Agresivitate defensivă: Teritorialitate și sociobiologie (I)

În contextul crizelor geopolitice contemporane – de la conflictul ruso-ucrainean și reconfigurările de putere în Marea Neagră, până la tensiunile dintre SUA și China în strâmtoarea Malacca sau mișcările de control ale resurselor rare – se impune o analiză care să integreze perspectivele etologice, sociobiologice, istorice și geopolitice. Eseul de față propune o lectură comparativă și integrativă a conflictelor teritoriale, raportând comportamentul geopolitic uman la instinctele de apărare și expansiune observate în etologia maimuțelor antropoide, conform analizelor lui Desmond Morris, Edward O. Wilson și ale criticilor acestora, precum Patrick Tort. De asemenea, lucrarea se extinde spre analiza periferiei imperiale și a proiectelor post-imperiale de confederație, cu accent pe zona Europei Centrale și de Est, și cu o secțiune dedicată specificului românesc în geopolitica Mării Negre și a periferiilor acesteia, sprijinită de contribuțiile lui George Brătianu și alte altor istorici și sociologi.

Fundamente biologice ale conflictului teritorial: etologie, sociobiologie și agresivitate defensivă

Comportamentele teritoriale ale animalelor au reprezentat, încă din zorii etologiei moderne, o cheie interpretativă pentru înțelegerea războiului, a colonizării și a conflictului geopolitic la om. De la observațiile lui Konrad Lorenz asupra agresivității ritualizate, la analizele lui Desmond Morris privind ierarhiile dominante la primate, comportamentul teritorial defensiv pare a fi codificat adânc în arhitectura comportamentală a speciilor sociale.

Edward O. Wilson, în Sociobiology: The New Synthesis – Sociobiologia: Noua sinteză (1975), a introdus ideea că selecția naturală acționează nu doar asupra indivizilor, ci și asupra grupurilor, în funcție de capacitatea acestora de a coopera sau de a-și apăra teritoriul. Această viziune a fost extinsă în domeniul geopoliticii prin analogii directe între organizările tribale și statale, sugerând că strategiile de expansiune și protecție teritorială sunt expresii moderne ale unor instincte ancestrale.

Patrick Tort, în schimb, avertizează asupra derivei ideologice pe care o presupune aplicarea directă a sociobiologiei în sfera socialului, denunțând ceea ce el numește „naturalismul ideologic” – pericolul ca legile selecției naturale să fie invocate în justificarea inegalităților și a dominației. Cu toate acestea, rămâne utilă utilizarea grilei etologice pentru a înțelege motivațiile agresive defensive din conflictele teritoriale.

De la selecție naturală la darwinism geopolitic: spațiul vital, controlul populației și mitologiile demografice

Conceptul de spațiu vital (lebensraum) a fost central în teoriile geopolitice ale lui Friedrich Ratzel și, ulterior, în politicile expansioniste ale regimului nazist. Ratzel a susținut că națiunile, asemenea organismelor vii, au nevoie de „spațiu pentru dezvoltare”, iar această nevoie poate justifica extinderea teritorială prin orice mijloace necesare. Ideea sa a fost transformată în ideologie politică, mai ales în Germania interbelică, unde conceptul de lebensraum a fost folosit pentru a justifica expansiunea agresivă a Germaniei, în special în Estul Europei și în Uniunea Sovietică.

În această logică, darwinismul social – interpretarea unei „selecții naturale” aplicată națiunilor și popoarelor – devine un instrument pentru explicarea și susținerea din punct de vedere ideologic a expansiunii imperiale. Selectivitatea populării unor teritorii, controlul asupra resurselor și acțiunile geopolitice sunt văzute prin prisma competiției între grupuri etnice și naționale.

Teorii moderne, inspirate din sociobiologie, aplică în continuare analogii între comportamentele teritorial-expansioniste ale statelor și cele observate la animalele sociale. În acest context, o națiune nu este doar un actor geopolitic rațional, ci și un organism biologic, cu nevoi fundamentale de teritoriu și resurse, care poate ajunge să își justifice acțiunile expansioniste printr-o logică darwinistă.

Aceste mitologii demografice se manifestă adesea printr-o viziune apocaliptică asupra „crizei de populație”. În cazul țărilor în dezvoltare, mai ales în Africa și Asia, se consideră că expansiunea populației poate depăși capacitatea regiunilor respective de a susține o populație în continuă creștere, iar aceasta poate genera tensiuni geopolitice între statele vecine și marile puteri. Pe de altă parte, în societățile dezvoltate, un declin demografic poate conduce la temeri legate de pierderea influenței geopolitice și economice.

