Treaz, nu woke

În cartea unei autoare creștine, Noelle Mering, Awake, Not Woke: A Christian Response to the Cult of Progressive Ideology (Treaz, nu woke: un răspuns creștin la cultul ideologiei progresiste), autoarea descrie woke-ismul drept „o ideologie ce reduce relațiile umane la lupta pentru putere. Scopul ei este fragmentarea totală a societății prin dezlănțuirea mâniei celor oprimați, care vor răsturna instituțiile tradiționale în numele libertății”.

Analiza autoarei începe cu secolul al XIX-lea, trasând rădăcinile woke-ismului în filosofia lui Hegel și a moștenitorilor săi, Marx și Lenin. Un rol principal l-a avut însă Școala de la Frankfurt, ai cărei corifei au ajuns la New York în 1935. Reformatorul educațional John Dewey a introdus în școli teoria critică, ce „a modificat înțelegerea asupra educației, modificându-i scopul dintr-unul al cunoașterii într-unul al schimbării. Educatorii au devenit activiști, antrenând mulțimi de studenți să adopte un spirit revoluționar, criticând tot [ce le stătea în cale]”, scrie Mering.

Ulterior, de la jumătatea secolului XX, arta și mass-media au fost făcute să devină vehicule pentru implementarea schimbării prin promovarea criticii culturale. Ideologia a fost folosită pentru a preschimba instituțiile culturale în „arme”. Potrivit lui Mering, teoria critică se bazează pe trei dogme: 1) persoana este subordonată grupului, 2) rațiunea este surclasată de voință, 3) puterea răstoarnă autoritatea. În practică, aceste dogme au dus la atacarea continuă a familiei tradiționale. Asaltul asupra familiei „face parte în mod intrinsec din agenda ideologiei woke tocmai din pricină că familia este menită să susțină demnitatea persoanei și să constituie un bastion împotriva tribalismului politic”.

Promotorii teoriei critice au dezlănțuit un activism violent împotriva familiei, susținând că oamenii ar fi victimele „urii”, „prejudecăților” și tendințelor „autoritare” care s-ar dezvolta în cadrul acestei structuri naturale. Astfel, arhitecții progresismului știau că destrămarea familiei va duce inevitabil la dezvoltarea unui tribalism, în care „apartenența nu se bazează pe iubire, ci pe nemulțumire” și ostilitate. Astfel, gloata înlocuiește familia și ajunge să fie „habitatul natural al adepților woke”. Ea ilustrează cele trei dogme prezentate mai sus: „este impersonală, lipsită de rațiune și avidă de putere”.

Aceste caracteristici sunt reflectate chiar în forma nefirească, de participiu, a cuvântului woke. Nu e lipsită de semnificație folosirea acestei forme impersonale, woke simbolizând topirea persoanei și a unicității ei într-o masă amorfă, ștergerea realității ființei umane concrete prin identificarea (până la anihilarea propriei identități) cu un grup victimizat, definit ideologic în termeni de „gen”, „rasă” sau, pur și simplu, „identitate fluidă” ‒ care, animată de avântul revoluționar, se poate preschimba în orice, din moment ce nu există ca un dat natural.

Pentru reușita revoluției, masele sunt convinse că nu se definesc prin responsabilitățile pe care le au, ci în primul rând prin actul victimizării. „Rațiunea noastră de a exista este exprimarea recunoașterii, dezvăluirii și trăirii sinelui autentic prin raportare la dorințele noastre personale, în special la dorințele sexuale”. Pentru woke-iști, adevărata libertate înseamnă a accesa, a celebra și a ne lăsa conduși de patimile noastre, a ne răzvrăti împotriva tuturor formelor de autoritate, inocență sau virtute. „Odată ce transcendentul este înlăturat, rămâne doar puterea. Pentru adepții woke, adevărul este de partea celui învingător”, a celui ce domină prin puterea sa.

Un alt aspect pe care îl constată Mering este ura woke-ismului față de copii: „În viziunea teoriei critice, inocența înseamnă dominație. Inocența [copiilor] constituie o amenințare la adresa ideologiei woke”. Astfel, lecțiile cu povești despre drag queen, expunerea copiilor la paradele publice pride și educația sexuală de la cele mai fragede vârste sunt manifestări ale intenției vădite de a distruge inocența copiilor. Avortul constituie violența supremă împotriva celor inocenți, această mișcare fiind un „Moloh ce devorează copii”.

O stare de trezvie

În cele din urmă, totul se reduce la o luptă spirituală. Adevărata „eliberare” și „trezire” nu înseamnă înlănțuirea în patimile dizolvante, pierderea conștiinței de sine prin contopirea cu gloata, ci, dimpotrivă, venirea în fire, redescoperirea chipului lui Dumnezeu din noi, pe care nicio ideologie nu-l va putea anula. Dacă militanții woke își dovedesc „virtuțile” prin manifestări ostentative pride sau printr-o „mâine revoluționară” îndreptată împotriva status quo-ului patriarhal, creștinul dovedește că este fiul lui Dumnezeu prin manifestarea smereniei și a respectului față de ierarhiile și rânduielile firești în care Dumnezeu a zidit creația Sa.

Totodată, creștinul se străduiește să fie într-o stare de trezvie, luând aminte la mișcările sufletului și ale gândurilor sale, pentru a nu aluneca în înșelare, în mândrie, în îndreptățirea de sine, în mânie sau tulburare, stări care vin din egoism și care îl înstrăinează de Dumnezeu și de ceilalți. Menirea creștinului este de a păstra rânduiala lumii, care „izvorăște din înțelepciunea lui Dumnezeu” (cum spunea Ovidiu Papadima, descriind concepția vechiului țăran român despre lume), iar pentru aceasta este necesar să-și răstignească pornirile spre egoism și lăcomie individualistă, ca și dorința mistuitoare de putere.

În același timp, creștinul respinge ideea realizării unui „paradis terestru”, știind că Împărăția lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta”, și totodată cunoscând că sensul Întrupării lui Dumnezeu este restaurarea creației, astfel fiind depășită separația dintre Dumnezeu și om. Prin urmare, menirea creștinului nu este nici aceea de a face din lume propria sa creație prin separarea ei de Dumnezeu, nici de a se izola de lume, ci de a lucra în lume pentru a o primeni, pentru a o restaura în rosturile pe care Dumnezeu le-a sădit în ea. În schimb woke-iștii, posedați de un nimicitor avânt revoluționar, vor să facă din lume propria lor creație, refuzând sensul mântuitor al Întrupării lui Dumnezeu. De aceea, ca orice utopie, „paradisul” arhitecților woke este sortit autodistrugerii; ei nu fac decât să schimonosească și să deformeze creația, preschimbând-o într-un sălaș al tuturor ispitelor, într-o lume degradată, marcată de conflicte, lupte pentru putere, neliniște, frică și robie.

Fragment din articolul „Cancel culture‒ sau anularea normalității prin virusul ideologic (IV)”, de Irina Bazon

Citiți și:
Mai mulți profesori americani înființează o universitate pentru a lupta împotriva ideologiei woke care acaparează învățământul superior
Noua Inchiziție: Americanii care nu se supun curentului „woke” sunt aspru sancționați la școală sau la locul de muncă

yogaesoteric
14 septembrie 2022