Av. Elena Radu: Nu mai este SRI-ul în justiție – basme. Povești de adormit copiii

Prin Decizia CCR nr. 26/2019, s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între:

– Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de-o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanțe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009,

– precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii.

Bucurie mare, credea toată lumea că gata, serviciile cu treaba lor, parchetul cu treaba lui. Nu mai are ce să caute SRI-ul în „justiţie”.

Însă, la fel cum s-a petrecut cu toate deciziile CCR care vizau scoaterea SRI-ului din justiţie (imediat după ce se admitea de către CCR o excepţie de neconstituţionalitate, până să o publice în Monitorul Oficial se dădea o OUG care prevedea acelaşi aspect şi lipsea de efecte decizia CCR), nici cu protocoalele nu s-a petrecut altfel.

Doar suntem stat de drept sau mai bine zis de „drepţi”.

„Pe surse” am aflat că imediat după ce s-a pronunţat CCR în 2019, s-a încheiat un nou Protocol cu SRI-ul conform căruia se lucrează la fel între parchete şi SRI, numai că e mai bine făcut şi se pare şi mai greu de demonstrat existenţa lui, pentru că nu prea lasă „urme”, iar construcţia juridică nu ar fi făcută de organele de cercetare penală.

Că n-are nicio treabă construcţia juridică cu realitatea, că nu sunt probe în spate, ce mai contează?

Bineînţeles că nu rămân „urme” pentru că actele sunt semnate de procuror şi nu apare SRI-ul nicăieri, iar eventualele adrese între parchet şi SRI nu se pun la dosar. Însă, realitatea este că dosarul penal este instrumentat întru totul de SRI, în niciun caz de parchet şi de cei care au atribuţii potrivit legii.

Şi uite aşa ajungi să te uiţi la nişte ordonanţe sau la rechizitorii şi să te minunezi de ce scrie în ele, că vezi că tot ce ştiai despre norme civile sunt răstălmăcite şi crezi că sunt nişte romane SF scoase de unii din „puţul gândirii”.

Funcţionarul public, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile este obligat să sesizeze de îndată organele de urmărire penală, iar dacă nu o face, săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 267 Cod Penal (omisiunea sesizării).

Atât în legea DNA-ului şi în legea DIICOT-ului există un articol (art. 14 din OUG nr. 43/2002, respectiv art. 12 din OUG nr. 78/2016) care „nuanţează” această obligaţie de sesizare.

Astfel, organele de control şi/sau de conducere, după caz, sunt obligate să sesizeze DIICOT/DNA cu privire la orice date sau informaţii din care rezultă că s-a săvârşit una dintre infracţiunile care intră în competenţa materială a SRI/DNA şi, totodată, sunt obligate „să procedeze la asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală”.

O asemenea obligaţie revine şi serviciilor şi organelor specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor care au obligaţia de a pune de îndată la dispoziţie DIICOT/DNA „datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor” (cu privire la care le-au sesizat).

Totodată, la cererea procurorului-șef al DIICOT/DNA sau a procurorului desemnat de acesta, Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a îi pune la dispoziţie, neprelucrate, toate datele şi informaţiile (cu privire la care au făcut sesizarea penală).

În colaborarea intensă dintre parchete şi serviciile de informaţii, pentru a îi da o „aparenţă de legalitate” (cum le place lor să spună), se invocă art. 12 alin. (4) din OUG nr. 78/2016, respectiv art. 14 alin. (4) din OUG nr. 43/2002 şi se cer date şi informaţii cu privire la oricine, în orice dosar penal care nu a fost pornit ca urmare a unei sesizări a serviciului de informaţii.

Să vă dau un exemplu de solicitare a parchetului de astfel de informaţii despre oricine, într-un dosar care nu a fost pornit la sesizarea penală a serviciilor de informaţii, făcută după ce a devenit obligatorie decizia CCR nr. 26/2019 cu privire la protocoale:

„În vederea continuării cercetărilor în dosarul penal x, în care urmărirea penală se efectuează sub aspectul săvârşirii infracţiunilor ……., vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne comunica dacă, la nivelul instituţiei dvs., există date şi informaţii din categoria celor prevăzute de art. 12 alin. (3) şi (4) din OUG nr. 78/2016/ art. 14 alin 3 şi 4 din OUG nr. 43/2002, referitor la eventuale activităţi infracţionale care intră în competenţa DIICOT/DNA, săvârşite de următoarele persoane…….”.

Cu alte cuvinte: nu cumva aveţi dvs. ceva date şi informaţii despre cei indicaţi ca să ni le comunicaţi? Şi atunci văd ele, serviciile, dacă au. Dacă nu au, caută sau inventează.

Curat-murdar, coane Fănică!

Ce se petrece mai departe, printre altele?

Primeşte procurorul de caz datele / informaţiile comunicate de servicii sau mai bine zis direct prelucrate cum se cuvine de servicii şi şi le însuşeşte el aşa … punându-le într-un act de urmărire penală întocmit de el (referat, ordonanţă).

Bineînţeles că în dosarul penal nu apare nimic, niciun act, nicio dată, nicio informaţie, nicio probă şi nu ştii de unde a inventat procurorul povestea şi te uiţi la actul lui de procedură şi te minunezi cu privire la ce scrie în el.

Am auzit că nici nu prea poate procurorul să mişte în front, că dacă deranjează ofiţerul SRI, nesupunându-se, i se retrag nişte avize şi îşi cam pierde calitatea de magistrat.

Se petrece ca din greşeală să le mai scape prin dosarele penale nişte adrese din astea de bună colaborare.

Ce poţi să faci?

