Agresivitate defensivă: Teritorialitate și sociobiologie (II)

Citiți prima parte a articolului

Proiecte confederative post-imperiale în Europa Centrală și de Est: între autonomie regională și hegemonie mascată

În urma destrămării imperiilor mari, Europa Centrală și de Est a cunoscut o dinamică geopolitică marcată de căutarea unor noi forme de asociere între statele din regiune. După prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și a Uniunii Sovietice, a apărut o dorință de a reconstrui structuri de cooperare regională, care să răspundă intereselor economice și politice comune, dar și să contracareze influențele externe. Proiectele confederative, unele bazate pe istoria și tradițiile imperiale, au fost vehiculate și susținute în diferite momente ale post-comunismului, incluzând, printre altele, confederații precum Grupul de la Visegrad, sau diverse inițiative mai puțin cunoscute, legate de unii actori regionali cu ambiții de lideri ai regiunii.

În această secțiune, vom analiza câteva dintre aceste proiecte confederative și semnificația lor geopolitică, având în vedere mai ales relațiile complexe dintre autonomia regională și tendințele de hegemonie ascunsă, în contextul influenței externe din partea Uniunii Europene, dar și a altor mari puteri precum Rusia.

Confederația Dunăreană: proiectul maghiar și provocările regionale

Unul dintre cele mai interesante proiecte confederative în Europa Centrală este Confederația Dunăreană, un concept promovat în special de Ungaria. Acesta presupune o alianță între statele din bazinul Dunării, în vederea creării unei structuri politice și economice autonome, capabilă să contracareze presiunile dinspre Uniunea Europeană și dinspre alte puteri externe, cum ar fi Rusia. Conceptul s-a bazat pe ideea unui bloc regional de state mici și mijlocii, care să se sprijine reciproc într-un context geopolitic volatil, dar și pe dorința Ungariei de a obține o mai mare influență asupra regiunii.

Totuși, proiectul a fost văzut cu reticență de multe dintre statele din zonă, inclusiv România, care, din diverse motive politice și istorice, a respins ideea unei eventuale dominații maghiare. În special, problema legată de statutul Transilvaniei și tensiunile din jurul drepturilor minorităților maghiare au fost factori esențiali în răcirea relațiilor dintre Ungaria și România. Deși Confederația Dunăreană ar fi putut reprezenta o oportunitate economică pentru statele din regiune, pericolul ca aceasta să devină o structură care să mascheze o tentativă de reconstituire a unui „imperiu mic” sub conducerea Ungariei rămâne o temă de discuție.

Grupul de la Visegrad: colaborare sau competiție regională?

În prezent, cel mai important proiect confederativ din Europa Centrală este Grupul de la Visegrad, format din Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia. Acest grup, înființat în 1991, are ca obiectiv promovarea cooperării economice și politice între statele din Europa Centrală, dar și o influență comună asupra politicii Uniunii Europene. Grupul de la Visegrad a fost în centrul unei serii de inițiative importante, inclusiv în domeniul securității, migrației și al reformelor economice.

Totuși, în ciuda colaborării economice și politice, Grupul de la Visegrad a fost, în mod frecvent, un teren de competiție regională. Relațiile dintre Ungaria și Polonia, de exemplu, au fost uneori marcate de divergențe ideologice și de interese naționale. În plus, acest grup a fost criticat pentru pozițiile sale adesea eurosceptice și pentru refuzul de a sprijini politicile Uniunii Europene, ceea ce a tensionat relațiile cu alte state membre ale UE. România, deși un vecin direct și parte a Uniunii Europene, nu a fost invitată să participe activ la Grupul de la Visegrad, în ciuda unui interes evident de a se alătura acestei platforme politice. Acest fapt poate fi explicat prin relațiile mai dificile dintre România și unele dintre statele Visegrad, precum Ungaria, și prin diferențele de viziune politică între România și acest grup, în special pe teme precum migrarea, statul de drept și politicile economice.

Pentru neinvitarea României ca participant la Grupul de la Visegrad, explicația dată mie, cu ocazia unei conversații la Budapesta, de către Jeszenski Geza, fost ministru de Externe al Ungariei în 1990, mi s-a părut dintre cele mai inadecvate. Evenimentele conflictului interetnic din martie 1990 ar fi fost cauza. I-am spus fostului ministru că decizia mi se pare contrară intereselor comune, evidente, altfel zis, tocmai atunci ar fi fost oportună ocazia dialogului, poate pentru a lămuri în fine că responsabilitatea stării conflictuale revenea celor două părți, nu doar partenerului român.