Un exemplu relevant pentru analiza geopolitică modernă este China, care, pe fondul unei politici de control al populației, a reușit să gestioneze mai eficient creșterea demografică. Comparativ cu India sau cu alte state africane, unde populațiile sunt în continuă expansiune, China are mai mult control asupra factorilor de creștere și poate aplica o politică de integrare și modernizare economică, fără a se confrunta cu efectele dăunătoare ale unei explozii demografice. Astfel, putem observa cum geopolitica poate fi direct influențată de logica darwinistă și cum aceleași principii pot fi aplicate diferitelor regiuni de pe glob.

Geopolitica agresiunii și a resurselor: aplicații în conflictele din Ucraina, Groenlanda, Taiwan

Geopolitica modernă nu poate fi înțeleasă fără o abordare a resurselor naturale și a agresiunii teritorial-geopolitice. De la conflictul din Ucraina, la disputele din Marea Chinei de Sud și competiția pentru resurse în Groenlanda, resursele sunt motorul principal al multor conflicte contemporane. În acest context, relațiile de putere sunt uneori reglate prin forță, iar conflictele de resurse sunt adesea justificate pe baza principiilor darwiniste ale expansiunii teritoriale și luptei pentru supraviețuire.

Ucraina și Marea Neagră

Conflictul din Ucraina, în special războiul din Donbas și anexarea Crimeei de către Rusia, reprezintă un exemplu clasic de agresiune geopolitică motivată de controlul unor teritorii strategice și resurse naturale. Crimeea, cu porturile sale strategice pe Marea Neagră, a fost de mult timp un obiectiv geopolitic crucial pentru Rusia, având în vedere că accesul liber la Marea Neagră este esențial pentru menținerea unui echilibru de putere în regiune și pentru protejarea intereselor sale comerciale și militare. De asemenea, Ucraina deține importante rezerve de gaze naturale și alte resurse energetice, care sunt o componentă cheie în strategia Rusiei de a-și consolida influența asupra regiunii.

În acest cadru, politica de expansiune teritorială a Rusiei poate fi înțeleasă și prin prisma unei nevoi biologice de „spațiu vital” pentru un stat care își dorește să se protejeze de o eventuală încercuire din partea NATO sau a altor puteri occidentale. De asemenea, controlul asupra resurselor energetice din estul Ucrainei și al regiunilor de coastă ale Mării Negre are o importanță strategică pentru Moscova.

Groenlanda și Zona Arctică

Groenlanda, una dintre cele mai mari insule din lume, a devenit un alt punct de intensă competiție geopolitică în contextul schimbărilor climatice. Pe măsură ce calota glaciară se topește, noi rute maritime se deschid în regiunea Arcticii, iar accesul la resursele minerale și energetice ale Groenlandei devine o prioritate pentru marile puteri. Statele Unite, Rusia și China sunt principalii actori care au început să investească în infrastructura din zona Arcticii pentru a-și asigura un control asupra acestor noi rute și resurse.

În acest context, geopolitica resurselor se intersectează cu geopolitica militară, iar Groenlanda devine un teren de dispută pentru puterile care doresc să își asigure accesul la resursele naturale și să-și sporească influența globală. De asemenea, competiția pentru resurse în Groenlanda poate fi văzută ca un exemplu de „agresiune defensivă” în sensul în care fiecare stat caută să își protejeze propriile interese economice și teritoriale în fața unei posibile concurențe internaționale.

Taiwan și Marea Chinei de Sud

Un alt exemplu esențial de geopolitică a resurselor și a agresiunii teritorial-geopolitice este conflictul din Marea Chinei de Sud și disputa privind Taiwanul. Taiwanul reprezintă un punct nevralgic în strategia de putere a Chinei, fiind considerat un teritoriu crucial pentru controlul asupra regiunii Asia-Pacific și pentru protejarea rutelor comerciale și de resurse din această zonă. De asemenea, Marea Chinei de Sud este o regiune extrem de importantă pentru exploatarea resurselor energetice, fiind una dintre cele mai bogate regiuni în petrol și gaze naturale din lume.

China, în mod evident, dorește să-și asigure controlul asupra acestor teritorii pentru a-și proteja securitatea energetică și pentru a-și proiecta influența geopolitică în regiune. În acest sens, strategia de extindere a Chinei în Marea Chinei de Sud și față de Taiwan poate fi interpretată ca un exemplu al „selecției naturale” aplicate la nivelul statelor, unde, asemenea unui organism viu, fiecare stat luptă pentru interesele sale.

