Învierea Domnului Iisus Hristos – Restaurarea Omului în Hristos

Abstract
Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului; Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după Dumnezeire. Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup, şi anume în trupul Cuvântului întrupat.

Din Cuvântul lui Iisus Hristos iradia dragostea desăvârşită şi tocmai prin ea, chemarea Lui răsuna cu autoritate categorică. În faţa lui Iisus Hristos oamenii experiau nu numai dumnezeirea Lui, ci şi păcatele lor. Aceste două experienţe sunt strâns împreunate.

Starea omului după ce a căzut în păcat a fost gravă. Omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi chipul Lui Dumnezeu în om s-a alterat, moartea a intrat în om. Dumnezeu hotărăşte să-l restaureze şi de aici Mântuitorul este numit „Noul Adam”. Dacă Iisus nu ar fi înviat şi nu s-ar fi înălţat la cer, El nu ne-ar fi nici în viaţa de aici transcendenţă şi nu l-am aştepta să ne fie nici în cea de dincolo. Când îl ştie pe Iisus viu, viaţa noastră de aici vede în El adevărata graniţă, pe adevăratul judecător şi răscumpărător.

Dumnezeu alege această cale, adică a venirii Mântuitorului, pentru că vrea să îmbine iubirea cu dreptatea Sa. Aşa cum iubirea se află la fundamentul creării omului, ea se află şi la actul restaurării omului. Dumnezeu putea să mântuiască pe om şi altfel, dar a vrut să-l îndrepte din interiorul umanului (dreptatea Sa). Posibilitatea Întrupării este dată şi de faptul că răul nu s-a întins definitiv asupra omului, căderea nu a fost definitivă, Adam nu s-a stabilizat în rău.

Pogorârea Sa prin întrupare întru mântuirea oamenilor a hotărât-o Dumnezeu din veci, căci în veci prevăzuse căderea omului. Mântuirea apare ca o lucrare serioasă nu numai prin faptul că Dumnezeu s-a angajat în ea, ci şi prin aceea că formează preocuparea şi planul veşnic al Lui. Mărirea tainei din veci ascunsă şi de îngeri neştiută stă în mărirea dragostei lui Dumnezeu faţă de lume. Nici îngerii nu şi-au putut închipui că în Dumnezeu se poate ascunde din veci, împreună cu fiinţa Lui, o aşa de mare dragoste faţă de lume. Fiul cel veşnic şi Unul-Născut a venit să ne aşeze şi pe noi în raportul în care se află El cu Tatăl – deşi suntem creaţi – şi, prin urmare, în raport de fiu cu Tatăl şi frate cu Sine.

S-a Întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru ca să se păstreze calitatea de Fiu, şi prin Întrupare, Hristos ne aduce darul înfierii, ne face şi pe noi fii ca El, faţă de Tatăl. Dragostea este suprema răspundere în altul. Prin dragoste dăm tot ceea ce avem altuia, realizându-l pe el, ca apoi să primim totul de la el. Dragostea este aplecarea spre altul pentru a da şi pentru a primi. Ceea ce ne face să fim responsabili este conştiinţa. Pe măsura tăriei vocii din noi (a conştiinţei) este crescută în noi capacitatea dragostei şi subiectul (persoana).

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu nu este numai cuvânt, ci Cuvântul, se arată că El nu este o persoană între altele, ci Persoana prin excelenţă. În El se realizează în grad suprem Persoana.

Pregătirea oamenilor pentru primirea Fiului lui Dumnezeu în chip de om, în maximă apropiere de ei, a cerut un anumit timp şi ea nu s-a putut face numai prin oameni; fără o astfel de lucrare pregătitoare oamenii ar fi fost cu totul incapabili să înţeleagă coborârea lui Dumnezeu între ei.

Omul devine, prin Iisus Hristos, fiu al lui Dumnezeu şi semen al lui Iisus Hristos-Dumnezeu. Este cea mai înaltă demnitate şi stare la care e ridicat omul. Iisus Hristos este un „Mijlocitor”, pe care L-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scară spre Sine. „Printr-Însul a binevoit să le împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din Ceruri, făcând pace printr-Însul, prin sângele Crucii Lui.”, (Col. 1, 20). Iar cine se află în comuniune cu Dumnezeu este veşnic, căci, pe cât de mult îl iubeşte Dumnezeu, pe atât de mult îl primeşte în comuniune cu Sine.

Hristos ne mântuieşte, în primul rând, întrucât a îndumnezeit omenitatea Sa, pârga firii noastre, pe care apoi comunicându-ne-o şi nouă aşa îndumnezeită, sau transfigurată de har, ne îndumnezeieşte şi pe noi. Copilul care pleacă din casa cea părintească, lipsit fiind de atmosfera de căldură, decade sufleteşte.

