Ce am înţeles eu despre umilinţă
de Uriel
Imaginează-ţi că ai libertate deplină în acest joc. Imaginează-ţi că nu mai ai nevoie să impresionezi pe nimeni, nici măcar pe tine însuţi. Nu mai trebuie să arăţi că eşti mai mare, mai de succes sau mai respectat decât ceilalţi. Imaginează-ţi că eşti sigur că tu ai deja tot, tot ceea ce ai nevoie şi că nimic nu se mai poate adăuga sau lua sentimentului profund al completitudinii care există în interiorul tău.
Imaginează-ţi că nu mai eşti atras de hipnotizantul ego; că te-ai trezit din vrajă şi eşti liber. O astfel de libertate nu este rezultatul vreunei călătorii ultra-psihice, ci mai degrabă rezultatul simplei umilinţe. O astfel de umilinţă ascunde în ea însăşi un imens şi totodată teribil secret spiritual. Cel care va descoperi acest secret nu va mai fi niciodată legat de eu-l său inferior. Această umilinţă neutralizează efectul egolului şi este ingredientul esenţial care dă meditaţiei profunzimea şi liniştea, iar rugăciunii iubirea crescândă, care deschide cerurile.
Secretul umilinţei nu este să-ţi imaginezi cât eşti de mare, ci mai degrabă cât eşti de mic, nu să te agiţi în legătură cu lucrurile pe care le meriţi şi ar trebui să le ai, ci mai degrabă să fii recunoscător pentru ceea ce ai deja.
O astfel de umilinţă era vie în cel care a fost Mahatma Gandhi, căci, chiar şi după ce ajunsese un avocat de succes şi liderul comunităţii indiene din Africa de Sud, el continua să spele toaletele pe care le foloseau numeroşii săi oaspeţi, călătorea cu trenul numai la clasa a treia unde era întotdeauna mare aglomeraţie, pentru a-şi păstra spiritul supus şi umil.
Dar nu este necesar să mergem până în India pentru a găsi umilinţa. Nu doar hinduismul valorizează această nestemată spirituală care este umilinţa. În iudaism, de exemplu, se spune că trebuie să-ţi depăşeşeti mândria şi dorinţa sexuală, apoi vei găsi umilinţa, iar o dată cu ea şi pacea interioară. Un cerşetor care trăieşte pe străzi poate nu are multă mândrie, dar mai are dorinţa sexuală, şi din această cauză el nu are pace sau umilinţă. Un călugăr care trăieşte departe de lume şi-a redus poate dorinţa sexuală, dar dacă este mândru de identitatea lui spirituală, în el nu există, nici umilinţă, nici pace interioară. De aceea a spus Ramakrishna că „mândria omului obişnuit va dispărea într-o bună zi, dar mândria pe care o are o fiinţă spirituală în legătură cu sfinţenia sa, aceasta este foarte greu de lepădat.”
Adevărata umilinţă nu se obţine prin austeritate sau prin recitarea unor mantre, ea vine din pierderea lucidă a interesului faţă de toate tentaţiile oferite de către ego. Este o cale simplă, omenească a bunului simţ, care este inocentă şi lipsită de orice pervertire. În ea înţelegi cu putere că egoul nu are nimic esenţial de oferit.
O astfel de umilinţă se găseşte în credinţa că fericirea nu vine de la bani, de la confort, din satisfacerea dorinţelor sexuale sau din obţinerea faimei. Atunci când această înţelegere este trăită în adâncul fiinţei, când ea te pătrunde până la oase, ego-ul nu mai are nimic altceva de oferit şi atunci se ofileşte şi cade precum o bucată de piele uscată. Atunci, într-adevăr spiritul din om nu mai este înlănţuit în jocurile sale meschine.
O astfel de umilinţă aduce într-adevăr pacea interioară. Trecutul şi viitorul îşi pierd atracţia magnetică, iar atenţia este atrasă în mod spontan, fără efort, către momentul prezent, aici şi acum. O astfel de umilinţă îndepărtează tot ceea ce este fals şi astfel revelează şi dă viaţă puterii adevărate ce există în om.
