The Times: Problema Occidentului nu este Putin, ci toată Rusia

De când Rusia a început operațiunea specială în Ucraina, în lume nu se discută despre eșecurile politicii occidentale în regiune și nu este dezbătută problema conviețuirii cu Rusia, ceea ce este o mare greșeală, scrie autorul articolului, Peter Conradi. A venit timpul ca SUA și Europa să nu mai lupte cu Rusia, este necesar să fie găsit un punct de convergență, care va și reprezenta, de altfel, garanții de securitate în lume.

Liderii mondiali ignoră lecțiile istoriei, dacă nu caută noi modalități de interacțiune cu Moscova

Începând din noiembrie 1991, când Uniunea Sovietică se afla în pragul prăbușirii, ambasadorul britanic la Moscova, Rodric Braithwaite, a fost avertizat de consilierul lui Mihail Gorbaciov, liderul-reformator, pe care mai aveau puțin și îl măturau odată cu țara pe care el a încercat – dar nu a reușit – să o salveze.

„Poate că Rusia nu traversează, acum, cele mai bune vremuri”, i-a spus, atunci, consilierul, lui Braithwaite. „Realitatea este însă că peste un deceniu sau două, Rusia se va afirma din nou ca putere dominantă în acest uriaș spațiu geografic.”

Aceste cuvinte ale consilierului, repetate, ulterior, mie de ambasador, prefigurau cursul determinant de acțiune al lui Vladimir Putin de când el a devenit președinte, în anul 2000, și al cărui punct culminant a devenit operațiunea specială din Ucraina.

Operațiunea militară specială a început cu șapte luni în urmă și continuă până în prezent. Greu de crezut că ar fi putut exista mize mai mari. Acțiunile militare din ultima perioadă din jurul Centralei nucleare de la Zaporojie de pe fluviul Nipru i-au determinat pe liderii mondiali să avertizeze în legătură cu pericolul unei catastrofe nucleare în chiar inima Europei. O catastrofă similară accidentului de la Cernobîl, din 1986, la peste 650 de kilometri spre nord-vest.

Acel accident a evidențiat neajunsurile sistemului sovietic și, în același timp, a accelerat declinul acestuia. Catastrofa de la Zaporojie ar deveni tot o consecință a tensiunii care s-a acumulat în regiune ca rezultat direct al prăbușirii URSS.

Într-un fel sau altul, comunitatea internațională este necesar să găsească un mod de a dezamorsa această tensiune. Cu toate acestea, se pare că Occidentul se gândește prea puțin la cum va coexista cu Rusia, dacă ambele părți vor lupta până la capăt una împotriva alteia.

Ar fi incorect să presupunem că noi, în Occident, ne confruntăm doar cu „problema Putin”. Istoria arată că, de fapt, „problema este Rusia”, care va exista încă mult timp după ce actualul șef al Kremlinului va pleca definitiv.

Războaie amânate

Originile actualului conflict militar din Ucraina se află în evenimentele neterminate din 1991. Destrămarea Uniunii Sovietice în cele 15 republici care au intrat în componența ei s-a făcut după niște granițe „administrative” interne stabilite în mod arbitrar și care s-au transformat, într-o clipă, în granițe între state suverane. Acest demers a lăsat o moștenire grea în persoana celor 25 de milioane de etnici ruși care s-au trezit că trăiesc în țări străine.

Hotărârea lui Boris Elțîn, liderul Rusiei, cel mai puternic dintre ceilalți 15 lideri, de a-l da jos pe Gorbaciov și de a se rupe de trecutul comunist a fost atât de acută, încât el era gata să accepte cele descrise mai sus, evitând, totodată, o vărsare de sânge care a marcat, spre exemplu, prăbușirea lentă, în anii 1990, a Iugoslaviei, alt stat comunist multietnic.

(…)

Dar pe Putin l-a neliniștit în special „pierderea” Ucrainei din cauza întinsului ei teritoriu și a istoriei comune cu Rusia, începută cu aproape 1000 de ani în urmă încă în Rusia Kieveană. Controlul asupra teritoriului Ucrainei contemporane se modifică considerabil din Evul Mediu până în perioada sovietică, dar începând din anii 1660, o mare parte a țării era condusă din capitalele rusești – Moscova sau Sankt-Petersburg. După anul 1991, în Ucraina trăia cea mai mare parte dintre cei 25 de milioane de ruși ce formau diaspora din străinătate.

Potrivit datelor recensământului desfășurat cu doi ani înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, 22,1% din populația Ucrainei, adică în jur de 11,4 milioane de oameni, se declarau ruși. O cifră care a crescut chiar la 65,6% în Crimeea, care a fost doar nominal parte a Ucrainei, deoarece, în 1954, liderul de atunci de la Kremlin, Nikita Hrușciov, a transferat-o RSS Ucrainene din componența Rusiei sovietice. La acea dată, Rusia și Ucraina făceau parte din Uniunea Sovietică.