Inițiative regionale și ambiguități geopolitice

Alte proiecte mai mici sau mai puțin cunoscute de confederație în Europa Centrală și de Est includ formarea unor alianțe bilaterale sau multilaterale pentru protecția intereselor economice comune. Aceste inițiative pot include statele din jurul Mării Negre, precum România, Bulgaria și Ucraina sau inițiative regionale în zona Balcanilor, care vizează consolidarea securității și a relațiilor economice între statele mici și mijlocii din zonă. Pe măsură ce influențele externe, mai ales din partea Uniunii Europene și a Rusiei, continuă să domine geopolitica regiunii, proiectele confederative pot reprezenta atât oportunități de consolidare a autonomiei regionale, dar și riscuri de subordonare la un hegemon regional. Confederațiile regionale pot deveni structuri de compromis între interesele naționale și cele externe, în care fiecare stat urmărește să își protejeze interesele economice și politice, dar și să își păstreze suveranitatea în fața presiunilor exterioare.

În final, această secțiune pune în evidență complexitatea regiunii Europa Centrală și de Est și provocările cu care se confruntă statele din această zonă atunci când își definesc viitorul în contextul unor structuri confederative, între idealuri de autonomie și riscurile de a deveni un teren de confruntare între diverse puteri.

Convergențe și tensiuni în discursurile istorice și geopolitice maghiare: proiectele dunărene și politica restituțiilor

În analiza geopolitică a regiunii Europei Centrale și de Est, discursul maghiar joacă un rol semnificativ în ceea ce privește percepțiile istorice și geopolitice, mai ales în contextul relațiilor dintre România și Ungaria. În special, proiectele maghiare legate de Confederația Dunăreană, ideea unei cooperări regionale și politicile de restituții sunt teme importante care subliniază atât convergențele, cât și tensiunile dintre cele două state. De-a lungul decadelor post-comuniste, aceste subiecte au fost nu doar teme de dezbatere politică, dar și puncte de fricțiune care au marcat relațiile bilaterale.

Proiectele Dunărene și restaurarea imaginii istorice

În mod tradițional, Ungaria a susținut ideea unui bloc regional în jurul Dunării, propunând o formă de confederație dunăreană. Această idee a fost promovată ca o soluție pentru stabilirea unui echilibru de putere în regiune, dar și ca o alternativă la influența Uniunii Europene și la presiunile geopolitice venite dinspre Rusia și alte puteri mari. Proiectul Dunărean presupune o cooperare între statele riverane ale Dunării, care să le ajute să își protejeze interesele economice și politice, având în vedere complexitatea geostrategică a regiunii.

Totuși, în spatele acestui proiect se află și o componentă istorică importantă: dorința Ungariei de a restabili o anumită hegemonie regională, similară cu cea pe care o exercita Imperiul Austro-Ungar asupra regiunii. În acest sens, Confederația Dunăreană este văzută de mulți critici ca o tentativă de a reconstitui o formă de imperiu în miniatură, în care Ungaria să ocupe o poziție centrală. Acest concept a fost respins, în mod evident, de România, care, având în vedere experiențele istorice și statutul de minoritate al maghiarilor în Transilvania, a considerat astfel de inițiative ca fiind o formă de revizionism teritorial.

Politica restituțiilor: între drepturile minorităților și suveranitatea statului român

Un alt subiect de mare importanță în relațiile dintre România și Ungaria este politica restituțiilor, care se leagă atât de restituirea proprietăților confiscate în perioada interbelică, cât și de drepturile minorității maghiare din România. Aceste teme au fost abordate cu multă emoție de ambele părți și au generat multă tensiune în relațiile diplomatice, mai ales după 1990.

Procesul Optanților, demarat la Tribunalul Internațional de la Haga în urma Tratatului de la Trianon, a fost un punct de referință în această dispută, deoarece a implicat restituirea unor proprietăți care fuseseră confiscate în urma deciziilor politice anterioare. Cu toate acestea, în ultimele decenii, în contextul modificărilor politice din Europa Centrală și de Est, Ungaria a încercat să aplice presiuni juridice asupra României pentru recuperarea de terenuri și proprietăți deținute de maghiari, foști cetățeni ai României, iar aceste demersuri au fost adesea susținute de autoritățile ungare prin legea privind dobândirea cetățeniei maghiare de către descendenții unor maghiari din Transilvania.

