Cătălin Raiu, expert OSCE în libertăți religioase: ‘Resacralizarea recentă a Sfintei Sophia a scandalizat comunitatea internațională’

 

Resacralizarea recentă a Sfintei Sophia, catedrala matrice a creștinismului răsăritean și scaunul istoric al Patriarhiei Ecumenice, devenită moschee în anul 1453 și desacralizată în anul 1935 prin transformarea în muzeu, a scandalizat comunitatea internațională.

Reteologizarea politicului

Rând pe rând, redute ale conservatorismului au căzut în fața aliniamentului concepției neo- sau chiar post-liberale a drepturilor omului care domină lumea occidentală: de la tema familiei heterosexuale la ghetoizarea în jurul Sharia a comunităților musulmane din Occident, temă semnalată recent de Jean Castex, noul prim-ministru al Franței. Traseul părea predictibil în sensul în care laicismul va amprenta la un moment dat marea majoritate a statelor lumii, iar religia va fi din ce în ce mai privatizată, depolitizată și ferită de imixtiunea statului și a pieței. Finalmente, regimul politic ca atare va fi complet de-teologizat în mod ireversibil. Pacea seculară, în sensul democratic al termenului, se va așterne prin ea însăși sau va fi impusă de forța pieței sau a statelor.

Primii care au observat reversibilitatea acestui trend și totodată potențialul elementului religios în afacerile diplomatice au fost americanii când, la finele anilor 1990, prin consens unanim între republicani și democrați, au început să deschidă un șantier imens asupra evaluării și promovării libertății religioase în lume. Li s-au alăturat britanicii, canadienii, apoi Uniunea Europeană până la punctul în care astăzi majoritatea guvernelor țărilor democratice fac eforturi din ce în ce mai rafinate pentru a promova libertatea religioasă, dar și pentru a înțelege resorturile intime ale diferitelor comportamente politice motivate sau de-motivate religios. Este din ce în ce mai evident că religia redevine un instrument politic, iar negocierea internațională a drepturilor omului, incluzând aici și libertatea religioasă, tinde să fie catalogată drept o subtemă a luptelor globale de piață.

Cum arată libertatea religioasă în „republicanismul monarhic” din Turcia?

Gestul președintelui Erdoğan de a resacraliza Hagia Sophia nu este doar o răstălmăcire a republicanismului fondator al lui Kemal Atatürk, ci un instrument de re-teologizare a politicii, chiar internaționale. Erdoğan a ridicat miza teologico-politică atât de sus încât răspunsurile comunității internaționale în fața multor subcapitole ale libertății religioase, pentru mulți ani de aici înainte, vor ține cont în mod direct atât de afinitățile internaționale confirmate prin acest episod, cât și de răstălmăcirea principiilor libertății religioase impusă de noua versiune a „republicanismului monarhic” din Turcia.

Situaţia nu sunt deloc simplă, iar Turcia este una dintre țările foarte ofertante la capitolul analizării libertății religioase atât la OSCE, cât și în cadrul Departamentului de Stat al SUA, care, în raportul pentru anul 2019 dedicat Turciei, evidențiază o serie de limitări ale libertății religioase: în ciuda amendamentelor aduse Constituției din anul 1982 și a demersurilor diplomatice și de lobby, școala teologică ortodoxă din insula Halki rămâne închisă.

Dincolo de retorica politică, în Turcia funcționează ceea ce s-ar numi o religie de stat, anume Islamul sunnit, încadrat în administrația publică prin cei peste 100.000 imami angajați direct ai statului și cele peste 80.000 geamii și moschei administrate. Mandatul Diyanet, instituția guvernamentală care se ocupă de viața religioasă, este acela de a promova Islamul sunnit. Tocmai de aceea, imamii nu au libertatea de a-și gândi și dimensiona predica din fiecare vineri conform propriilor cunoștințe teologice și sensibilități sociale, ci sunt obligaţi să utilizeze textul primit de la Diyanet. De multe ori, textul predicii este și unul politic, iar cazurile de imami eliberați din funcție pe motive politice pare să fi crescut mai ales după evenimentele din iulie 2016.

Celelalte comunități religioase nu au personalitate juridică și funcționează prin intermediul unor fundații înființate înainte de 1935. Guvernul nu recunoaște personalitatea juridică a Bisericii Apostolice Armene, a Comunității Evreiești și a Patriarhiei Ecumenice, în ciuda prevederilor Tratatului de la Lausanne (1923). Astfel, Patriarhia Ecumenică funcționează din punct de vedere legal prin intermediul unei fundații, iar statul turc permite doar cetățenilor turci să voteze în Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice.

Doar creștinii și evreii pot fi exceptați de la orele de religie islamică sunnită, ceilalți, incluzând aici și musulmanii non-sunni, ateii etc., nu pot lipsi de la ora de religie. Turcia nu a renunțat la practica menționării afilierii religioase pe cărțile de identitate, practică sistată complet în Europa din motive de libertate religioasă și de conștiință. Cu toate acestea, noile cărți de identitate nu mai conțin afilierea religioasă la vedere, ci doar înregistrarea ei în cip, accesibilă angajaților statului autorizați să o cunoască.

Autoritățile impun standarde mult mai dure comunităților non-musulmane pentru construirea unui lăcaș de cult decât în cazul unei moschei.