După concepţia catolică, natura umană, nefiind slăbită prin păcat, ci având doar deasupra ei ameninţarea morţii, prin satisfacţia juridică substitutivă adusă de Iisus Hristos, înlăturându-se moartea de deasupra ei, s-a realizat tot ceea ce era necesar să se realizeze. Iisus s-a făcut om pentru a sta permanent cu faţa către oameni.

Pentru restabilirea naturii a fost necesară o moarte care să zguduie cerul şi pământul până în temelii, ca, printr-un cutremur spiritual universal, să se facă începutul unei forme de existenţă a creaturii ieşite din făgaşul ei. Dumnezeu a preferat această moarte care a supraechivalat, prin cutremurul produs de ea, răsunetul de hău al morţii universale… moartea Fiului lui Dumnezeu a fost explozia unui focar de iubire nemărginită.

În strânsă legătură cu Întruparea şi Crucea se află Învierea lui Hristos, care le continuă şi redă în acelaşi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerată o nouă creaţie sau a opta zi a creaţiei, adică un dar total care vine de la Dumnezeu, care înnoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu cu toţi oamenii. Sângele Mielului dumnezeiesc, care nu sfârşeşte niciodată de a curge şi de a se împărtăşi, are o putere de curăţie reală a tuturor celor ce se împărtăşesc cu El. În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii, creştinul trăieşte actualizat acest cutremur. Fără lacrimi pentru păcatele noastre, fără plânsul căinţei, nu ne mântuim.

Creştinul moare în fiecare clipă a lumii şi învie din comuniunea cu Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „mai grea chiar decât crearea primară a fost aceasta, că e mai greu să fie îndreptată o lume spirituală apucată pe panta stricăciunii decât să fie creată una nouă”.

Comparativ cu Vechiul Testament – părintele este mai aspru cu copilul după ce a săvârşit greşeli grave şi-l ţine la distanţă. E atât de aspru încât copilului i se pare că-l tratează ca pe o slugă; în Noul Testament: copilul simte stadiu de trecere spre o nouă comuniune filială şi, de aceea, e mai importantă îndreptarea aceasta – cei de sub lege umblă cu nădejdea celor viitoare.

„Plinirea vremii” = istoria şi timpul se umplu de toate condiţiile care fac înţeleasă şi necesară coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ.

„Plinirea vremii” înseamnă negativ că omul s-a umplut de constatarea ineficienţei sale şi înseamnă şi clipa de la care începând avem un timp plin de Dumnezeu (aspectul pozitiv).

O coborâre a lui Dumnezeu în toată slava Lui ar copleşi, ar orbi pe oameni, i-ar strâmtora în mişcările lor libere. Dar Dumnezeu vrea să-i câştige prin libertatea lor, prin decizie benevolă.

În viaţa interioară a Sfintei Treimi nu s-a schimbat prin chenoză nimic. Cele trei centre ipostatice continuând să existe şi fiecare dintre cele trei persoane continuând să-şi menţină veşnica ei relaţie cu celelalte două persoane, fericirea ce iradiază din aceste relaţii de asemenea continuă să existe. Tatăl se bucură în continuare de Fiul, iar Fiul, continuând să existe ca Persoană dumnezeiască, iradiază în mod obişnuit viaţa şi fericirea dumnezeiască. Fără chenoză, natura omenească n-ar fi putut suporta în strânsă intimitate cu ea natura dumnezeiască, ar fi ars, s-ar fi topit de prea marea putere a naturii dumnezeieşti.

Prin chenoză este necesar să înţelegem împletirea firii dumnezeieşti în existenţa şi activitatea lui Iisus Hristos cu firea omenească, arătându-se oamenilor dumnezeirea nu altfel decât în chipul smerit al omului, iar celorlalte persoane ale Sfintei Treimi nu separată, ci într-un întreg cu firea omenească. Nu se poate înţelege în niciun caz chenoza în sensul că pe lângă ceea ce-i omenesc nu s-a manifestat şi prezenţa firii dumnezeieşti. De o chenoză în sensul ce i l-a dat teologia protestantă, ca renunţare a Fiului la Dumnezeire, la una dintre însuşirile Sale, nu poate fi vorba.

Orice lucrare pe care a săvârşit-o persoana Mântuitorului întrupat întruneşte în ea o mişcare ce e săvârşită prin firea dumnezeiască şi una prin firea omenească. Poporul rămânea copleşit de cuvintele Lui: „nimeni n-a vorbit aşa în Israel” – şopteau oamenii. Cuvântul Lui era omenesc, dar, atât în conţinut, cât şi în modul cum era învăluit, era ceva mai mult decât omenesc. Purtarea Lui era omenească şi, totuşi, era o putere cum n-a avut-o şi nu poate s-o aibă niciun om. Prin chenoză credem în această împletire a firii dumnezeieşti în existenţa şi activitatea ei cu firea omenească.

