«Am vrut să fac artă-chirurgie» – Victor Ciobanu, artistul din Hotin care a cucerit America (I)

Pe 21 octombrie 2019, a avut loc, la Galeria Căminul Artei de lângă Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, a opta ediţie a expoziţiei de grafică românească. Coordonatorul acestei manifestări de ţinută a fost acelaşi profesor Ioan Cuciurcă. Printre ,,obrazele” subţiri, l-am văzut pe academicianul Răzvan Theodorescu, un împătimit al culturii noastre.

Am încercat să-mi decriptez, pentru mine, imaginea re-creată de graficienii Ioana Andrei, Levente Albert, Ana Andronic, Dana Catona, Emil Craioveanu, Andreea Dosinescu, Constantina Mihăilă, Ioan Lăzureanu, Silvia Şerban şi mulţi alţii. Am căutat refracţia neliniştilor epocii noastre. Profesorul loan Cuciurcă remarca tocmai „dimensiunea socială nouă din grafica noastră”.

Printre toate aceste sensibilităţi, singurul care spărgea sticla convenţională mi s-a părut că este Victor Ciobanu. „Migranţii” lui Victor Ciobanu atestă, de fapt, o dimensiune perpetua a regnului omenesc: starea de dezagregare prin strămutare. „Este o dominantă, domnule, migraţia. De la 1900, de la 1400, din Antichitate, din epoca fierului, din neolitic. Noi, românii, figurăm în toate enciclopediile de artă ale lumii doar cu doi artişti: Constantin Brâncuşi şi… Gânditorul de la Hamangia…”.

Iată o prezentare pe care i-am făcut-o maestrului Victor Vladimir Ciobanu, ale cărui lucrări le recunosc de departe în orice expoziţie…

Recent, pictorii americani din Los Angeles l-au considerat cel mai bun artist pe Victor Ciobanu din România. „The Best of the Best!” Şi americanii nu se joacă atunci când vorbesc despre valori. L-am regăsit recent în atelierul lui din Bucureşti. Voiam să văd cum te poate schimba America. „E un fleac, domne, să fim serioşi…” Rămăsese la fel de modest cum îl ştiam.

Urmăresc să aflu cum e să fii cel mai tare în America. Inutil. Comută discuţia spre tema care îl frământă cel mai mult: arta şi de unde vine acel fior metafizic. „Patrafirul lui Dumnezeu pe cap…” Şi iar îl întreb. Parcă ar vorbi despre performanţa altcuiva. „Eu, în America, am luat recent și premii surprinzătoare: Best of the Best! Cel mai bun din cei mai buni. Dar eu sunt om bătrân, domne, şi n-am chef să spun poveşti despre faimă. Eu ştiu că viața este o întâmplare care se face de la o zi la alta, domne. Nu mi-am pierdut instinctul organic.” (…)

„Cu drag le-am făcut…”

L-am cunoscut prin 1998. Tocmea tehnoredactarea la ziarul Curentul. La fel ca mulți gazetari, pe atunci, eu credeam că ştiu „să pun în pagină”. Lucrasem şi pe plumb la Tineretul liber. De fapt, toți şefii de prin presa noastră, care nu lucraseră nici cât mine pe plumb, aveau şi au convingeri solide că ei ştiu „să pună în pagină“.

În momentul în care am văzut ce face profesorul Victor Ciobanu cu imaginile şi cu textele noastre, am acceptat că nu ştiu nimic. Dar nu şi directorii noştri! Nuuu! Ei ştiau tot. (Tocmai pentru că ştiau tot au şi reuşit să îngroape toată presa mare din România…)

Mai întâi, maestrul „graficii de ziar“ citea reportajele noastre, apoi „se juca“, jongla cu imaginile în pagină. Fotografia intra în armonie cu textul, „se vorbeau“. De fapt, pe-atunci, Curentul era deja cel mai frumos ziar din istoria presei româneşti. (Sigur, în spate erau banii şi instinctul lui Sorin Ovidiu Vântu…). Aşa a făcut şi Cultura Națională. Timp de zece ani, Victor Ciobanu „a dat faţă“ pentru 30 de ziare din România. „Cu drag le-am făcut împotriva celor care, nefiind educaţi şi cu bun-simţ, protestau. Până și Adrian Păunescu, după ce plecam eu din redacţie, strica ce făceam eu, dar eu mă comportam cuviincios”. Cu banii obţinuţi din presă, putea să-şi ţină atelierul din Bucureşti.

„Nu ştiu de unde vin…”

Primul tablou pe care l-am văzut mă privea cu obstinaţie. O sumedenie de ochi se uitau la mine din toate unghiurile. M-a şocat. (…)

Tablourile lui Victor Ciobanu nu-mi plac, dar mă tulbură ca orice stare inexplicabilă. De unde vine starea? Şi nu a ştiut (sau nu a vrut?) să-mi spună. Jackson Polock este prea agresiv pentru mine, ca să-l pot apropia de românul din Piaţa Kogălniceanu.

