Canibalismul medical (I)

Publicarea în 1979 a cărții lui Jacques Attali L’Ordre Cannibale: Vie et Mort de la Médicine (Ordinul Canibal: viața și moartea medicinei) a trezit vii reacții mai ales în lumea medicală. Criticii vehemenți au contestat mai ales relația între medicină / medicament și un subiect tabu în societatea contemporană – canibalismul. Dar această legătură există de milenii.

Canibalismul medical este consumul sau utilizarea trupului uman, mort sau viu, pentru tratarea bolilor. Utilizarea farmacologică a părților și fluidelor trupului uman pleca de la credința că, dacă trupul uman este capabil să se vindece singur, poate ajuta și la vindecarea unui alt trup uman.

Canibalismul medical este întâlnit în culturile antice mesopotamiene, egiptene, chineze, iudaice, greco-romane etc. În China, în timpul dinastiilor Tang și Ming, existau practicile ko-ku și ko-kan. Ko-ku se referă la practica de a tăia carnea de pe coapsa sau piciorul fiului viu și de a hrăni părintele bolnav. Ko-kan este aceeași practică, dar se adăuga o parte din ficat excizat.

În anii 700, medicul Ch’en Tsang-ch’i a devenit primul medic chinez care a prescris carne umană (Rhodes, M. 2020). În Egiptul antic, canibalismul medical a început odată cu exploatarea mumiilor. Conducătorii egipteni, dar și mulți oameni din popor utilizau extractul sau praful din mumii ca pe un panaceu și își tratau infecțiile parazitare prin scăldat în sânge uman (Sugg, R. 2008).

Plinius scrie despre consumul de sânge ca leac pentru epilepsie. Scăldatul în sânge uman a fost o rețetă utilizată frecvent în tratamentul pacienților care sufereau de lepră. Sute de ani, cu vârf în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, mulți europeni, inclusiv regi, nobili, preoți și oameni de știință, au ingerat în mod curent remedii care conțin oase umane, sânge și grăsimi ca medicamente pentru orice, de la dureri de cap la epilepsie (De Bess Lovejoy, 2016; Ionescu d. 2020).

Cererea europeană de mumii egiptene a crescut semnificativ în secolul al XV-lea. Ambroise Paré recomanda pudra din mumii împotriva vânătăilor. Cele mai multe „materii prime” pentru practică provin din mumii furate din mormintele egiptene, din locurile de înmormântare, de la locurile de execuție (fiind un drept al călăilor de a le comercializa).

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, „grăsimea omului” a devenit foarte solicitată (Cohut, M. 2020). Paracelsus a preferat „puterea” de la mai multe cadavre „proaspete”.

În anii 1600, medicul paracelsian Oswald Crollius a furnizat instrucțiuni detaliate pentru prepararea mumiei farmaceutice, care presupunea obținerea cadavrului unui bărbat cu părul roșu de cel puțin 24 de ani, care a murit într-o „moarte nefirească”, cel mai preferabil spânzurat sau spart pe roată (Rhodes, M. 2020; Brinker, H. 2020).

Sir Theodore Turquet de Mayerne – medic al mai multor regi englezi și francezi, precum și al lui Oliver Cromwell – a recomandat o tinctură calmantă din opiu și grăsime umană (De Bess Lovejoy, 2016).

Exemplele pot continua (cu exemple din Europa sau alte continente), deoarece antropologii și istoricii au scris și scriu tomuri întregi despre canibalismul medical.

În zilele noastre, unii antropologi și bioeticieni consideră că modalitatea prin care canibalismul medical continuă este sub forma transplanturilor de organe.

Transplantul de organe este o manevră terapeutică și constă în înlocuirea unui țesut sau organ bolnav cu un alt țesut ori organ sănătos preluat de la un donator.

Istoria transplantului se întinde pe parcursul a peste o sută de ani. Astfel: 1902 – primul autotransplant renal; 1906 – primul xenotransplant; 1954 – transplant renal între gemeni monozigoți; 1962 – transplant renal de la donator decedat; 1963 – transplant de ficat și plămân de la donator decedat; 1966 – transplant de pancreas de la donator decedat; 1967 – transplant de cord (după Machado, 2007).

Transplantul de organe a prelungit viața a milioane de oameni și acest fapt nu poate fi contestat. În același timp, a fost generator de conflicte etice, unele nerezolvate nici în prezent.

Discursul bioetic despre transplantul de organe acoperă o gamă largă de subiecte (de la consimțământ, echitate până la „turismul de transplant” și „comerțul cu organe”). Există tensiuni, conflicte și ambiguități referitoare la statutul trupului uman.

