A fi naționalist român înseamnă să fii, fără rezerve, un apărător al statului-națiune
Nu putem reveni la dreapta rânduiala românească dacă scopul nostru ultim, ca persoană și colectivitate, nu este căutarea, mai întâi și cum se cuvine, a Împărăției lui Dumnezeu, începând de aici, din lumea aceasta.
Mai presus de toate, avem nevoie de solidaritate în virtutea unui ideal comun, care este din această lume și de dincolo de ea.
Naționalismul românesc al secolului XXI respinge în mod hotărât naționalismul expansionist, fie el teritorial sau cultural (vezi Jobbik din Ungaria, Sectorul de Dreapta din estul Ucrainei).
Acesta este o relicvă a secolului XX și se bazează pe ideologii rasiste și pe darwinism social. De fapt, naționalismul expansionist este o formă de imperialism, căci vrea să-și exporte ideologia și să controleze interesele economice în statele vecine sau chiar în unele mai îndepărtate.
În locul naționalismului expansionist, naționalismul românesc va promova un naționalism creștin – creștin în sensul în care provocările acestor timpuri (provocări economice, ecologice, sociale sau de altă natură) își găsesc soluția în felul nostru de a fi creștin, în general, și creștin-ortodox în particular.
Aceasta implică respingerea fariseismului, a habotniciei și a oricărei utilizări a Bisericii în promovarea unei agende politicianiste.
A fi naționalist român înseamnă să fii, fără rezerve, un apărător al statului-națiune. Națiunea este vatra comunităților organice – familia, parohia, satul, comunitățile voluntare gen bresle, cooperative – fără de care nu poate exista o societate stabilă, prosperă și dreaptă.
În ultimii 26 de ani, națiunea noastră a fost fragmentată în mici „bisericuțe” cu interese divergente. Dintr-un popor unit, suntem pe cale să devenim o populație dezbinată, care și-a pierdut rostul.
Naționalistul român adevărat acționează din dragoste, nu din ură. Resentimentul și ura față de alte popoare îi sunt sentimente necunoscute.
Dimpotrivă, el consideră că binele pe care-l dorește țării sale, cum ar fi suveranitatea națională sau controlul asupra patrimoniului natural și cultural, este necesar să fie și binele de care să beneficieze celelalte națiuni. De pe această poziție urmăreşte să înțeleagă conflictele din lume. Nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate.
Deși iubește tradiția și respinge partea decadentă a societății moderne, naționalistul nu este pironit în trecut sau într-o viziune defetistă asupra lumii.
Nici nu este „izolaționist”, repliat asupra lui însuși. În relațiile internaționale, va condamna orice stat artificial care va oprima o colectivitate istorică de pe teritoriul lui.
Nu este etnicist sau rasist. Luptă să-și apere „nevoile și neamul” și întreaga civilizație românească.
Un naționalism bazat, mai presus de toate, pe viziunea creștină a limitei, a înfrânării și a dragostei față de Hristos și față de aproapele nostru.
Suveranitatea națională cere acțiune și faptă creștin-ortodoxă care să întărească mediul comunitar, ideea de dezvoltare durabilă și de cooperare între națiuni suverane, pentru apărarea propriului patrimoniu natural și cultural, ținând seama că avem o singură planetă.
Este necesar să cooperăm cu celelalte națiuni, nu pe baze abstracte și interese financiare înguste, după legile neoliberalismului, ci pe bază de vecinătate sau/și afinități etnice și culturale.
România are nevoie de un nou naționalism, adaptat provocărilor secolului XXI!
Societatea românească de azi, intens manipulată, echivalează naționalismul cu șovinismul, xenofobia, antisemitismul. În ultimii 30 de ani am fost condiționați să gândim că apărarea identității și suveranității naționale înseamnă aceste trei cuvinte.
Ele au fost folosite pe post de spray paralizant ca să ne anihileze reacțiile de apărare când urmărim să protestăm împotriva pierderii identității și jafului sistematic la care a fost supusă România de către agenții culturali și economici ai neoliberalismului globalizant.
Nu NATO a distrus Uniunea Sovietică! Nu tancurile Abrams au sfărâmat bolşevismul care ștergea identitățile naționale pentru a forma un om nou fără rădăcini, ci sacrificiul patrioților români, ruși, polonezi, lituanieni.
Dacă rușii n-ar fi fost naționaliști, Uniunea Sovietică nu s-ar fi destrămat.
Naționalismul polonez, cu rădăcinile lui creștine, a insuflat rezistența anticomunistă a sindicatului Solidaritatea; naționalismul lui Ceaușescu a salvat România în 1968, iar în 1989 românii au murit pentru dezrobirea României, nicidecum pentru Noua Ordine Mondială, „drepturile omului” și cele ale comunității gay!
Citiţi şi:
Naționalismul și Imperiul Liberal (I)
Noul naţionalism românesc pentru noua demnitate europeană
yogaesoteric
27 septembrie 2020