne contopi cu noi înşine, prin fuziunea cu fiinţa iubită, în plăcere, a ne lăsa în mod conştient învăluiţi în beatitudinea iubirii, a pătrunde extazul şi a ne lăsa pătrunşi de extaz, aceasta este adevărata alchimie a iubirii, de fapt, o ştiinţă a plenitudinii.
Respiraţia conştientă, asociată actului sexual-amoros, favorizează o percepţie globală şi fină asupra întregului corp cât şi un control mărit asupra fluxurilor energetice. Această asociere conştientă a respiraţiei cu simţirea produce o “substanţă lucidă” în cadrul conştiinţei celui (sau celei) care experimentează, şi dezvoltă o nouă viziune asupra existenţei în ansamblu, şi asupra trăirii amoroase în particular.
Respirând într-un ritm controlat şi regulat, înteţim „focul pasiunii” şi în acelaşi timp îl ţinem sub control. Stoparea respiraţiei în momentele de apogeu ale plăcerii când energia devine greu de controlat, induce implicit la o stopare a tuturor proceselor aferente actului erotic şi ne proiectează spontan într-o stare de vid în care putem trăi, dacă suntem suficient de conştienţi, experienţa comuniunii cu Dumnezeu. Apariţia unui hiatus într-un moment orgasmatic maxim, ne propulsează într-o dimensiune de dincolo de spaţiu şi timp, atemporală şi aspaţială în care, având în mod direct acces la perceperea eternităţii, ne putem regăsi adevărata noastră natură divină, Sinele nostru divin.
Plecând astfel de la căldura şi efervescenţa iniţială a “focului sacru” din timpul fuziunii amoroase cu continenţă, putem ajunge la o cunoaştere non-duală luminoasă, inocentă şi pură. Aici, trăim o nouă percepţie pătrunzătoare, de fapt, o non-percepţie o experimentare directă, o contopire cu ceea ce este inexprimabil, nelimitat, inefabil, Divin. Acest nou mod de a simţi, dincolo de orice atribut calitativ sau cantitativ, dincolo de orice dimensionare sau plasare spaţio-temporală, apare şi se dezvoltă în inexprimabil şi necunoscut. Putem doar să spunem că el Există sau se Naşte în fiecare clipă în noi înşine şi prin noi înşine.