– Nebunia este că nu ştiu de unde vin, domne. Nu pot identifica de ce vin aşa. Eu pot să fac şi omuleți, nu sunt un diletant. Eu puteam să fac ilustrație, eram prieten cu scriitorii, mergeam peste tot, aş fi avut bani, vilă, maşină de lux. Nu am făcut!

– Nu ați simțit nevoia irepresibilă să pictați măcar un portret al Tovarăşului?
– L-am făcut pe-al meu. Autoportretul în pufoaică! Era frig în atelier şi a ieşit aşa. Nu am simțit nevoia să-l fac pe Tovarăşu. Pe 22 decembrie 1989, când am ieşit să-l dau jos pe Ceauşescu, un coleg de-al meu mergea pe la Piaţa Amzei cu portretul Tovarăşului în braţe. Mare, domne… Se ducea la evaluare! Demonstranţii nu ştiau cum să reacţioneze. El nu ascultase ştirile, nu ştia nimic. Un spectacol de film uriaş. El venea sincer, domne, cu lucrarea lui enormă, abia o ducea şi lumea nu a zis nimic. Nu-i treaba noastră!…

Sub semnul spaimei

Victor Ciobanu s-a născut la 11 mai 1940, dar în acte apare 21 iunie.

„Tata a făcut nişte calcule şi nu eram curioşi să ştim. Nu stiu unde m-am născut cu exactitate… pe certificatul de naştere apare că m-am născut în România, în Republica Moldovenească, în Rusia, în Ucraina, iar acum a rămas Ucraina, care nu exista pe-atunci. Eu am plecat la şase săptămâni de la Hotin. N-am apucat să mă definesc. Tata nu ne-a zis nimic despre originea familiei. Am venit la mătuşa mea din Bucureşti mai târziu şi am găsit un act în care scria Zenaida, fiica nobilului Zumbrejinski, nu Zumbrejific. O familie de aristocrați polonezi. De la zimbru… Limba mea maternă a fost rusa. Intelectualii din Basarabia vorbeau ruseşte sau, mai la nord, nemţeşte sau poloneză. Alexandru Florovici, bunicul meu dinspre tată, era preot şi ţinea slujbe în română şi în ucraineană. Pe mama o chema Nadejda, iar tata era Vladimir. Bunicul dinspre mamă era Serghei. Bunica dinspre tată era Varvara.” (…)

„Îţi dau două perechi de palme, măgarule!…”

– Cum a fost începutul in pictură?
– Am desenat figurativ cu îndârjire opt ore pe zi. Pentru asta e nevoie să fii sănătos, să ai coloană bună şi o încăpățânare care te duce la concluzia că eşti tâmpit, că nu progresezi pe măsura în care depui efortul în artă niciodată. Poți să te încordezi cât vrei. Am acceptat condiţia de criză. Nu puteam să mă răsfăț. Ce fac eu nu se poate copia. E nevoie să fii ţicnit să copiezi aşa ceva. Nici eu nu aş putea copia.

Am avut o perioadă de rebeliune în adolescenţă şi tata nu mai ştia ce să facă cu mine. Am rămas repetent de trei ori în clasa a IX-a. M-am îndrăgostit de o fetiţă, ea a făcut un copil, noroc că nu era al meu. O nebuneală de adolescent. Aveam 16 ani. M-a trimis la unchiul meu care fusese prizonier în Germania şi văzuse bombardamentul de la Dresda. Era ofițer, a scăpat şi a venit pe jos de acolo. După război, se făcuse contabil la banca din Timişoara. Era o minune de om. Nu mi-a spus niciodată nimic, nici despre disciplină, mă privea şi asta era tot. „Hai să-l băgăm pe Victor la şcoala medie metalurgică!” Am lucrat la freză, la strung un an şi am plecat. Tata avea doi elevi eminenţi şi pe mine. Eugen era prizonierul din Germania, fratele tatei. A venit şi m-a luat la Sighişoara. Am făcut clasa a IX-a de trei ori. Nu mai avusese nimeni un aşa succes în familie. Eşecul are o trăire infinit mai mare decât succesul. Succesul real este o prostie pe care ţi-o prepară alții.

Am intrat la liceul seral, am lucrat la fabrica Emailul Roşu din Mediaş. Citeam ca un fanatic. Lectura te formează ca om. Reții mai mult imaginea din oglindă, decât cea din realitate. (…)

La facultate, am avut numai note de 10 trei ani, am avut bursă republicană Ion Andreescu. M-au repartizat profesor de desen la Ocna Sibiului. După buletin. Şi am refuzat, dar nu mă pot lăuda că am înfruntat sisteme, pe Lenin, pe Stalin şi pe Ceauşescu. Te declarau nebun şi, până la urmă, credeai şi tu. Am lucrat ca un sclav şi nu-mi face plăcere să spun că viața este o partidă de muncă. Auzi frecvent: uite, domne, mai nimic nu fac şi m-am umplut de bani! Timp de şase ani, am ştiut doar de bibliotecă şi atelier.