În trupul destinatarului apare un spațiu gol, cândva ocupat de un organ bolnav. Spațiul este umplut de un „cadou” din partea altuia, un obiect „inedit”: atât „extern”, cât și „intim”, atât „încorporat”, cât și „străin”.

Washida (1988), într-un eseu intitulat „Între a fi om și inuman”, face o analiză critică a conceptului de moarte cerebrală, dezvoltă ideile lui Attali și lansează termenul de „vital-utilitarismul”.

El este neliniștit de gradul în care vitalismul ca filozofie este prezent în retorica actuală despre „salvarea vieților”, care este folosită (ca un fetiș) pentru a da undă verde la ceea ce ar putea fi forme neetice de cercetare și aplicare medicală.

Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă în istoria umanității. Fetișizarea vieții, care consacra o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu aproape orice preț, are drept consecință ștergea oricărei posibilităţi de etică socială.

Canibalismul medical modern nu este pur și simplu a mânca, a bea și utilizarea părților și fluidelor trupului uman, ci și exploatarea trupului uman în scopuri medicale. Tabu-ul împotriva canibalismului este unul pe care nu dorim să îl încălcăm.

Cu toate acestea, am ajuns la punctul în care raționalizăm pentru noi înșine refolosirea diferitelor părți ale trupului ființei umane decedate și facem aceasta de dragul extinderii vieții altor oameni.

Acest utilitarism de viață, deși nu implică consumul unui cadavru prin ingerare prin gură, înseamnă că orice parte a trupului unui cadavru poate fi luată din el și poate fi transferată în trupul cuiva viu și declarate ca motiv de a da fericire celui din urmă (Noble, L. C. 2011; Kang, L. 2017; Rhodes, M. 2020).

În bioetica americană și europeană, pare să existe un fel de tabu la menționarea oricărei paralele conceptuale sau experiențiale între unele practici medicale moderne și ceea ce ar putea fi cel mai apropiat de un tabu universalizat în rândul oamenilor, și anume canibalismul. Puțini sunt cei care utilizează termenul. Fox (1993), într-o analiză a protocoalelor de la Pittsburgh pentru procurarea organelor, le-a denumit „o formă nobilă de canibalism”.

Procedurile medicale în materia de transplant sunt „o formă igienizată de canibalism”, afirmă Kass (1994). S-a folosit termenul „canibalism” pentru a comenta reacțiile persoanelor care asistă la televizor la transportul organelor înfășurate în celofan și ţinute în răcitoare precum mâncarea pentru picnic (Youngner, 1996).

„Canibalismul medical se referă și la recoltarea de la cadavre a oricăror părți ale trupului, care se potrivesc nevoilor celor vii” (Guille-Escuret, 2012). Transplanturile de organe de la cadavre pot fi canibalism, deoarece din trupuri care nu sunt încă pe deplin moarte, ele sunt transferate.

O filozofie bazată pe utilitarism a utilizărilor maximizate a fost făcută mai plăcută publicului larg prin limbajul despre „viață” și „conservarea vieții”– afirma LaFleur (2015). Chiar dacă mulți se feresc să folosească termenul de canibalism, alți autori vorbesc despre sacrificiul uman pe altarul vieții. Se creează involuntar o analogie cu un canibalism ritual, când sacrificiul era pe altarul zeilor antropofagi.

Analiza formelor de sacrificiu uman postmoderne și postumaniste – gameții fetișizați, visele cu embrioni și sugarii cu design comandat, organe recoltate și transplantate – toate considerate ca mărfuri noi, noi „diamante de sânge”, conduc la schițarea unui neo-canibalism (Whitehead 2009, Wolfe 2009).

Celebra antropolagă și activistă Nacy Scheper-Hughes (născută în 1944), cancelar și profesor emerit al Universității din California, fondatoare a organizației Organ Watch (1997), scria în anul 2015: „O economie neoliberală care apreciază oamenii drept mărfuri, cu actori (furnizori, brokeri, cumpărători, vânzători și procesatori ), cu mecanism de piață pentru părțile trupului reutilizabile, promovează de fapt hiper-individualismul până la limitele extreme.

Citiţi a doua parte a articolului

Prof. dr. Vasile Astărăstoae

Citiţi şi:
Dr.Vasile Astărăstoae: Iuda supraviețuiește prin mișcările progresiste
Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (I)

 

yogaesoteric
6 septembrie 2021