Cine s-a înfruptat din tezaurul românesc?

 

Franța și tezaurul României… Germania și împrumutul datorat României

Poate vă întrebați care-i motivul pentru care, după Revoluție, Franța a dat un atac susținut asupra României. Nicio altă țară nu a concentrat atâtea resurse precum Franța. Mai mult, de fiecare dată, francezii sunt susținuți în demersul lor de toți ceilalți „penetratori”. Este ciudat, mai ales că, în mod normal, la apariția unor asemenea coliziuni iese cu scântei.

De unde oare această înțelegere? Și, mai ales, de unde interesul atât de atent al Franței? Într-adevăr, Franța este parte a găștii internaționale de bandiți care jefuiesc România. Din acest punct de vedere, interesul său e la fel de justificat ca și cel al celorlalți bandiți. Însă, mai e ceva. De ce a fost nevoie ca Franța să facă „puțin mai mult” medaliindu-i pe trădătorii Coldea şi Kovesi? La urma urmei, de jupuit ne jupoaie ceva mai puțin decât Austria. Pe o scară a banditismului, Franța ar ocupa locul 3 sau 4 față de ceilalți „parteneri” ai României. Și atunci, care-i motivul?

Ei bine, există un motiv cât se poate de serios care poate afecta cu adevărat stabilitatea Franței. Este vorba de o chestiune istorică, mai precis de tezaurul României mutat în Rusia. Puțină lume știe că întreaga operațiune desfășurată în două tranșe (12-14 decembrie 1916 și 23-27 iulie 1917) a avut … trei părți semnatare. România, cea care muta tezaurul, Rusia, cea care primea tezaurul și … Franța care a semnat în calitate de garant. Așadar, tezaurul nostru mutat la ruși avea drept garant Franța. Acesta este motivul pentru care un exemplar al Protocolului dintre România și Rusia se află în Franța.

Așadar, având în vedere refuzul Rusiei de a înapoia tezaurul (aici e o problemă în care, pentru a se închide cercul, e implicată și Germania!), România e îndreptățită să solicite despăgubiri din partea Franței. E cât se poate de simplu, însă România n-a făcut-o și nici n-o va face cât timp va avea la vârf marionete controlate.

De altfel s-a văzut limpede ce s-a petrecut cu datoria Germaniei către România, descoperită și făcută publică de profesorul Radu Golban. Au sărit ca arși fix beneficiarii acesteia, adică Banca Națională a României, negând existența acelei datorii care era perfect documentată. La fel se petrece și acum cu Tezaurul. În mod normal, procesul de recuperare este unul simplu, iar dacă nu se reușește recuperarea din Rusia, garantul suportă.

Poate înțelegeți astfel de ce Franța a medaliat un șef în exercițiu al principalului serviciu secret al țării și pe procurorul șef al celui mai influent parchet, de ce președintele țării e susținut, între altele, de grupuri obscure având filiații în Rusia și de ce, cât timp vom avea o arhitectură statală precum cea din prezent, României nu i se va returna niciun gram de aur. Suntem împânziți de trădători! Ori deparazităm țara, ori paraziții ne mănâncă de vii!

Dan Diaconu

***

Prezentăm mai jos ipoteza argumentată că, de fapt, tezaurul României a ajuns într-un final în Franța via Germania, ceea ce explică și mai bine atitudinea celor două țări față de România și obediența alogenilor instalați din exterior la conducerea țării noastre, devenită colonie, față de tandemul Germania-Franța, care conduce Europa!

12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur. Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui «aurul României sau al Rusiei». (…)

7 mai 1918: România semnează Tratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte. Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane. Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, odată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia BNR.

Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului. (…)

27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia. Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele tranşe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată, cantităţile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.

11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi fost necesar să fie predat puterilor Antantei, care au declarat că-l vor ţine în custodie până la semnarea unui acord de pace.

