Cât de răi au fost „cei buniˮ? (IX)

Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.ˮ – R.W. Trevanian

Citiți partea precedentă a articolului

Generaţia mea a fost silnic îndoctrinată încă din liceu cu schema ideologică liberal-marxistă a termenilor „stângaˮ şi „dreaptaˮ, ca entităţi sau poziţii diferenţiate în intenţiile lor ultime. Această schemă vulgar-reducţionistă făcea să pară distincte şi contrarii aceste două extreme, când în realitate una este urmaşa celeilalte şi nu ar fi existat fără cea dintâi: marxismul s-a dezvoltat în cadrul capitalismului liberal.

Păreau antagonice, dar erau similare în scopul lor final, dirijat de oligarhia financiară internaţională, de plutocraţie, de puterea banului. Mai bine zis, erau cele două faţete ale aceluiaşi Ban despre care încă din secolul al XVII-lea se pronunţase marele scriitor Francisco de Quevedo: „Poderoso caballero / es don Dineroˮ (Puternic căpitan / este domnul Ban). Oligarhia financiară internaţională nu mai este constituită din trusturile productive, ci din marile interese financiare care stăpânesc şi îşi împart lumea în sfere de influenţă. După revoluţia industrială produsă în Anglia prin apariţia maşinii cu aburi, orice întreprindere de talie mijlocie a avut nevoie, pentru fundarea şi dezvoltarea ei ulterioară, de concursul băncilor. Or, acestea pot finanţa, dar pot şi retrage finanţarea, ceea ce lasă orice întreprindere la cheremul puterii financiare. Această putere decide soarta economiei, adică, până la urmă, a politicii.

Dreapta şi stânga, liberalii şi marxiştii, S.U.A. şi U.R.S.S. au acţionat doar în măsura în care aşa a dorit oligarhia financiară internaţională în trei momente istorice care, progresiv, i-au oferit puterea mondială de care se bucură în prezent: Revoluţia Engleză (1640-1660), Revoluţia Franceză (1789) şi Revoluţia Rusă (1917). Interesant, nu? Cele trei revoluţii înseamnă pe rând preluarea controlului economic, politic şi al maselor. Plutocraţii sunt cei care au instalat comunismul în Rusia, şi tot ei au declarat război Germaniei când aceasta era pe punctul să-l lichideze. Ce preţ poţi să mai pui pe „lupta antiimperialistăˮ a marxiştilor vechi şi noi, când aceştia s-au bucurat de putere graţie numai oligarhiei financiare internaţionale? Vom rezuma spunând că Lumea Capitalistă şi Cortina de Fier, realităţile între care s-a desfăşurat generaţia mea, au fost cele două feţe ale unei singure monede: plutocraţia mondială înăbuşind voinţa popoarelor, aşa cum face şi acum.

Este deja o axiomă că al Doilea Război Mondial se trage din Primul. Profesorul american Sidney B. Fay a scris o carte în două volume despre vinovăţia declanşării Primului Război Mondial (The Origins of the World War Originile Războiului Mondial), ajungând la următoarea concluzie: „Judecata conform căreia Germania a fost vinovată nu se mai poate susţineˮ. Azi există publicaţii în întrega lume care dovedesc falsitatea Articolului 231 al Tratatului de la Versailles, prin care întreaga responsabilitate a războiului era aruncată pe umerii  Germaniei. H. Schacht, preşedintele Reichsbank-ului, declara: „E teribil că această opinie corectă, sprijinită de cei mai calificaţi cercetători ştiinţifici din întreaga lume, se diluează fără a produce nici cel mai mic efect, şi că nedreptatea făcută atunci îşi continuă neabătut traseul. E teribil că persoane care au colaborat la întocmirea Tratatului de la Versailles au  recunoscut mai târziu nebunia clauzelor impuse Germaniei, fără ca lumea să se simtă obligată să ceară revizuirea lor”.  Da, e teribil. Şi? Ce s-a transformat în bine? Ce se transformă?