Drumuri opuse

În primii ani, Putin nu a fost suficient de puternic pentru a face ceva cu problema rușilor din Ucraina. Și nu a existat o necesitate stringentă: deși după „revoluția portocalie” din 2004 țara s-a orientat spre Vest, curând ea s-a întors în direcția Moscovei, sub Viktor Ianukovici, președintele rusofon, venit la putere șase ani mai târziu.

Reacția Kremlinului la revolta din piața Maidan, în 2014, care l-a alungat pe Ianukovici, a fost cu totul alta. (…)

Convingerea lui Putin, repetată în ajunul operațiunii speciale, că Ucraina „nu a avut niciodată o statalitate proprie și autentică”, a reflectat nu doar punctul său de vedere, dar și punctul de vedere al multora dintre concetățenii lui. Conform unui sondaj de opinie desfășurat în aceeași lună, aproape 64% dintre ruși considerau că ei și ucrainenii formează „un singur popor”, rod nu doar al propagandei de decenii a Kremlinului, dar și a secolelor de strânse legături culturale, istorice și lingvistice.

În Ucraina însă, dimpotrivă, din momentul dobândirii independenței, opinia publică a evoluat în direcție opusă. Țara a redescoperit pentru sine trecutul său tumultuos și a dezvoltat o proprie cultură politică, formată, în mare parte, din amintirile despre „atrocitățile” comise, chipurile, de Moscova. Cea mai cumplită dintre ele fiind „Golodomor”-ul, foametea din anii 1930, recunoscută oficial în 2006 de parlamentul ucrainean drept genocid comis de Stalin. În sondajul din februarie, numai 28% dintre ucraineni considerau că ei și rușii sunt un tot unitar, deși în estul rusofon al țării, această cifră a fost considerabil mai ridicată – 45%.

Ucraina ca țintă

În anii 1990 au fost întreprinse tentative ezitante de a integra Rusia în Occident, dar Kremlinul a continuat să se teamă să intre în vreo alianță ca membru junior, chiar dacă arsenalul ei nuclear îi garanta, în orice caz, un loc la masa mondială.

Părerile privind cauzele operațiunii militare speciale – și despre cum putea fi ea prevenită – rămân măr al discordiei între diferitele opinii exprimate în Occident. Între cei care pretind că sunt mai buni cunoscători ai Rusiei decât alții și așa numiții „realiști” în frunte cu Henry Kissinger, care acuză America că a provocat conflictul sângeros, ultimii consideră că „liderul de la Kremlin a fost înghesuit în colț, prin extinderea NATO până la granițele Rusiei”.

Fost Secretar de Stat al SUA, acum în vârstă de 99 de ani, Kissinger insistă pe ideea că ar fi mai bine ca Ucraina cu populația ei de 44 milioane de oameni ce trăiesc pe un teritoriu mai întins decât al Franței, să rămână zonă tampon neutră între Rusia și Occident. „Am fost întotdeauna pentru independența deplină a Ucrainei”, declara el, în iulie, pentru The Wall Street Journal. „Dar am crezut întotdeauna că cel mai bun rol pentru ea este ceva în genul Finlandei”. Ironia sorții a făcut ca, pe fondul conflictului din Ucraina, Guvernul de la Helsinki să se convingă singur să renunțe la deceniile de neutralitate și să adere la NATO.

Dar oare „finlandizarea” Ucrainei ar fi prevenit, cu adevărat, conflictul militar? (…)

În orice caz, Occidentul și-a creat cea mai proastă dintre variantele de ordine mondială în jurul Ucrainei. Încă din 2008, NATO a declarat că Ucraina poate adera la Alianță – spre furia lui Putin, care, în discursul său istoric de la Munchen, din anul anterior, i-a uimit pe politicienii occidentali, criticând America pentru că impune o lume unipolară, „unde există un singur stăpân, un singur suzeran”.

Zece ani mai târziu, graficul de aderare a Ucrainei la NATO nu a fost convenit încă, iar acum este puțin probabil că el va fi convenit vreodată.

Ucraina a rămas în cea mai proastă poziție, strânsă între două lumi. Kremlinul o descrie ca marionetă a NATO, dar, în pofida fluxurilor tot mai mari de arme occidentale, ea nu poate fi sută la sută sigură de protecția garantată membrilor Alianței prin articolul cinci al Actului fondator al Alianței. A ieșit că Ucraina a devenit un obiectiv cu o țintă desenată pe spate.

Cooperarea cu Rusia

De când Rusia a început operațiunea specială în Ucraina, în lume s-a discutat prea puțin despre eșecurile politicii occidentale în regiune. În schimb, atenția spațiului mediatic a fost concentrată pe evoluția conflictului, precum și pe Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, și pe rezistența afișată de Forțele Armate ale Ucrainei.