Când ajunge dosarul în camera preliminară, camera de filtru în care este necesar să se verifice de către judecătorul de cameră preliminară legalitatea tuturor actelor de urmărire penală şi obţinerii tuturor probelor, te apuci să invoci excepţii de nelegalitate şi pui ca probă şi adresa care le-a „scăpat” în dosar.

Răspunde procurorul de caz, recunoaşte că a colaborat cu serviciile, însă zice că a primit numai informaţii şi date neprelucrate, dar că a scos el din dosar tot ce era nelegal obţinut.

Bineînţeles că nu spune nici ce şi cum a primit „neprelucrat”, nici ce a primit, nici sub ce formă şi nici de ce (dacă dosarul nu se formase la sesizarea penală a serviciului de informaţii) şi nici ce şi cum a „valorificat” el ce a primit.

Normal, curios fiind şi fiind vorba de legalitatea urmăririi penale care este necesar să fie verificată în camera preliminară, îi ceri judecătorului să facă cercetare ca să vadă în ce a constat în mod efectiv colaborarea dintre parchet şi serviciul de culegere şi prelucrare de informaţii, pentru a putea să analizezi legalitatea a ceea ce s-a petrecut în urmărirea penală şi dacă nu cumva a fost ea viciata, iar dacă a fost cum şi cât.

Şi te trezeşti să ai surpriza să nu vrea judecătorul să facă nicio cercetare, că doar a zis procurorul că a scos el tot ce venise de la serviciile de culegere şi prelucrare de informaţii şi nu a folosit nimic şi doar dacă zice procurorul, nu este necesar să fie el crezut pe cuvânt?

Şi uite cum devine procedura de cameră preliminară o procedură formală de verificare a legalităţii actelor şi probelor întocmite/obţinute în urmărirea penală, că numai verificare de legalitate nu mai e când judecătorul crede pe cuvânt procurorul şi nu face nicio cercetare (nici măcar atunci când are indicii clare în dosar).

În schimb, se susţine că România este stat de drept, că dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea de arme, prezumţia de nevinovăţie şi multe altele sunt garantate şi respectate.

Probabil asta s-o petrece oriunde altundeva, dar în România nu prea.

Te trezeşti astfel că drepturile sunt ipotetice şi iluzorii în România, în niciun caz efective şi că nu poţi să faci nimic. Cum zice procurorul via ofiţerul de informaţii, aşa rămâne în multe dosare, indiferent că nu sunt probe care să susţină acuzaţia şi nu are treabă cu realitatea, pentru că judecătorul nu vrea să cerceteze nimic.

Că există o „justiţie paralelă” care nu are nicio treabă cu legea în vigoare, cea la vedere şi obligatorie, în baza căreia poţi să fii acuzat şi condamnat şi nu ai nicio posibilitate să te aperi? Cui îi pasă? Păi nu au zis una-două instante că eşti vinovat? Aşa rămâi, chiar dacă „vinovăţia” ţi-a fost stabilită în baza unei „justiţii paralele”, pe poveştile şi invenţiile unora.

Cine ar mai putea să facă lumină şi să stopeze „justiţia paralelă”?

Comisiile comune permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului care au în atribuţii exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii serviciilor.

Însă, şi-au îndeplinit vreodată aceste comisii obligaţiile în mod efectiv? Au făcut ele vreo verificare reală? Niciodată.

De ani de zile nu îşi mai dau cu părerea pe niciun raport de activitate al vreunui serviciu, dar să mai şi verifice ce fac serviciile în mod efectiv?

Sau dacă Ministrul Justiţiei, Inspecţia Judiciară şi CSM şi-ar îndeplini întru totul atribuţiile şi ar avea un rol activ, poate nu ar mai putea fi puse în aplicare astfel de protocoale secrete.

Sau dacă UNBR -ul ar avea în vedere rolul avocatului în societate conform prevederilor legale şi nu s-ar mai preface că face, situaţia ar fi alta.

Curtea Constituţională?

Întâi ar fi necesar să găsim Protocoalele, dar nu le prea mai găsim că sunt bine ascunse, nu mai scriu despre ele în adresele de „colaborare”, după care ar fi nevoie ca unul dintre cei care au competenţa conform Constituţiei (preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrul sau preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii) să sesizeze Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională.

Credeţi că vreunul dintre cei care îndeplinesc acum funcţiile enumerate ar sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională?

Eu nu cred, iar în sensul ăsta apar constant ştiri şi informaţii de ce nu (că sunt tot ai lor sau chiar ei controlează toată această mizerie din justiţia română).

Şi dacă totuşi s-ar sesiza Curtea Constituţională, în actuala componenţă credeţi că ar admite vreo sesizare?

Eu nu cred. Dovadă fiind şi deciziile pe care le-a dat de curând şi „dezvăluirile” cu privire la ce presiuni se fac asupra judecătorilor CCR cu privire la soluţiile pe care sunt obligați să le dea, mai ales când în discuţie este ceva legat de serviciile de culegere şi prelucrate de date.

În loc de concluzie: justiţia în România se fabrică, nu se face.

Autor: Avocat Elena Radu

Citiți și:
SRI, din politică și justiție, în economie
Umbra SRI în justiție – Îngrijorarea judecătoarei CSM Gabriela Baltag: „Implicarea SRI în sistemul judiciar a fost și este evidentă. Cred ca nici nu a trecut” (I)
Procuror cu comanda la SRI – Dezvăluiri incendiare făcute de colonel-magistratul Constantin Udrea, despre acoperiţii SRI din Justiţie

 

yogaesoteric
18 ianuarie 2023