Germania a fost nevoită să predea Aliaţilor din Primul Război Mondial tot armamentul ei, plus 1.700 de avioane, 500 de locomotive, 15.000 de vagoane, 5.000 de camioane, 212.000 de aparate telefonice, 8.900 de aparate de radio etc. etc. Este greu de evaluat jaful asupra economiei germane, din cauza dezastrului creat de marea inflaţie ce a urmat. Prin pierderile teritoriale suferite, lipsită şi de coloniile ei, Germania, care înainte avea 66 de milioane de locuitori şi un înalt standard de viaţă, a fost silită să-şi concentreze populaţia pe 471.000 de kilometri pătraţi, ceea ce însemna 140 de persoane pe km². A fost nevoită să predea flota comercială, iar Aliaţii au obligat-o la plata a 20 miliarde de mărci-aur până la 1 mai 1921, urmând să mai plătească încă 80 miliarde.

Până şi tovarăşul Stalin a fost şocat de termenii păcii, vorbind pe faţă de o tâlhărie. Şi de parcă nu ar fi fost de ajuns, Germania supusă foametei a predat învingătorilor o imensă cantitate de animale, printre care 810.000 de vaci de lapte, ceea ce cancelarul E. Müller a calificat drept asasinat organizat asupra copiilor. Ei bine, Aliaţii din al Doilea Război Mondial s-au comportat încă mai câinos. După toate acestea şi după 14 ani de haos marxist în Germania Republicii de la Weimar, mai poate mira pe cineva că Național-Socialiștii au venit la putere în 1933 prin votul democratic al majorităţii populare? Pentru că asta s-a petrecut, şi dacă este necesar să-i indicăm precis pe vinovaţii pentru al Doilea Război Mondial, îi vom arăta cu degetul cu precădere pe Aliaţi, pentru că Republica de la Weimar a fost un conglomerat abject de marxism, decadenţă şi pornografie.

În legătură cu ea am o amintire pregnantă din liceu. Prin clasa a opta sau a noua, în manualul de Istorie am văzut o ilustraţie care m-a revoltat şi scârbit peste măsură: un grup de naţional-socialişti, adică nazişti, dădeau foc pe stradă unei grămezi uriaşe de cărţi, tablouri, grafică, desene, texte de tot felul. Erau acolo biblioteci întregi. Obişnuit de mic să consider cartea, literatura, cultura, o condiţie sine qua non a vieţii morale şi inteligente, a dezvoltării armonioase a personalităţii umane, a umanismului elegant şi decent de care nu mă puteam lipsi, am reacţionat imediat cu durere, cu frustrare, cu mânie. Aşa ceva nu mai văzusem niciodată: ergo Germania era o adunătură de barbari.

Ei bine, tocmai acesta era ţelul infamei reproduceri: să-i facă pe tinerii imberbi şi idealişti ca mine să condamne, să deteste ce s-a petrecut în Germania după 1933. Mult, mult mai târziu am aflat ce ardeau „barbarii aceiaˮ acolo: toată maculatura comunistă, marxistă, şi toată „artaˮ pornografică a Weimarului, vinovate de josnica decadenţă a moravurilor şi de curvăsăria ce se înstăpâniseră pe un popor harnic, muncitor, decent. Berlinul devenise capitala mondială a prostituției. Nu e întâmplător că mai deunăzi am văzut două filme recente: „Troţki”, produs de ruşi, şi „Genius/Einstein” turnat de americani, care încep ambele cu câte o scenă de coit.  Inconştient, doi regizori pe care nu îi lega nimic, nicio ideologie, nicio educaţie comună, aleseseră pentru început acele scene şi nu altele, instinctul lor artistic dezvăluindu-le raportul ascuns dintre destrăbălare și pornomarxism.