Rusia și imperativele geopolitice ale Mării Negre și Siberiei: moștenirea țaristă și adaptări contemporane

Rusia, ca imperiu teritorial vast, a avut de-a lungul istoriei o abordare strategică clară în ceea ce privește Marea Neagră și Siberia, două regiuni esențiale pentru securitatea și dezvoltarea sa economică. Moștenirea țaristă și adaptările contemporane sub regimul rus actual ilustrează cum geopolitica resurselor și expansiunea teritorială sunt văzute ca imperative existențiale, nu doar din punct de vedere al securității, ci și al supraviețuirii economice și politice.

Marea Neagră: Poarta de ieșire la Mediterană

Marea Neagră a fost dintotdeauna un obiectiv geopolitic fundamental pentru Rusia, care a căutat să își asigure controlul asupra acesteia pentru a-și proiecta influența în regiune și a obține acces la porturi de apă caldă, esențiale pentru navigația militară și comercială. După cum observa istoricul George Brătianu, în contextul geopolitic al regimului țarist, Marea Neagră era privită ca o „poartă de ieșire” crucială către Mediterană, iar controlul acesteia reprezenta o componentă esențială în strategia de apărare a Rusiei împotriva influenței Imperiilor vecine, în special a Imperiului Otoman și, mai târziu, a Imperiului Austro-Ungar și a Statelor Unite și NATO.

În perioada țaristă, expansiunea rusă în regiunea Mării Negre a fost acompaniată de conflicte majore, cum ar fi războaiele cu Imperiul Otoman, în urma cărora Rusia a obținut controlul asupra unor teritorii cheie, inclusiv Crimeea, care a devenit un centru strategic pentru flota imperială rusă. Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 a reprezentat un moment semnificativ în politica externă rusă, fiind o reafirmare a ambițiilor istorice ale Rusiei de a controla această regiune vitală.

Siberia: Expansiunea și resursele naturale

Siberia, vastă și bogată în resurse naturale, a fost de asemenea un teritoriu crucial pentru Rusia încă din perioada țaristă. Expansiunea către Est a fost, în multe privințe, un răspuns la nevoia Rusiei de a-și securiza granițele și de a-și asigura resursele necesare pentru dezvoltare. În această perioadă, Siberia a fost privită nu doar ca un teritoriu vital pentru aprovizionarea cu materii prime, ci și ca un spațiu de expansiune al unui „imperiu suprem” care visa să devină o mare putere globală.

Pentru Rusia contemporană, Siberia rămâne un punct esențial în strategia de dezvoltare economică și militară. Resursele naturale ale regiunii – inclusiv petrol, gaze naturale, minerale rare și apă dulce – sunt esențiale pentru securitatea energetică a Rusiei și pentru proiecția sa economică globală. De asemenea, controlul asupra Siberiei este văzut ca o metodă de protejare a Rusiei de orice încercare de contopire din partea unor puteri externe. Dacă în trecut expansiunea rusă în Siberia a fost alimentată de nevoia de siguranță și de expansiune economică, în prezent ea este motivată și de o necesitate strategică de a proteja granițele și de a se afirma ca actor geopolitic global.

Geopolitica Rusiei în contextul contemporan

Sub conducerea lui Vladimir Putin, Rusia a redobândit o parte din rolul său imperial de altădată, consolidându-și prezența pe scena internațională și acționând ca un polițist regional în Europa de Est și Asia Centrală. Marea Neagră și Siberia rămân două dintre colțurile de forță ale acestei politici geostrategice. Începând cu 2000, sub Putin, Rusia a reconstruit și modernizat baza sa militară din Crimeea și și-a consolidat influența în regiunile vecine. Intervenția militară din Ucrainei și anexarea Crimeei, deși controversate pe plan internațional, au avut o justificare politică internă – aceea de a proteja „spațiul vital” al Rusiei și de a-și asigura accesul la resursele strategice din această regiune.

Rusia a folosit de asemenea strategia „realpolitik” pentru a construi alianțe economice și politice cu regimuri din fostele republici sovietice, cum ar fi Belarus și Armenia, pentru a-și întări controlul asupra regiunii Mării Negre și a Asiei Centrale. Această politică este văzută ca o formă de a-și recăpăta influența asupra „periferiei” fostei Uniuni Sovietice, prin reconstituirea unor structuri de cooperare regională.