Evadarea din figurativ

– De ce rămânem sclavii formelor chiar şi astăzi? Sensibilitatea mea de privitor nu poate trece dincoace sau dincolo de impresionism. De ce m-am oprit acolo?

– Cred că toţi artiştii, care stiu ceva despre artă, au complexul Renaşterii. Artiştii trăiau greu atunci, cu provizoratul vieţii, cu teamă permanentă. Treptat, viaţa s-a îmbunătățit. Artiştii se plâng mereu. Dar cum să te plângi dacă ţi-a lăsat Dumnezeu ţie patrafirul pe cap? Eu am trăit mai mult decât Bruegel cel Bătrân. El a murit la 43 de ani. Am vândut mai mult decât colegul meu Van Gogh. Am fost mai cunoscut decât Bosch. Marele Bosch era cunoscut de-aici până la Piteşti. Pictau la comandă. Vrem să intrăm şi pe internet. De ce să fiu frământat de datele vieții mele? Ei au avut simţul materialului foarte puternic şi de aceea nu au pictat abstract. Deşi erau și artişti săraci, mulți veneau din familii bogate.

– Atunci, ca să picteze liber, artistul ar fi necesar să aibă o funcţie, o sinecură?
– Dacă primeşti funcții ca artist, eşti pierdut. Mai mult, poți să trăieşti gogomănia că devii o valoare dacă tot te solicită. Facem noi dreptate! Şi se apucă să fure. Când aveau salariul de 300 de lei, erau artişti care aveau datorii de 350.000 de lei la statul pe care îl dispreţuiau. Cum făcea Sorin Dumitrescu. Este necesar să fii senin. Ăştia nu au citit fabule. Am văzut un artist la o ambasadă, cu maşină neagră, costum negru. Unde mergi? La ambasadă… Eu credeam că mergi la înmormântare. (…)

– Cât de importantă este metoda în artă?
– Inteligența artistică este mai importantă decât talentul. Talentul se asociază cu capriciile, inteligența artistică cu metoda, cu munca… Nu ştii niciodată unde se termină inteligența artistică şi unde începe metoda. Un artist în America (şi nici aici nu e altfel), după o seară de succes, a doua zi nu-l mai caută nimeni. Succesul nu este mediat de inteligența artistică, ci de dependența artistului de bani.

Înainte de 1990, pictorii primeau comenzi de la partid să facă panouri pentru protecţia muncii. Se plăteau bine. Ţuculescu făcea cele mai multe, dar el nu ştia să facă artă figurativă. Nu ştia să picteze feţe de oameni. Îl chema pe Eugen Palade să-i picteze capetele, mâinile, picioarele.

– Cât mai este revelaţie în arta contemporană?
– Nu cred că rămâne în zona ambiţiilor evaluării asta… Ce-i aceea revelație? De unde revelație? Câți oameni au revelaţie? Eu cred că am avut două-trei momente când mi s-a părut că devin imponderabil. Veneam la atelier de la ora 8 la 15, iar apoi stăteam la redacţie până la ora 23. E nevoie să fii sănătos… Nu boemă!

Marii artişti au fost lucizi, nu boemi. Toţi. Nu ți-l poți închipui pe Bach că se ducea şi trăgea o partidă de şpriţuri. Sau Michelangelo? I-a spus un prieten din copilărie: ,,Bă, vezi că am un vin bun…”. Cum putea să scrie Schubert atâta muzică până la 32 de ani?

Este necesar să ai bucuria de a trăi în lumea oamenilor simpli. Cum ai evadat, devii personajul asasinat de neglijenţa semenilor tăi!

Este o eroare să spui că arta abstractă nu este o deducție firească de la real. Orice tip de activitate perseverentă tinde să se abstractizeze. Rămâne un tablou după toată munca ta. Există mai multe tipuri de abstract – abstract declarat. De-acolo ei iau ecuația gata făcută, ca să fie originali. Nu se mai poate, că te prinde ca la parfumuri. Acolo există oameni care au miros rafinat şi nu-i poţi minţi. Şi în artă, la fel. Şi eu am miros. Recunosc orice semn luat de-acolo, de dincolo, că nu are simfonism.

Citiți a doua parte a acestui articol

A consemnat Viorel Patrichi

Citiţi şi:
Arta ca o cale către îngeri
Reprezentarea hidoasă, şocantă şi deformată a femeii în aşa-zisa artă modernă a lui Picasso


yogaesoteric
9 februarie 2020

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More