Urmările păcii versailleze s-au făcut curând simţite: două sute douăzeci şi cinci de mii de persoane (225.000) s-au sinucis în Germania în cei 14 ani de după război; asta înseamnă 16.000 pe an, 44 pe zi, din cauza şomajului, a foamei, a inflaţiei, a lipsei speranţei. În 1925, Oscar Spengler, autorul Decadenţei Occidentului, a scris în cartea sa Renaşterea Germaniei: „La Weimar s-au îmbătat principalii actori ai acestei comedii care a fost Republica germană; chiar în ziua semnării Tratatului de la Versailles, la vila unuia dintre speculanţii frauduloşi de la Berlin, aceștia s-au tăvălit cu dansatoare goale, în timp ce comisii muncitoreşti aşteptau degeaba la poartă. Or, acesta nu este un incident din cele multe de atunci, ci un adevărat simbol

Cum putea un neam precum cel german să mai suporte aşa ceva? Este încă una din explicaţiile votului popular masiv (89%, procent nemaiatins vreodată în istoria lumii) în favoarea naţional-socialiştilor. Totul ţine de binomul verificat: cauză şi efect. Cauza a fost pacea de la Versailles, efectul a fost Republica de la Weimar; cauza a fost Weimarul, efectul a fost hitlerismul; cauza a fost hitlerismul, efectul a fost războiul crunt, feroce, nemilos declarat Germaniei. Şi mai departe, cauza a fost victoria „celor buniˮ în al Doilea Război Mondial, efectul este lumea noastră distrofică şi disfuncţională de azi. Anihilarea catastrofală a Germaniei a perturbat adânc, definitiv, în esenţa ei, nu numai ecuaţia ci şi conştiinţa mondială, prin distrugerea unui masiv pilon central, politic, cultural, economic, rasial, al echilibrului european şi prin totalul general al morţii a peste 50 de milioane de oameni dintre cei mai buni, mai tineri, mai vitali, mai sănătoşi, mai puternici, mai energici şi mai motivaţi. Golul acela nu a mai putut fi umplut de nimic niciodată, cu atât mai puţin de Tronul de Aur la care se închină acum întreaga omenire.

Obscena Republică de la Weimar a fost o societate bolnavă, imorală, lipsită de orizonturi şi de obiective. Ca în orice societate compusă dintr-o minoritate de cetăţeni alogeni dizolvanţi, extrem de bogaţi, şi o majoritate scufundată în mizerie, în ea s-au aciuiat ura şi lupta de clasă, fermenții de bază ai marxismului. Dar, ciudat aspect: niciunul dintre corifeii marxism-leninismului – Marx, Engels, Lenin, Stalin – nu a muncit nici măcar o zi din toată viaţa lui, desigur dacă nu consideri o vajnică muncă proletară discursurile demagogice interminabile, incitarea, articolele agitatorice, luările de cuvânt, consfătuirile, comploturile, învinuirile şi demascările, care constituie fina esenţă a revoluţionarului de profesie.

Şi ce meserie e asta: revoluţionar de profesie? În altă parte a acestor scrieri am arătat că nici domnii (Churchill, Roosevelt), nici tovarăşii (cei de mai sus) nu s-au atins de plug, de strung, de cărămizi, de var şi de mortar. De bunăseamă, nici eu nu m-am atins, dar nu am avut pretenţia, nici indecenţa, să vorbesc şi să acţionez în numele clasei muncitoare, sau al proletariatului mondial, sau al popoarelor truditoare ale lumii.