Întrucât S-a făcut subiect al naturii umane, a existat în timp şi spaţiu, Fiul lui Dumnezeu şi-a învăluit atotputernicia, în manifestarea ei către oameni, în mijloacele suportabile ale formelor umane, cum se învăluie o lumină prea puternică într-un material care îi temperează intensitatea, dar în sine e activă, în deplinătatea ei. Chenoza protestantă zădărniceşte sensul întrupării, ca revărsare a energiilor dumnezeiești în lume şi în istorie !

A nu admite că Maria L-a născut ca Fecioară înseamnă a nu recunoaşte că subiectul Lui n-a fost produsul imanenţei. Iar aceasta înseamnă negarea Revelaţiei. Naşterea supranaturală a lui Iisus nu implică direct fecioria Mariei pentru tot timpul, ci numai faptul că pe Iisus nu L-a conceput şi născut pe cale naturală. Dar pururea fecioria ei rezultă indirect din naşterea Lui supranaturală.

La naşterea lui Iisus ca om s-a produs o nouă intervenţie a lui Dumnezeu; numai aşa putea fi scoasă natura umană din cercul vicios şi tragic al morţii şi al păcatului. Dacă Maria n-ar fi fost fecioară când a conceput pe Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi putut să nu amestece, prin memorie, în starea ei pofta omenească, trează mai înainte. Fecioara Maria se aşază cu toată fiinţa ei la dispoziţia lui Dumnezeu, fiind numai ascultare, puritate şi slujire.

Credincioşii îl simt pe Iisus Hristos ca pe un Domn în care se vor rezema cu toată încrederea şi Care nu mai atârnă, la rândul Lui, de altceva. Cel ce crede în Iisus Hristos are o încredere fără limite, ce nu poate fi întreruptă de nicio îndoială. Profetul, fiind un mesager al lui Dumnezeu către oameni, este şi o demonstraţie a păcătoşeniei lor, o separaţie între Dumnezeu şi oameni. Fiecare om să se rezeme pe Dumnezeu şi nu pe sine în ceea ce priveşte problema vieţii veşnice. Caracterul de mijlocitor între Dumnezeu şi om al lui Iisus ca profet constă mai ales în faptul că El tălmăceşte prin mijloacele fiinţei omeneşti tainele vieţii dumnezeiești.

Viaţa Mântuitorului este împărţită în două stări:

– starea umilinţei, sau „a deşertării” (chenoza) care începe la întrupare, chemarea profetică şi slujirea arhierească, deci durează toată viaţa, culminând cu moartea de pe cruce;

– starea preamăririi care începe după moarte şi cuprinde: coborârea în iad, învierea, înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui.

Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte esenţial de alte spiritualităţi prin faptul că are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile, adică de la Adam până la sfârşitul veacurilor.

Creştinismul este viaţa în Hristos. Spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă trăirea în Hristos şi conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Hristos. Principiul spiritualităţii creştine este trăirea adevărului, care duce la mântuire cu ajutorul harului dumnezeiesc. Harul este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Harul este energia necreată dumnezeiască, revărsată de Duhul Sfânt peste noi, prin umanitatea lui Hristos. Deci harul este comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt. Harul dumnezeiesc pierdut prin păcatul strămoşesc a fost redobândit prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Sfinţii Părinţi spun că harul este puterea sau energia dumnezeiască care izvorăşte din jertfa de pe cruce a Mântuitorului şi care îi îndreaptă şi sfinţeşte pe credincioşi.

Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului; Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după Dumnezeire. Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi anume în trupul Cuvântului întrupat. Prin Înviere, prin faptul că trupul lui Hristos este transparent, iradiant de iubire, ne pătrunde şi Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea din El. Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin credinţă şi comuniune.

În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă, Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii dumnezeiești.

Spiritualitatea creştină ortodoxă este viaţa lui Hristos, Cel care a învins moartea noastră prin moartea Lui pe Cruce, în care a fost lucrătoare suprema-I iubire a Lui ca Om faţă de Tatăl, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, făcut om pentru noi. În spiritualitatea ortodoxă, cel ce crede în Hristos este necesar să-şi concretizeze credinţa prin fapte bune, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate.

Harul este puntea întinsă spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoană sau ca o comuniune treimică de persoane, odată ce Dumnezeu ne-a pus prin har în relaţie cu Sine. Hristos, sălăşluit în noi de la botez, conduce cu putere nu numai străduinţa noastră după împodobirea cu virtuţi, deci nu numai lucrarea pozitivă de fortificare prin voinţă a omului nou în Hristos, ci şi pe cea negativă, de omorâre a păcatului, de slăbire, tot prin voinţă, a omului vechi. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Autor: Prof. dr. Antoniu-Cătălin N. Păştin, Membru A.O.Ș.R.

Citiți și:
O explorare a sensului morții lui Iisus Hristos. Giulgiul din Torino
Capitolul 76, vol. XI. Învierea şi înălţarea lui Iisus

 

yogaesoteric
20 aprilie 2022