România între imperii: Marea Neagră, statutul de periferie și strategii de supraviețuire geopolitică

România, situată la intersecția dintre Estul și Vestul Europei, între Marea Neagră și Carpați, a fost de-a lungul istoriei o țară de periferie, aflată sub influența diverselor imperii și puteri regionale. Această poziție geografică a determinat politica externă a României și modul în care s-a raportat la conflictele și alianțele internaționale, în special în contextul Mării Negre și al relațiilor cu Imperiul Otoman, Rusia, Imperiul Austro-Ungar și, mai recent, cu Uniunea Europeană și NATO.

România și moștenirea imperiilor

De-a lungul istoriei, România a fost prinsă între marile puteri ale regiunii: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și, mai târziu, Uniunea Sovietică. În perioada medievală și modernă, România a fost un spațiu de confruntare între aceste imperii, fiecare având o influență semnificativă asupra structurilor politice și economice ale regiunii.

În perioada interbelică, România a urmărit să își afirme un statut de putere regională, în special în contextul Pactului de la 1918 și al formării României Mari. Cu toate acestea, influențele externe și dominarea în mare parte a regiunii de către URSS au adus-o la statutul unui stat periferic, subordonat în multe privințe strategiilor geopolitice ale marilor puteri.

După 1989, România a urmărit să își redefinească poziția pe harta geopolitică europeană, aderând la NATO în 2004 și la Uniunea Europeană în 2007, dar aceasta nu a anulat impactul istoric al periferiei. Dimensiunea geopolitică a Mării Negre a continuat să reprezinte o provocare pentru România, fiind un punct de confluență între interesele Rusiei, Turciei și celor din Occident.

România în geopolitica Mării Negre: un spațiu de confruntare și dialog

Marea Neagră, cu accesul său strategic la Bosfor și la Strâmtoarea Dardanele, a fost un obiectiv geopolitic constant pentru marile puteri. Pentru România, Marea Neagră a fost în același timp o oportunitate și o provocare. După al Doilea Război Mondial, România a pierdut o mare parte din suveranitatea sa în fața influenței sovietice, dar după 1989, în contextul post-război rece, România a urmărit să se alinieze cu vestul, aderând la NATO și la Uniunea Europeană. Aceasta a fost o modificare semnificativă, dar România a continuat să fie considerată o periferie în relațiile geopolitice ale Europei Centrale și de Est.

Conflictul pentru Insula Șerpilor și zona marină litorală. Petrol și gaze

După anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, România a devenit un punct de sprijin important pentru NATO și pentru Uniunea Europeană în Marea Neagră, un bastion al securității și stabilității regionale, în fața expansiunii rusești. România a început să joace un rol esențial în consolidarea unei strategii de apărare în această regiune, fiind unul dintre principalii actori în dialogul dintre Occident și țările riverane Mării Negre. Astfel, România a devenit un actor-cheie în securitatea regională, având o importanță strategică crescută pe plan internațional.

Strategiile României de supraviețuire geopolitică

În fața provocărilor geopolitice, România a adoptat mai multe strategii de supraviețuire, bazate pe integrarea în alianțe internaționale și pe diversificarea relațiilor economice. De asemenea, România a căutat să își întărească legăturile cu Statele Unite, având o bază militară importantă pe teritoriul său, în contextul tensiunilor din Ucraina și a resurselor de securitate ale Mării Negre.

Strategia României de a se integra în structuri regionale și internaționale a fost consolidată de doctrina sa de a menține relații diplomatice stabile cu vecinii săi din Europa de Est și de Sud-Est. În plus, România a căutat să își protejeze interesele economice în fața presiunilor din partea Rusiei și a altor mari puteri regionale, promovând un discurs regional de unitate și cooperare în fața provocărilor externe.

Provocările României în contextul geopolitic european

În prezent, România se află în continuare într-o situație de periferie geopolitică, dar cu o influență tot mai mare în cadrul Uniunii Europene și NATO. Pe măsură ce conflictele din Ucraina, Orientul Mijlociu și Nordul Africii se adâncesc, România este necesar să navigheze cu atenție în contextul unui joc geopolitic tot mai complex, în care pozițiile sale devin esențiale nu doar pentru securitatea regională, ci și pentru stabilitatea întregii Europe.

Citiți continuarea articolului

Autor: Dan Culcer, Franța

Citiți și:
Intermarium sau teritoriul dintre mări
Drôle de guerre: Războiul între discurs și realitate

 

yogaesoteric
30 iunie 2025