Churchill a mers cu metroul şi nu cu limuzina o singură zi din viaţă, când şoferii londonezi au intrat în grevă. Experienţa nu i-a plăcut, of course, şi nu a repetat-o. Când urma să apară printre englezii de rând în timpul războiului şi să facă o baie de mulţime, se interesa grijuliu la comandamentul radarelor care păreau a fi ţintele aviaţiei germane şi o lua patriotic în direcţia opusă. Apoi avea tupeul să apară în mijlocul oamenilor simpli care pierduseră totul, ca să-i îmbărbăteze. Iar aceştia îl aplaudau! „Oamenii mă aclamă de parcă le-aş fi dăruit victoria, nu case în ruinăˮ, ar fi remarcat odată Winston. Făcea totul ca să atragă asupra Angliei replica aeriană a Germaniei, apoi bătea misive la Washington cu dovezile barbariei naziste, ca să antreneze America în război. E adevărat însă că nu era necesar să facă mari sforţări pentru asta: America era deja ferm manipulată şi condiţionată în acest sens.

Marxism-leninismul-stalinismul a făcut în lume 116 milioane de morţi de la apariţia lui/a lor până prin anii ’30, adică echivalentul a peste două războaie mondiale. Asta nu o spun eu, ci un specialist în statistică şi sociologie, Serghei Petrovici Melgunov, în cartea sa chiar cu acest titlu: 116 milioane de morţi pentru utopia marxistă. Demograful rus Kuganov a calculat că până în 1986 victimele marxismului numai în Uniunea Sovietică au fost de ordinul a 65 milioane, cifră scăzută numai puţin de estimările Perestoikăi şi Glasnostului.

O echipă de cercetători francezi condusă de Stéphane Courtois estimează cifra victimelor lui Mao Zedong, Hua Guofeng şi Deng Xiaoping la 65 milioane de chinezi. Şi ce spun de toate astea mediile mondiale de informaţie? Nimic! Nu tu filme, nu tu telenovele, nu tu cărţi, muzee, comemorări. Jumătate de lume a cunoscut hecatombe în Rusia, China, Tibet, Corea de Nord, Vietnam, Cuba, Salvador, Nicaragua, Algeria, Spania, Congo, Sierra Leone. Media nu a spus nimic, niciodată.

La noi, oamenii muncii purtau la demonstrații portretele celor doi siniștri bărboși Marx și Engels care propovăduiseră  necesitatea imediată a distrugerii României, ca fiind un Stat conservator, de dreapta, imun la propaganda comunistă: „Românii sunt un popor fără istorie destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainteˮ.

Şi atunci care să fie misterul torentelor uitării? Nu e niciun mister. Mediile mondiale de informaţie, deci şi din ţara noastră după 1990 și acapararea/îngenuncherea ei de către Occident, se află sub strictul control al aceloraşi forţe care au stârnit marxismul şi l-au făcut să cucerească ţară după ţară pe patru continente. O aceeaşi forţă i-a acoperit şi îi acoperă spatele, ca să îl spele de păcatele lui infernale şi să îl pregătească pentru o nouă apariţie sub alte forme. Acum, pur şi simplu, se spune că marea utopie a suferit un eşec şi gata, nu se mai vorbeşte despre ea. Nimic din utopia benefică imaginată de umanistul Thomas Morus nu a existat în ţările dominate de marxism-leninism. Ȋn schimb a existat cea mai sălbatică teroare şi cea mai sângeroasă tiranie, s-a dezlănţuit ura de clasă, raţionalizarea foamei, proliferarea lagărelor de concentrare şi de administrare a morţii. Dar nu se mai vorbeşte de ele, de gulagul leninisto-stalinist.

Silenzio stampa, dragi tovarăşi (deşi au durat peste 60 de ani). Este indecent să le mai pomeneşti, iar lumea corect politică face feţe-feţe auzindu-te ori citindu-te. Ȋi strici conştiinţa placidă şi rumegătoare. Realităţile acestea crunte nu se discută, sunt pitite vinovat sub covor, ca nu cumva să întineze imaginea „luminoasă şi preacuratăˮ a Aliaţilor în chip de Sf. Gheorghe nimicind Balaurul, acţiune ruşinoasă la care s-au pretat absolut toate uneltele mass-mediei simbriaşe – cărţi, reviste, radio şi TV şi mai cu seamă cinematografia hollywoodiană.