Nu declarații politice, ci expertiză și reprezentare

Cu excepția Patriarhului Daniel, care s-a pronunțat în mod clar în favoarea păstrării statutului de muzeu al Hagiei Sophia, oficialitățile din țara noastră nu au oferit nicio declarație publică pe această temă. Nu au făcut-o nici măcar în ceasul al doisprezecelea, după ce majoritatea partenerilor noștri strategici au apărat în numele principiului democratic al libertății religioase status quo-ul bazilicii construite de Justinian. Tăcerea oficialităților a scandalizat opinia publică, mai ales că, în politica externă, atunci când nu te pronunți într-o direcție clară, comunitatea internațională te asociază taberei adverse. Cu alte cuvinte, tăcerea în cazul unor subiecte foarte politice și relevante internațional poate fi pe bună dreptate sinonimă cu complicitatea sau negarea.

Pe de altă parte, un statement în acest caz, venit măcar de la înălțimea funcției de ministru sau a unei comisii parlamentare, ar fi fost doar o mică victorie de etapă, bifată ca rutină diplomatică, eventual într-un limbaj de lemn colorat prudent cu lacrimi, în efortul aproape inexistent al statului român de a-și lămuri o serie de principii privind viața religioasă. În realitate, deși curtată ani la rândul de SUA și UE, România a pierdut deja oportunitatea de a conta în vreun fel în plan internațional în domeniul libertății religioase. Fie din motive de necunoaștere tehnică a mizelor libertății religioase, fie din cauza incapacității structurale a politicienilor de a promova atuurile noastre (legislație foarte liberală în zona vieții religioase, culte religioase active în societate, religiozitate crescută, disponibilitatea la dialog interreligios și interetnic etc.), statul român a lăsat Biserica singură în privința gestionării libertății religioase și a domeniului stat-culte în afara țării.

Conectată la dezbaterile europene și internaționale, Biserica Ortodoxă Română are la Bruxelles, sub coordonarea directă a Patriarhului Daniel, o Reprezentanță permanentă pe lângă instituțiile europene. Formată dintr-o mână de universitari poligloți pasionați, aceștia nu fac doar munca de monitorizare a legislației europene, ci, în absența expertizei și reprezentării guvernamentale naționale pe libertate religioasă, suplinesc chiar statul român însuși. Așadar, ancorată în realitățile europene și internaționale, Biserica a făcut cu mult înaintea statului trecerea de la discurs la practică, expertiză și reprezentare. Nu este, de altfel, singura zonă în care Biserica, adesea pe nedrept contestată în țară, suplinește statul: diaspora este la rândul ei o zonă în care brațul lung al statului are nevoie și de sprijinul parohiilor românești, elemente de stabilitate socială și de păstrare a legăturii cu țara pentru românii din afara granițelor.

Adevărații pierzători: musulmanii din România

Dacă în România în această ecuație efortul și pionieratul Bisericii Ortodoxe sunt trecute cu vederea, adevărații pierzători direcți al resacralizării Hagiei Sophia sunt musulmanii din țara noastră. Grupat în jurul descendenților turco-tătari rămași în granițele Regatului României după 1878 și organizat într-un Muftiat, Islamul din România este nășit spiritual și chiar logistic de către Turcia. Este o relație naturală de rudenie pe care o practică și alte țări față de minoritățile etnice și religioase din afara granițelor.

În mai 2015, Guvernul României a oferit Muftiatului Cultului Musulman un teren pentru construirea unui locaș de cult în București, gest normal menit să sprijine exercitarea libertății religioase și sinonim cu gesturi identice făcute pentru și pentru celelalte culte religioase. „Mega-moscheea” avea să fie o copie a moscheii Carol I din Constanța de circa 800 locuri, însă argumentul conform căruia gestul statului era menit să sprijine exercitarea libertății religioase nu s-a impus în conştiinţa colectivă din cauza agresivității ultraconservatoare a unor grupări periferice ortodoxiei care asociau pe nedrept Islamul cu extremismul și terorismul.

Nu numai că în urma acelui episod societatea românească nu și-a creat anticorpi pentru a gestiona ura motivată religios, dar ulterior au lipsit strategii, proiecte coerente și politicile publice de punere în valoare a contribuției musulmanilor autohtoni la binele comun al societății și mai ales în sensul articulării și promovării principiilor libertății religioase pentru toți, indiferent de etnie și apartenență religioasă. Dacă dezbaterea asupra „mega-moscheii” s-ar repeta acum, în contextul resacralizării Hagiei Sophia, s-ar produce o fragilizare și mai accentuată a comunității musulmane din țara noastră și o radicalizare și mai pronunțată a unor persoane tentate să săvârșească acte de islamofobie.

Conform standardelor OSCE, resacralizarea Hagiei Sophia este exact opusul situației de promovare a libertății religioase tocmai pentru că este un gest care incită la radicalizare, ură religioasă și aruncă o lumină nefastă asupra unei întregi religii. Europa și SUA vor ști să discearnă faptul că o decizie politică, suverană, dar menită să divizeze, nu este cazul să ducă la demonizarea Islamului și vor investi și mai multă energie, efort și capital în promovarea libertății religioase. În schimb, România va înțelege că lipsa cronică a reperelor democratice în domeniul religios și tăcerea structurală în fața unor astfel de episoade nu sunt decât eforturi de sabotare a libertății religioase care țin țara noastră într-o constantă izolare față de occident?

Cătălin Raiu este cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București și reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă la OSCE


Citiţi şi:

Expert OSCE: Statele nu pot suspenda libertatea religioasă nici în stare de război, nici în stare de urgență

Furtuna care se apropie: Libertatea religioasă – cum mai arată aceasta după triumful revoluției sexuale

 

yogaesoteric
5 noiembrie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More