(…)

Pentru Putin, recuperarea Crimeii, definită de el drept „pământ sfânt al Rusiei”, a devenit o reușită de referință. Pierderea peninsulei ar putea crea o amenințare existențială pentru Kremlin și ar putea provoca o nouă escaladare – poate, după cum se tem unii, chiar cu utilizarea armei nucleare pe câmpul de luptă, deși ministrul Apărării, Serghei Șoigu, a declarat, în luna august, că așa ceva „nu este necesar”.

Cei mai mulți dintre liderii mondiali păstrează tăcerea în privința modului de cooperare cu Rusia chiar și acum și când conflictul se va încheia, într-un final. Președintele Franței, Emmanuel Macron, s-a dovedit o excepție, abordând această problemă încă de la începutul operațiunii. „Nu putem să ștergem, pur și simplu, Rusia de pe fața pământului – ea încă există”, a spus Silvie Berman, ambasadorul Franței la Moscova din 2017 până în 2019, care a apărat decizia lui Macron de a continua negocierile cu Putin încă din primele săptămâni ale operațiunii speciale. „Nu intenționăm să căutăm soluții, izolând Rusia și rupând orice contacte cu ea”.

Poziția lui Macron și avertismentul lui legat de pericolul de a-l „umili pe Putin” – au dus la faptul că președintele francez a fost țintuit de stâlpul rușinii „pentru împăciuire”. Joe Biden nu a expus însă propriile obiective militare ale Americii din martie, când a declarat că Putin „nu poate rămâne” la putere, ceea ce a antrenat o dezmințire grabnică din partea Casei Albe, care a precizat că președintele nu a îndemnat la „o schimbare de regim”.

Se pare că politicienii de la Washington și Londra sunt înclinați să spere că, în locul lor, ucrainenii vor rezolva singuri această problemă pe câmpul de luptă, alungând trupele ruse din țara lor. Iar curând după aceea de la Kremlin va pleca Putin înjosit.

Asta este ca și cum iei dorința drept realitate și nu doar pentru că impasul rămâne, astăzi, cea mai posibilă variantă de evoluție a situației. Este evident că pentru Putin nici oligarhii nemulțumiți, nici populația nemulțumită nu reprezintă o amenințare. Sancțiunile afectează oarecum economia rusă, dar efectul total nu va apărea prea curând.

(…)

Mersul înainte

Greu de presupus că tensiunea apărută între Est și Vest în ultimii ani va dispărea vreodată, chiar și dacă Putin va părăsi Kremlinul.

Admirația aproape naivă a rușilor pentru tot ce înseamnă occidental, admirație de care m-am lovit în cei șapte ani cât am fost corespondent la Moscova, de la sfârșitul anilor 1980, până la începutul anilor 1990, a dispărut de mult. În schimb, acea perioadă îmi amintește de vremurile când Rusia era slabă, adâncită în haos și care primise o lovitură în spate din partea Occidentului. Iar acum Occidentul este, în general, acuzat că „el mereu a stat cu cuțitul în spate”.

În anii 2000, popularitatea lui Putin s-a bazat pe reputația omului care a făcut ordine în țară și a asigurat oamenilor prosperitate. De atunci, dorința lui de a restabili măreția Rusiei s-a bazat tot mai mult pe antagonismul față de Occident, inflamat de comentatori precum Vladimir Soloviov, care iese la televizor… Nikolai Patrușev, șeful Consiliului de Securitate al Rusiei și alte figuri influente de la Kremlin au aceleași idei de „șoim” ca și Putin însuși.

Nu este exclus ca operațiunea specială din Ucraina să slăbească Rusia și să-i sporească izolarea. Dar indiferent de cine va deveni succesorul lui Putin, SUA și Europa este necesar să găsească o modalitate de a lucra în mod constructiv cu o țară al cărui curs a fost stabilit de el în ultimele două decenii. Occidentul nu e cazul să permită ca Rusia să rămână o entitate dușmănoasă și reticentă, care aruncă o umbră întunecată asupra continentului eurasiatic.

Dar și Rusia este necesar să se transforme, așa cum au făcut Germania și Japonia după al Doilea Război Mondial, precum și țările vest-europene după pierderea coloniilor lor. Ca și fostele imperii de dinaintea ei, Rusia este necesar să renunțe la gândirea ei imperială și să recunoască faptul că Ucraina și altele dintre fostele ei teritorii au pornit pe căi diferite față de ea. Și Rusia este necesar să învețe să-și demonstreze măreția prin propriile realizări interne. Iată în ce constă marea noastră speranță.

Autor: Peter Conradi, șeful Biroului european The Times

Citiți și:
Dacă Putin va câștiga acest război, va fi învins Occidentul și tot ceea ce reprezintă el
Occidentul l-a subestimat și îl subestimează pe Putin. O revoltă internă e aproape imposibilă!

 

yogaesoteric
22 septembrie 2022