Aceste acțiuni revendicative, de restituire a proprietăților, au fost considerate de România ca o încălcare a suveranității sale, iar procesul a devenit un punct de conflict major între cele două state. În timp ce Ungaria susținea că este vorba despre drepturile naturale ale minorității maghiare, România considera că revizuirea unor decizii istorice ar putea periclita echilibrul etnic din regiunile transilvănene și ar putea genera tensiuni interetnice suplimentare.

Convergențe: cooperare economică și interdependență în Europa Centrală

În pofida divergențelor istorice și geopolitice, în ultimele decenii s-au observat și convergențe între România și Ungaria, mai ales în ceea ce privește cooperarea economică și integrarea în structuri internaționale. Ambele state au fost membre ale Uniunii Europene din 2007, iar integrarea în spațiul economic european a oferit oportunități semnificative pentru dezvoltarea unei relații economice bilaterale mai stabile.

Aceste convergențe au dus la colaborări comerciale și la investiții comune în domenii precum energie, infrastructură și turism. De asemenea, ambele țări au utilizat inițiativele regionale menite să întărească securitatea și stabilitatea economică în regiunea Europei Centrale și de Est, cum ar fi Grupul de la Visegrad și diverse parteneriate bilaterale în domeniul energetic și al protecției mediului.

Tensiuni istorice și geopolitice: mituri și realități

În ciuda cooperării economice, tensiunile istorice și geopolitice între cele două state rămân importante. Una dintre cele mai sensibile teme este statusul Transilvaniei, care continuă să fie un subiect de dispută între naționaliștii maghiari și statul român. În acest context, multe dintre proiectele maghiare sunt interpretate de România ca o încercare de a revendica, în mod indirect, teritorii istorice.

Mai mult, viziunile istorice asupra Tratatului de la Trianon și a moștenirii sale constituie o sursă constantă de conflicte. În Ungaria, Tratatul de la Trianon este văzut ca o umilire istorică, iar revizionismul teritorial este încă o temă de actualitate în discursul naționalist. De cealaltă parte, în România, Tratatul de la Trianon reprezintă un punct de referință favorabil pentru consolidarea statalității românești, iar orice formă de revendicare a teritoriilor transilvănene este privită cu reticență.

Această secțiune a evidențiat în mod clar convergențele și tensiunile din discursurile geopolitice și istorice maghiare, subliniind impactul profund pe care proiectele dunărene și politicile de restituție le au asupra relațiilor româno-maghiare.

Concluzii: limitele și potențialul unei lecturi biologico-geopolitice a conflictului și a cooperării

În încheiere, este important să subliniem atât limitele, cât și potențialul unei abordări biologico-geopolitice a conflictului și a cooperării, în special în contextul geopolitic complex al regiunii Mării Negre și al Europei Centrale și de Est. Am explorat în profunzime intersecțiile dintre etologia comportamentului teritorial, sociobiologia și dinamica geopolitică, demonstrând că instinctele fundamentale de apărare și expansiune umană pot fi înțelese prin analogii cu comportamentele observate la maimuțele antropoide. Totodată, am pus în discuție aplicabilitatea conceptelor darwiniste în contextul geopolitic contemporan, subliniind modul în care aceste teorii pot oferi o înțelegere mai profundă a conflictelor și alianțelor.

Limitele unei abordări biologico-geopolitice

Deși abordările biologico-geopolitice oferă o nouă lentilă de interpretare a comportamentului statelor și al actorilor geopolitici, ele au și limite semnificative. În primul rând, instinctele biologice nu pot explica în totalitate complexitatea comportamentului uman, mai ales când este vorba despre interacțiuni între culturi, economii și ideologii diverse. Geopolitica nu este determinată doar de instincte de supraviețuire și expansiune, ci și de factori economici, politici și ideologici. Astfel, interpretarea conflictelor din perspectiva unui „spațiu vital” sau a unui „darwinism geopolitic” riscă să reducă complexitatea relațiilor internaționale la o luptă simplificată pentru resurse și teritorii, ignorând factori esențiali precum interesele economice, relațiile de putere și moștenirile istorice.

Un alt aspect limitativ al acestei abordări este reducționismul pe care îl poate implica. Analizând comportamentele geopolitice dintr-o perspectivă strict biologică, există riscul de a neglija contextul istoric și cultural care influențează adesea deciziile politice. De exemplu, în cazul conflictelor din Ucraina sau al relațiilor dintre România și Ungaria, factorii istorici și ideologici sunt la fel de importanți ca presiunile economice sau militare. Această abordare nu poate înlocui în totalitate analizele istorice sau culturale, ci doar le poate complementa.