Formularea exactă din armistiţiu este: «Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau aflat în custodia Germaniei». Este clar că textul din armistiţiu se referă la cele 93.536 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova). (…)

5 decembrie 1918: potrivit documentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536 kg aur) porneşte, în două vagoane, pe linia ferată Mainz-Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi, pe riscul Guvernului francez. (…)

28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participă la semnare, are conform art. 116 al acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie 1918, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918. (…)

1956: Rusia a trimis către autorităţile comuniste din România aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea dată, la Moscova. Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne.”
(Radu Golban, Tezaurul României: lucruri pe care Bruxelles-ul nu ar vrea să le aflaţi)

„Carol I şi Ferdinand au condus treburile privind dotarea, organizarea şi pregătirea armată a statului aşa încât prima dată în secole, o armată străină a invadat teritoriul românesc prin înfrângerea armatei române şi a ocupat cea mai mare parte din ţară. Regele şi guvernul s-au restrâns la Iaşi, din Statul Român rămânând abia cât jumătate din Moldova între Carpaţi şi Prut. (Este vorba de Primul Război Mondial.)

TEZAURUL: chipurile, Consiliul de Miniștrii, dar ştim că erau ca şi azi, doar nişte marionete, a decis să trimită tezaurul la Moscova spre, zice-se, protejarea lui. Rusia era în curs de a fi preluată de bolşevici susţinuţi de germani.

Şeful operaţiunilor de război al Germaniei era Max Warburg, bancher din Hamburg.

Bolşevicii, de fapt evrei din Brooklin, New York, conduşi de evreul Lev Davidovich Bronshtein, sub falsa identitate de Leon Trotsky, au preluat Imperiul Rus şi l-au evreizat prin sovietizare cu 20 de milioane de dolari aur daţi de Jacob Schiff, tatăl soţiei lui Felix Warburg, care a fost organizatorul industriei de război a SUA şi şeful de facto al preşedintelui Woodrow Wilson. Cele 20 de milioane au fost transferaţi prin bănci suedeze ale familiei Warburg. Max și Felix erau frați.

O aripă a familiei Warburg a constituit sistemul bancar din Danemarca şi Suedia cu vreo sută de ani anterior şi constituie baza familiilor conducătoare ale celor două ţări în prezent. Numele anterior al familiei Warburg a fost Del Banco şi au venit din Veneția, evrei strămutaţi cu multe secole anterior care au dezvoltat Republica Veneţiana bazată pe traficul de sclavi şi camătă.

Deci Imperiul Rus era în curs de a fi preluat de evrei sub identitate de bolşevici ruşi susţinuţi de evrei, sub falsă identitate de germani, poziţionaţi în funcţii de conducere în Statul German cu bani de la evrei sub falsă identitate de americani, poziţionaţi în funcţii de conducere în Statul American.

În ianuarie 1917, ajunge prima parte a tezaurului la Moscova, în februarie 1917, Kerensky, evreu, ia conducerea Rusiei de facto, în august 1917, ajunge a doua parte la insistenţele lui Nicolae Titulescu, ministru de finanţe, mason de vază, iar în noiembrie 1917, bolşevicii preiau conducerea de la Kerensky.

Surprinzătoare coincidenţă că la pacea de la Brest în 1918, Statul Rus condus de bolşevici a dat Statului German o despăgubire, chipurile, de 93,5 tone de aur, o cantitate identică cu cele 93,5 tone de aur preluate de la Statul Roman în custodie.

Surprinzătoare coincidenţe că:
• nişte evrei au organizat atacul germanilor împotriva României, iar ca urmare,
• nişte evrei au ordonat Guvernului Român să trimită tezaurul la alţi evrei care controlau deja Imperiul Rus;
• evreii care controlau Imperiul Rus au transferat o cantitate identică de aur sub pretext de despăgubiri de război către alţi evrei care conduceau Statul German;
• niște evrei au ordonat Guvernului Român și slugii lor, rege al Statului Român, să comită efectiv disoluția, dispariția Statului Român.

