Istoria, ca viitor
Ana Blandiana a primit recent titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, și în discursul de acceptare a distincţiei, poeta a vorbit despre momentele pe care le traversează lumea şi Europa, informează pressone. lată transcriptul alocuţiunii susţinute de domnia sa.
„Aş vrea să încep rugându-vă să nu priviţi ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generaţie în generaţie ai memoriei colective, devenite în egală măsură poem şi istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.
Titlul alocuţiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aş fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranţă fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universităţi – este «Istoria, ca viitor», ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric şi să prezint sub acest titlu un studiu, ci, mai degrabă sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reuşesc să-şi întindă umbrele până la noi şi mai departe.
Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut iniţiativa onoarei care mi se face azi – iniţiativă căreia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere, cât şi cea de Istorie şi Filosofie – m-a determinat să aleg ca arie a meditaţiei nu ţara, ci continentul căruia îi aparţinem şi care de altfel este mai în cumpănă şi mai ameninţat azi decât alteori.
Nu există nicio îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche, cuvântul «criză» vine din verbul «krinein» care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens şi consecinţele sale fiind de altfel şi partea de câştig a încercării.
Dacă, în acest moment, Europa îşi vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este şi pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăşi, ci să convingă şi pe ceilalţi să le respecte – ea este obligată să se oprească din goana iraţională a profitului şi progresului («un elan vers le pire», «elanul către mai rău», spunea Cioran), să tragă aer în piept şi să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care şoferul vede pe cine a depăşit şi cine intenţionează să-l depăşească, pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: «Mă uit în trecut, ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat».
Iar, în nesfârşitul trecut, crizele se înşiră ca mărgelele pe aţă, una după alta, dar nu una lângă alta, despărţite între ele de nodurile aţei, de scurte perioade de pace, de linişte, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, «La belle epoque», anii `60 ai secolului XX. Mărgelele nu sunt de aceeaşi mărime şi unele au forţa să se înşire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare şi dă tot mai mult senzaţia unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede şi ameninţă să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani; când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii şi ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii şi, în istoria civilizaţiei noastre, secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.
Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să îi lipsească nu numai răbdarea, ci şi fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se petrece are aerul unei operaţiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe şi tragedii cu un obositor sentiment de dejâ-vu, ca şi cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.
Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârşitul Imperiului roman. Acelaşi aer de sfârşit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: romanii nu mai credeau în propriii zei şi nici nu mai ştiau bine care sunt aceia, pierduţi în mulţimea de divinităţi împrumutate de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înşişi se mai regăseau cu greu în mulţimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creştinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populaţie de un milion de locuitori, ceilalţi erau veniţi din alte regiuni ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor şi etniilor pe care l-a presupus uriaşul melting pot (creuzet) rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populaţia Londrei este neengleză, iar, în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului, trebuie să-ţi repeţi unde eşti, pentru a nu uita că te afli în Europa.
În mod evident, în antichitate, ca şi acum, cei cuceriţi reuşesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul, pe care în cele din urmă reuşesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalităţile, credinţele, tradiţiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foştii cuceritori nu şi le mai respectă şi chiar nu şi le mai amintesc pe ale lor.
Şi, pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înţelegem ce a fost, pentru a descoperi ce va fi. Globalizarea nu este o descoperire a secolului XXI. De-a lungul istoriei, de la hitiţi, perşi, babilonieni, fenicieni, greci, romani şi până la Imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze şi a făcut-o pe măsura forţelor ei şi a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare şi Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiţia şi curajul să amestece populaţiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, influenţându-le religiile, transformându-le, pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le, pentru a le transforma.
Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se şi liberalizându-se, noţiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar, chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informaţii, ci şi populaţii, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puţin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăzneşte să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârşit mereu prost şi reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim Imperiul roman spulberat în cele din urmă de migraţiunea popoarelor.
Tot ce i se petrece Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivaţiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditaţie asupra ei însăşi, asupra condiţiei ei spirituale, acoperite şi aproape pierdute din vedere în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogaţie asupra definiţiei ei.
Este evident că, în implacabila ciocnire a civilizaţiilor, Europa pierde văzând cu ochii, nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credinţă. Şi nu mă refer numai la credinţa în Dumnezeu, deşi evident şi despre asta este vorba, ci pur şi simplu la puterea de a crede în ceva. Încleştarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinţei sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, şi unul care se îndoieşte de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.
Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere şi fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulţi ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma «rădăcinile creştine al Europei», infirmându-şi astfel propria istorie şi propria definiţie culturală.
Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noţiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu şi să scuze orice. Din nefericire, părinţii democraţiei, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie şi o Cartă a datoriilor omului. «Unde nu este datorie, nu este drept», spunea Carol I, «şi unde nu este ordine nu este libertate». Ordinea europeană odată sfărâmată sub paşii milioanelor de emigranţi, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.
Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile, muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit preşedinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Şi nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicaţia faptului că ţările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experienţa traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase şi mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învăţată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism şi naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată şi de savante şi diabolice manipulări i-au învăţat pe estici să caute şi să descopere răul programat, oricât de înşelătoare i-ar fi aparenţele.
Dar, dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie şi dincoace de suspiciune – privind nesfârşitele şiruri de oameni obosiţi, cu copiii adormiţi în braţe, mergând de-a lungul căilor ferate ale unui continent străin – nu poţi să nu fii sfâşiat de compasiune, iar obligaţia de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci şi a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci şi legea infinit mai veche şi mai adâncă a iubirii aproapelui şi chiar a întoarcerii celuilalt obraz.
Indiferent cine şi indiferent în cât de vinovat scop a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferenţă nici faţă de această suferinţă omenească, nici faţă de explicaţiile producerii ei. Pentru că aceste sute şi sute de mii de oameni rătăciţi pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame şi de frig, ci şi de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face şi mai victime, de două ori victime. Şi, chiar dacă ştim că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forţe niciodată nevinovate, ştim şi că nu avem dreptul să nu ne pese şi că trebuie să găsim soluţii atât pentru salvarea lor, cât şi pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniştea şi aprehensiunea.
În condiţii mai mult sau mai puţin similare, Imperiul bizantin şi Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reuşind să le oprească la limes şi amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar, tot cenzurându-ne istoria, am ajuns să nu o mai cunoaştem. Dacă acceptăm că actuala perioadă istorică seamănă în multe privinţe cu perioada prăbuşirii Imperiului roman, atunci – ducând comparaţia mai departe pe un teren de o consistenţă oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care l-a reprezentat creştinismul în căderea unuia reprezintă lupta pentru drepturile omului azi.
Diferenţele dintre Noul Testament şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari, pentru ca paralela să nu apară riscantă şi, totuşi, există două asemănări care o menţin în planul logic. Acestea sunt altruismul şi capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparaţiei şi n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creştinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viaţa unei idei decât acela în care ea pare că învinge şi nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie şi mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiţia de credinţă la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic şi poate deveni, în situaţii neobişnuite, ameninţătoare.
În actualele condiţii, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar, dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers şi ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserţiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului şi, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar şi drepturile omului.
Un exemplu major al istoriei ca viitor porneşte de la întrebările legate de political correctness, un termen care se foloseşte în general în engleză, pentru că tradus şi-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conţin. Corectitudinea politică pare o locuţiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (Cine a stabilit-o?; În ce scop?; Respectarea ei face lumea mai comprehensibilă?; Omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur şi simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecinţele.
Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcţioneze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 şi că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme şi priorităţi, dar eram prea terorizaţi de cenzura devenită cenzură interioară şi prea fascinaţi de strălucirea libertăţii occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.
Odată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersaţi de decenii să-şi ascută privirea în întuneric, s-a constatat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinşi mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intenţiile. La urma urmei şi comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur şi simplu. Şi ce era mai grav era faptul că, odată cu insistenţele dresării după nişte reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăţi – interdicţia de a judeca singur, cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.
Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arriere (pas înapoi), dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezenţa congenitală a germenilor trecutului în viitor.
O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziţiei faţă de ideea naţională. Laborioasa construcţie a secolului al XIX-lea care a dat coeziune şi sens statelor naţionale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării şi deconstrucţiei, pentru a se putea înălţa pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeaşi violenţă şi are aceleaşi victime: tradiţia, mândria moştenirii din bătrâni şi solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în acelaşi timp popor, dar şi familie. Pentru că, deşi pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăţi apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbeşte David Cooper în Moartea familiei.
Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale, temându-se de sâmburele dur al tradiţiei pe care aceasta îl conţinea. Îmi amintesc cum învăţam la şcoală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care îşi denunţase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, nişte grâne. Iar, în arhivele CNSAS, se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiţi sau forţaţi să devină denunţători ai propriilor profesori sau ai propriilor familii şi obligaţi să-şi mintă părinţii păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potenţial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii, pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistenţă, pasivă, dar de neînfrânt.
Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleşirea, obosirea unei societăţi prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puţin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale şi a tradiţiilor, ci şi prin scăderea natalităţii – consecinţă directă a diminuării coeziunii familiale.
Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacţionează la această situaţie oarecum obiectivă şi, evident, periculoasă: în loc ca statele să-şi intensifice programele de stimulare economică a creşterii natalităţii (în condiţiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8), ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacţiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când şi din motive necunoscute, înoată spre câte un ţărm şi ies din lumea lor, sinucigându-se.
În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului XX, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea Turnurilor Gemene, chintesenţă a născocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.
Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ʼ70, ʼ80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că, în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu, se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică.
Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă care a încheiat secolul XX se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.
«Islamismul ţine de ideologia politică nu de credinţa religioasă», scrie Thierry Wolton, autorul unei recente şi monumentale Istorii mondiale a comunismului, «de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar şi deveni un nou spaţiu pentru utopie». O observaţie subtilă şi ciudat de adevărată, căreia nu aş avea să-i adaug decât observaţia că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci şi filialele metode de manipulare care continuă să funcţioneze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă şi cea mai longevivă a fost şi este încercarea de a estompa sau chiar de a şterge memoria. Societăţile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică şi cu precădere cele de dinaintea apariţiei comunismului ca idee, erau nişte societăţi bazate pe memorie. Societăţile tradiţionale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generaţie călca în urma paşilor generaţiilor precedente. Erau nişte societăţi tradiţionale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinţii şi părinţii, ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era uşor să filtreze continuitatea, era uşor să descopere ce este esenţial.
De altfel, ceea ce era esenţial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit şi trecea din generaţie în generaţie. Într-o perioadă în care aşa de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicaţii, chiar clima) este infinit mai greu să stabileşti ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: «Ce din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră trebuie noi să continuăm?». Şi, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât ştiind ce au trăit ei. De aici importanţa manualelor şi a orelor de istorie din programa şcolară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generaţiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societăţii omeneşti şi, în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorinţa oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu ştim ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi şi nici să recunoaştem în ce măsură trecutul se oglindeşte în viitor. «Cunoaşterea este recunoaştere», spunea Aristotel.
Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui Andre Malraux despre secolul XXI care «va fi religios sau nu va fi deloc». Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniţie a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor şi-a credinţei fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime şi sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului XXI. Sau cel puţin aşa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morţi nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente şi insidioase a milioanelor de emigranţi ferm hotărâţi să nu se integreze şi care vor dizolva din interior cultura şi mentalităţile Europei secolului XXI, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferenţa dintre un proces fizic şi unul chimic.
Mai periculos decât terorismul pentru definiţia şi supravieţuirea Europei este bagajul spiritual şi cultural pe care îl aduc nou-veniţii şi care – prin aplicarea libertăţilor europene şi prin dezechilibrul demografic fără speranţă dintre băştinaşi şi emigranţi – vor înlocui cultura şi spiritualitatea europeană.
«Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferenţa», observa, cu mii de ani în urmă, Confucius. Europa se simte ameninţată nu pentru că vin spre ea sute de mii de fiinţe umane care au nevoie de adăpost şi a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viaţă, ci pentru că aceste fiinţe umane au o mentalitate şi cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenţia şi poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viaţă şi formula culturală a celor dispuşi să-i găzduiască.
Însăşi toleranţa europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune şi chiar este în măsura în care în toleranţa faţă de ceilalţi nu se cuprinde şi respectul faţă de propria noastră definiţie şi curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat «Lumea sfărâmată», ţinut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljeniţîn – cel care reuşise să declanşeze nu numai sfârşitul comunismului ca sistem, ci şi sfârşitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident, «un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în lumea intelectuală».
Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu ceva timp în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane, pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul preşedintelui iranian, ar părea să-i dea dreptate, eu nu împărtăşesc pesimismul marelui scriitor şi cred dimpotrivă că tot răul este spre bine şi criza de conştiinţă pe care o traversează azi Europa va funcţiona ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material, pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale, religia fiind una dintre ele.
Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva, o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor, ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe, nemijlocite, în care atât de demodata, ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.
Am citit undeva că, în limba chineză, cuvântul «criză» este notat prin două semne: pericol şi oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiţie culturală şi la propria noastră conştiinţă istorică.
Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul,ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru ca aceasta să nu se petreacă, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu «cultura este finalitatea tuturor societăţilor», şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeții nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.”
Citiţi şi:
Europa Christiana
În timp ce omenirea începe deja «să se trezească», lumea aparențelor și a manipulării pe care o cunoaștem începe să se destrame!
yogaesoteric
7 noiembrie 2016