Potențialul unei lecturi biologico-geopolitice

Cu toate acestea, aplicarea unei perspective biologico-geopolitice asupra conflictelor teritoriale și relațiilor internaționale poate aduce o serie de beneficii semnificative. În primul rând, înțelegerea comportamentului uman în termeni de instincte biologice poate ajuta la anticiparea reacțiilor statelor într-un context de presiune geopolitică. De exemplu, în cadrul conflictului din Ucraina, comportamentele de apărare și expansiune pot fi corelate cu instinctele de protejare ale unui teritoriu considerat vital din punct de vedere strategic. Același principiu poate fi aplicat în cazul relațiilor dintre România și Ungaria, unde discuțiile despre proprietăți istorice și restituții sunt alimentate de un complex sentiment de identitate și apartenență.

O lectură integrativă, care include nu doar elemente geopolitice, ci și biologice, contribuie la o înțelegere mai profundă a consecințelor acțiunilor statelor. În regiunile sensibile, Marea Neagră sau Balcanii, țările pot fi predispuse să adopte politici de cooperare sau de conflict în funcție de instinctele lor fundamentale de supraviețuire și protecție. O astfel de lectură poate oferi o predicție mai precisă a comportamentului geopolitic, având în vedere că instinctele biologice sunt adesea aceleași, indiferent de structura politică sau ideologică a statului respectiv.

Un alt avantaj al unei analize biologico-geopolitice este înțelegerea dinamicii alianțelor și a conflictelor interstatale. Aceasta ne permite să privim relațiile internaționale dintr-o perspectivă sistemică, observând modul în care diferitele state își negociază relațiile nu doar pe baza unor interese raționale și economice, dar și pe baza unor instincte de protecție, expansiune și supremație. Astfel, putem identifica în mod mai clar factorii de tensiune și cooperare între statele din Marea Neagră sau Europa Centrală, mai ales în contextul noilor provocări geopolitice generate de conflictele din Ucraina sau de relațiile tot mai complexe dintre Rusia și Occident.

Importanța abordărilor integrate în geopolitică

În cele din urmă, lecturile integrate, care combină perspective biologice, istorice, sociobiologice și geopolitice, sunt esențiale pentru a înțelege complexitatea actuală a relațiilor internaționale. Atât comportamentele umane, cât și structurile geopolitice se formează și evoluează sub influența unui număr mare de factori, care includ nu doar calculul economic și strategic, ci și emoțiile colective, identitatea națională și traumele istorice. În acest sens, abordările pur biologice nu vor putea explica niciodată complet complexitatea geopoliticii moderne, dar pot oferi un cadru util pentru analiza unor dimensiuni fundamentale ale conflictului și cooperării.

Prin urmare, în pofida limitelor inerente, abordarea biologico-geopolitică oferă o cale valoroasă de a înțelege și de a prezice comportamentele statelor în fața presiunilor geopolitice. În regiunile sensibile din Europa Centrală și de Est, inclusiv în jurul Mării Negre, aceasta poate contribui semnificativ la dezvoltarea unor politici mai echilibrate și sustenabile, care să promoveze atât stabilitatea, cât și cooperarea interstatală.

Cu această concluzie, încheiem analiza integrativă a comportamentului geopolitic în contextul actual, iar în continuare, proiectul poate fi finalizat prin integrarea completă a bibliografiei.

Autor: Dan Culcer, Franța

Bibliografie:
– Desmond Morris, The Naked Ape, London, Jonathan Cape, 1967.
– Edward O. Wilson, Sociobiology: The New Synthesis, Harvard University Press, 1975.
– Patrick Tort, Darwinisme et société, PUF, 1992.
– Konrad Lorenz, On Aggression, Harcourt Brace, 1966.
– Richard Dawkins, Selfish Gene, Oxford University Press, 1976.
– Frans de Waal, Chimpanzee Politics, Johns Hopkins University Press, 1982.
– Pierre-André Taguieff, La force du préjugé, La Découverte, 1987.

Citiți și:
Andrei Marga: Noua relație a supraputerilor
România ca proiect geopolitic și interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (I)
Sociobiologia și comportamentul altruist (I)

 

yogaesoteric
6 iulie 2025