Oamenii care trăiesc în umilinţă au o înfăţişare foarte simplă. Pe chipul lor se citeşte calmul, privirea este fără ascunzişuri; sunt direcţi, iar atunci când vorbesc, cuvintele lor izvorăsc dintr-o înţelepciune sobră, plină de simplitate. Ei nu joacă jocul care, pentru majoritatea dintre noi, este centrul vieţii. Datorită umilinţei lor, de cele mai multe ori ei nici nu sunt conştienţi că e ceva special în legătură cu ei.
A fi un canal de manifestare al Divinului
Moise a fost ales să conducă poporul evreu, să facă mari miracole şi să stabilească o religie care urma să influenţeze destinul omenirii timp de mii de ani. Dar de ce a fost el cel ales şi nu altcineva? Nu era cel mai bun orator sau politician şi avea chiar un defect de vorbire. Marele Moise a fost ales pentru acea misiune spirituală măreaţă, doar pentru că el era cel mai umil. El nu juca jocul egoului şi avea în inimă o pace care îi permitea să audă vocea lui Dumnezeu, ce l-a ales şi care vorbea către el şi prin el. Acel spaţiu plin de pace din inima lui l-a făcut pe Moise să fie un canal de manifestare al Divinului, să facă voia lui Dumnezeu, fără a interfera sau a-I distorsiona mesajul.
La prima vedere, poate părea că umilinţa creează o stare pasivă căreia îi lipseşte motivaţia, dar, în realitate, umilinţa nu este nici pasivă, nici activă şi cu toate acestea ea acţionează cu mult mai multă uşurinţă deoarece nu mai există nimeni care să opună rezistenţă acţiunilor corecte. O persoană umilă întâmpină greutăţile vieţii fără a le opune rezistenţă sau a le ocoli. Ea îşi foloseşte puterea pentru a reuşi în ceea ce face, nu pentru a-şi crea o identitate prin ceea ce face, ci pur şi simplu pentru că aceasta este încercarea cu care se confruntă acum.
În acest fel, o fiinţă umilă care trebuie, de exemplu, să producă un film, îşi va aduna pentru această misiune toată puterea pe care o are, pentru a face un film bun, care să exprime ceea ce este necesar ca el să exprime. Şi nu pentru a obţine faimă sau pentru a-şi crea o identitate de producător de film. El are deja un sentiment profund şi misterios al propriei identităţi interioare, care nu are nevoie de aprobarea celor din jur sau a propriilor sale gânduri.
Dacă în el apare întrebarea: „Cine sunt eu?”, nu are nevoie să răspundă la ea cu argumente ale acestei lumi. El nu are vreun obiect de care se agaţă, spunând: sunt un regizor de film, sunt un absolvent al unei universităţi, sunt un om de cultură, sunt aceasta sau aceea. Dar, cu toate acestea, are un sentiment acut al existenţei, care nu are nevoie de nicio validare. O persoană umilă nu-şi va schimba „liniştea de diamant” pentru câteva frânturi de glorie sau de faimă.
Lepădarea de imaginea de sine
Într-una din întâlnirile cu prietenii mei apropiaţi, am făcut un exerciţiu în care fiecare am scris pe o hârtie ce fel de imagine personală dorim să ne creăm faţă de ceilalţi şi faţă de noi înşine. Apoi ne-am citit reciproc, ca un fel de confesiune, care erau imaginile (despre noi înşine) pe care doream fiecare să le „vindem” lumii. În timp ce citeam ceea ce scrisesem, cu toţii am simţit o mare uşurare şi o stare de pace după ce am adus la lumină, împărtăşindu-ne unii altora, această latură a ego-urilor noastre.
A deveni conştient de mândria ta este un pas important pe calea către atingerea umilinţei. Următorul pas pe care l-am făcut a fost acela de a conştientiza care este preţul menţinerii imaginii respective despre noi înşine. Cu toţii a trebuit să recunoaştem că aceasta ne costa spontaneitatea, libertatea interioară, simţul umorului şi cel mai mare preţ pe care trebuia să-l plătim era faptul că imaginea pe care ne-o creasem despre noi înşine ne ţinea departe de ceea ce eram cu adevărat, departe de natura noastră reală, esenţială.