Toată această revărsare de minciuni, la care nu s-a renunţat nici acum la capătul a 80 de ani de la evenimente, sunt o pată de neşters pe obrazul civilizaţiei. Dar încă din 1880, ziaristul John Swinton, cu ocazia unui banchet oferit în cinstea sa de trustul de presă din New York, a spus următoarele: „Nu există ceea ce se cheamă presă independentă, decât poate în cazul unui ziar local dintr-o mică localitate rurală. Dumneavoastră şi cu mine ştim asta foarte bine. Dintre noi nu e niciunul care să îndrăznească să-şi exprime în scris părerea cinstită, fiindcă dacă ar face-o ştim dinainte că articolul lui nu ar fi publicat niciodată. Sunt plătit cu 150 de dolari pe săptămână ca să nu-mi public opinia cinstită în ziarul la care am lucrat atâţia ani. Mulţi dintre dumneavoastră primesc o plată asemănătoare ca să facă la fel, iar dacă unul dintre noi ar fi aşa de tont încât să semneze în ziar părerea lui cinstită, s-ar pomeni în mijlocul străzii, căutând orice de lucru, numai în ziaristică nu. Munca de ziarist la New York constă în distrugerea adevărului, în minciuna pe faţă, în pervertire, murdărire, aruncare la picioarele Mammonei, în vânzarea propriei rase şi patrii, pentru câştigarea pâinii celei de toate zilele. Dumneavoastră ştiţi, eu ştiu, prin urmare la ce bun să ciocnim pahare în cinstea unei prese independente? Suntem uneltele şi lacheii unor oameni extrem de bogaţi care se ascund în fundal după cortină. Suntem marionetele lor, păpuşi de mucava: ei trag sforile, iar noi ţopăim în sunetul muzicii puse de ei. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre sunt proprietatea altora. Nu suntem decât prostituate intelectuale.ˮ

Dar atenţie: marxismul nu a murit, a fost doar criogenizat pentru o perioadă de timp, iar acum revine sub alte forme. Faptul că îi sunt ascunse crimele trecutului deschide calea repetării lui; va adopta alte deghizamente, pentru că natura lui este intrinsec perversă, fiind odrasla Părintelui Minciunii. În Occident continuă studierea unui marxism diluat în şcoli şi universităţi, semn că îşi caută o a doua oportunitate. Pentru asta se urmăreşte ca generaţia actuală şi cea care urmează să nu mai ştie nimic de adevărata lui faţă. Tot în Occidentul decerebrat, partidele politice sunt obligate să adopte un pospai de marxism dacă vor să fie admise la alegerile „democraticeˮ şi să primească subsidii. Ziarele şi revistele procedează la fel ca să primească reclame şi publicitate. Intelectualii procedează la fel ca să fie luaţi în seamă, premiați, cocoloşiţi şi comentaţi. Da, despre asta e vorba: neomarxismul va păşi tiptil, ca să nu facă mult zgomot. Nu va mai arunca în aer biserici, ci le va adultera conţinutul, teologia. Până la urmă, însă, îşi va lepăda masca şi se va prezenta sub adevărata-i identitate.

Paradoxal, ţările fost comuniste sunt și vor fi scutite de acest proces degenerativ, prezent în tot Occidentul pe care îl vedem sub ochii noştri pierzându-şi conștiința. Aceste ţări sunt puternic imunizate şi nu se vor reinfecta. Imunizarea lor este complexă şi salvatoare, atât naturală cât şi dobândită.

Autor: Mihai Cantuniari, fragment din volumul III al ciclului „Omul ca iarba”

Citiți și:
Adevărata faţă a lui Churchill
Claudiu Târziu, în presa spaniolă: „«Nu veți deține nimic și veți fi fericiți». Am trăit asta în comunism și am fost sclavi”
Masonerie, bombe şi servicii secrete

 

yogaesoteric
20 noiembrie 2022

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More