Eu cred în Dumnezeu, dar nu cred în coincidenţe, când evenimentele se aranjează ca «puse cu mâna».

Arhivele sunt încă ferecate, dar să nu ne mirăm dacă am afla că tezaurul României a jucat un rol esenţial în preluarea Imperiului Rus de către evrei la 1917.

Este clar că transferul tezaurului a avut ca rol ca Statul Român să nu mai aibă nicio resursă să poată plăti cheltuielile de apărare. Povestea cu protecţia averii naţionale se prăbuşeşte în fata coincidențelor descrise mai sus. Chiar în condiţiile deosebit de ostile şi degradate create de Guvernul Statului Român, totuși Oştirea Română avea o remarcabilă capacitate de luptă, capacitate pe care Guvernul şi Ferdinand făcuseră tot ce era posibil să o saboteze, capacitate care s-a dovedit sub agresiunile simultane cea făţişă a adversarului şi cea clandestină a duşmanului intern reprezentat de clasa «conducătoare».

La recomandarea şefilor lor străini, în 1917, guvernul, cu Ferdinand în frunte, plănuiau să se refugieze în Rusia, ceea ce însemna în fapt dispariţia Statului Român cu efectul împărţirii teritoriilor locuite de români sub controlul statelor vecine: Ungaria, Serbia, Rusia, Bulgaria. VISUL DE AUR AL INVADATORILOR DE PESTE 2.000 DE ANI. Preventiv trimiseseră tezaurul înainte de planificata disoluţie a «Statului Român Cel Modern» ca să rămână al lor.

DAR patrioţii români nu s-au lăsat distruși. Au înţepenit în tranşee la Mărăşeşti şi Oituz, au respins pe germani, s-au îndreptat spre est şi au dezarmat şi alungat hoardele ruseşti dezorganizate de revoluţie, s-au repliat şi au respins atacurile din aprilie şi iulie 1919 ale ungurilor sub conducerea lui Bela Cohen, evreu, şi au eliberat Budapesta de guvernul evreiesc, chipurile comunist, şi au pus şi opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta, la 4 august 1919.

Patrioţii români cu generalul Eremia Grigorescu, care a reamintit Lumii că „Pe aici nu se trece!”, patrioţii care au luat arma în mână, ei singuri contra manevrelor guvernului și regelui, au făcut eliberarea armată a ţării şi întregirea statului.

Pentru că nu au reuşit să distrugă Neamul Romanesc la 1917 prin aceste manevre, propaganda evreiască creează alte legende atribuind meritul întregirii doar regilor lor, cunoscuţi sub falsă identitate de germani, a guvernelor Statului Român care, cu excepţia celor conduse de Ionel I.C. Brătianu şi puțini alţi patrioţi, au fost cu totul obediente planurilor de disoluţie a Statului Român şi a ştergerii Neamului Românesc de pe harta Lumii.

Forţa şi hotărârea Neamului Românesc a convins inamicii de toate felurile că nu se pot juca prea mult cu noi şi a venit momentul să facă şi ce vrem noi, aşa că s-a făcut reîntregirea la 1918.

La Conferinţa de pace de la Versailles în 1919, partea învingătoare a fost condusă de şeful delegaţiei americane Felix Warburg, iar partea perdantă a fost condusă de şeful delegaţiei germane Max Warburg, adică frati’su lu’ Felix!!! În favoarea cui credeţi că a negociat Felix cu Max, cine se încumetă să ghicească?”
(Adrian Grigoriu, DESPRE REGII ROMÂNIEI, AŞA-ZIȘI GERMANI)

Citiți și:

Cine conduce lumea? (II)

Acad. Ioan Aurel Pop vs Lucian Boia: Despre conștiința națională la români…

Proiectul Israelului european şi «Republica Sovietică Socialistă Evreiască» de la Botoşani…

 

yogaesoteric
7 ianuarie 2021

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More