Menţinerea unei imagini de sine este un spectacol constant care nu are nicio realitate în spatele lui, fapt pentru care consumă mereu o mare cantitate de energie. În schimb, umilinţa este întocmai ca energia liberă (free energy), funcţionează singură, deoarece ea permite ca ceea ce este real să fie văzut; ea îşi are baza în realitate şi de aceea este plină de forţă şi durabilă, fiind sursa unei puteri extraordinare.
Umilinţa ca aceea a lui Gandhi sau Moise, atunci când este însoţită de încredere în sine şi o experienţă spirituală autentică, creează împreună cheia triplă a charismei spirituale. Puterea lui Mahatma Gandhi nu stătea în puterea fizică, ci în disponibilitatea lui de accepta tot ceea ce era necesar, de a suferi mari dificultăţi în procesul împlinirii misiunii sale şi în a-şi admite public greşelile. Dorinţa lui de a fi umil l-a ferit de orice falsitate şi a permis calităţilor reale deosebite ale sufletului său să fie manifestate plenar. Forţa lui stătea în faptul că se considera ultimul dintre oameni şi de aceea oamenii din jurul lui l-au făcut primul dintre ei, liderul şi sursa inspiraţiilor lor. Charisma lui nu era rezultatul talentului de a da impresia că pune interesele poporului său înaintea alor lui. Ci din faptul că el credea cu adevărat şi cu multă umilinţă că interesele poporului său erau cu adevărat mult mai importante decât interesele sale personale. Indienii au recunsocut această sinceritate şi l-au făcut liderul lor spiritual şi părintele naţiunii lor.
Iată o minunată povestire sufită, care arată umilinţa unui lider: 
“În palatul unui rege trăia un sclav pe care regele îl iubea foarte mult şi căruia i-a oferit poziţii din ce în ce mai înalte în regatul său, până când l-a făcut ministrul trezoreriei regale. Regele i-a spus însă să nu uite niciodată de unde a venit.
De când a devenit ministru, sclavul obişnuia să se încuie în ficare zi, timp de o oră, în camera trezoreriei. Ceilalţi miniştri, fiind invidioşi pe el, i-au spus regelui că acolo se petrecea ceva dubios.
În ziua următoare, regele s-a dus la camera trezoreriei şi s-a uitat înăuntru printr-o crăpătură din perete pentru a vedea ce făcea sclavul său acolo în fiecare zi. Nu mică i-a fost mirarea, când l-a văzut pe acesta dezbrăcându-se de straiele regale şi punându-şi înapoi zdrenţele şi lanţurile de sclav. Astfel, el se privea în fiecare zi în oglindă, timp de o oră, pentru a nu uita de unde plecase. Regele a intrat în cameră şi l-a îmbrăţişat pe ministrul său care fusese sclav, spunându-i: „Prietene, frate, îţi multumesc că mi-ai amintit că şi eu sunt doar un simplu sclav al Regelui Regilor.”
În timp ce scriu aceste cuvinte, îmi este foarte greu. Se pare că datorită incursiunii mele în tainele umilinţei, ceva din interiorul meu vrea parcă să dea afară unele lucruri, pe care ar fi trebuit să le scot deja cu mult timp în urmă.
Precum un câine care aleargă după fiecare os pe care i-l arunci, aşa sar şi eu afară din liniştea mea interioară, în jocul ego-ului. Alerg, lupt şi mă murdăresc tot. Iar apoi, după ce mi-am atins „scopul”, zac obosit la pământ, cu osul între dinţi şi înţeleg din nou că nu aceasta era ceea ce căutam, ci pacea sacră şi plină de iubire care era acolo înainte ca eu să încep să alerg şi care este şi acum aici, chiar în spatele uşii, la ieşirea din camera de joacă a ego-ului.
Citiţi şi:
Câte ceva despre umilinţă şi valoarea ei în practica spirituală
Libertatea deplină prin Karma Yoga
yogaesoteric
11 februarie 2011
