Cum pot oamenii să-și organizeze viața pentru a depinde cât mai puțin de stat? Eroarea revoluțiilor (I)

1.194 0

Toate revoluțiile începând din antichitate și până în prezent au fost îndreptate împotriva autorității statului și a guvernanților momentului. Marea eroare a celor care au inițiat aceste revoluții din toate timpurile este aceea că au crezut că schimbând o stăpânire cu altă stăpânire le va fi mai bine. Niciodată nu a fost așa, ca de altfel nici în prezent. Statul și democrația sunt considerate de mulți doctrinari un rău necesar. Iar pentru ca statul să fie cât mai puțin rău, este nevoie să fie cât mai puțin necesar.

Argument

Încep acest studiu invocând cuvintele poetului național Mihai Eminescu: „Toate-s vechi și nouă toate” (Glosa).

Întrebarea din titlul acestui articol este actuală, iar răspunsul care poate fi dat este necesar, având în vedere decalajul politic, instituțional și existențial dintre guvernanți și guvernați, precum accentuarea dominației autorității statului și a organismelor suprastatale asupra persoanei.

Statul și guvernanții niciodată în istorie nu au fost doriți și nici măcar acceptați întotdeauna de marea masă a poporului. Toate revoluțiile începând din antichitate și până în prezent au fost îndreptate împotriva autorității statului și a guvernanților momentului. Marea eroare a celor care au inițiat aceste revoluții din toate timpurile este aceea că au crezut că schimbând o stăpânire cu altă stăpânire le va fi mai bine. Niciodată nu a fost așa, ca de altfel nici în prezent.

Statul și democrația sunt considerate de mulți doctrinari un rău necesar. Iar pentru ca statul să fie cât mai puțin rău, este nevoie să fie cât mai puțin necesar. Este viziunea unor gânditori precum Benjamin Constant și Alexis de Tocqueville.[1]

De altfel, nici Mântuitorul nu a desconsiderat autoritatea statului, spunând „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu” (Marcu,12-17). La fel și Sfântul Apostol Pavel a recomandat supunere față de stăpânire. Domnul Iisus Hristos a spus de multe ori că nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Nu a venit să făurească o revoluție socială împotriva statului așa cum doreau evreii, ci exclusiv o revoluție morală, o transformare morală a omului.

Și în antichitate poeți și filosofi precum Hesiod au considerat că a existat o epocă de aur a omenirii, în care evident statul nu exista. De atunci omenirea a decăzut continuu. Marii filosofi antici, Socrate, Platon și Aristotel s-au gândit la o reformă a statului, la modele de guvernare, dar care, în general, erau axate pe formarea unor virtuți necesare pentru cei care conduceau. Pentru Platon, statul era indicat să fie condus de filosofi. Tot atunci a apărut și democrația ca regim de guvernare.

Chiar și autorii teoriei contractului social, mă gândesc în mod deosebit la Rousseau, considerau că starea naturală a omului, anterioară contractului social, era mai bună, oamenii erau mai fericiți decât în societatea organizată statal sau în starea juridică socială de care vorbesc și de care am mai amintit [2].

Doctrina marxistă afirmă că statul a apărut pe o anumită treaptă de evoluție a societății, ceea ce este adevărat, și va dispărea atunci când nu va mai fi necesar, comunismul va triumfa în toate statele, principiile egalității și fraternității dintre oameni vor fi generalizate, bunăstarea materială va fi atins cote maxime, încât fiecăruia să i se distribuie din produsul social după necesități, indiferent de contribuția sa. Evident aceasta este o utopie, este modelul comunist al unui rai material pe pământ, dar fără Dumnezeu. Oricum statul nu a fost o necesitate permanentă nici măcar pentru comuniști.

În epoca modernă s-au conturat trei modele mari privind raporturile dintre stat și societate:

statul providență, care înseamnă o implicare masivă a statului în economie și în viața socială, statul fiind acela care asigură totul pentru toți în schimbul supunerii necondiționate față de autoritatea sa. Se pare că acest model revine în forță, în forme subtile astăzi, având în vedere pretenția guvernanților actuali de a controla totul și de a face din oameni niște sclavi fericiți. Realitatea a demonstrat că o economie etatizată cum era cea comunistă este sortită eșecului.
statul liberal al secolelor XIX și XX, bazat pe retragerea statului din viața socială și mai ales economică, autoritățile statului realizând guvernarea prin lege și prin politica financiară. Anglia a pus în practică cel mai bine acest model.
statul social, proclamat și în zilele noastre, model potrivit căruia statul este indicat să gestioneze aspecte ale vieții sociale, sănătate, învățământ, cultură, cercetare științifică și altele. Cu toate că este consacrat în constituții, statul social este departe de a fi o realitate.

Statul contemporan. Caracteristici

Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu-i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.

Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „societate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate.

În această accepțiune largă, statul concretizează societatea, conferindu-i o organizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (țară), care la rândul său se individualizează prin caracterele și atributele consacrate de constituția fiecărei țări.

Statul este, în esența sa, exprimat instituțional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată și exercitată spre realizarea unui scop general, care într-o societate democratică nu poate fi decât interesul public. În orice societate democratică, statul este puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăși întreaga ființă a statului, la fel cum și celelalte două elemente constitutive, teritoriul și populația, poartă în sine realitatea societății organizată statal.

Referitor la relația dintre stat și putere și rolul statului ca factor de organizare socială, statul poate fi conceput prin propria sa structură și ordine. Este ceea ce în literatura de specialitate se consideră a fi accepțiunea restrânsă (juridică) a statului. Din această perspectivă statul apare ca formă organizată, instituționalizată a puterii politice, aceasta din urmă având ca titular poporul într o societate democratică.

Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă și are o voință proprie, distinctă de cea a cetățenilor și situată deasupra lor. Astfel se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanți și guvernați.

Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific conceptului de stat de drept, care se află la baza constituționalismului contemporan.

Există o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într-o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

Relația dintre popor și stat este prima condiție în explicarea constituțională a mecanismului juridico-statal. Cele două noțiuni nu sunt similare din punct de vedere juridic, chiar dacă se admite identitatea intereselor poporului și statului. Astfel, poporul și statul sunt subiecte de drept constituțional deosebite. Poporul formează societatea, care este și este necesar să fie organizată. Organizarea societății umane în stat s-a realizat de-a lungul istoriei în diferite forme, dar factorii care compun statul și-au păstrat sub aspect juridic identitatea lor.

Din perspectiva acestor constante juridice, noțiunea de stat cunoaște două accepțiuni:

Accepțiunea politico-sociologică: prin stat se înțelege suma a trei elemente distincte: teritoriul, poporul și suveranitatea, aceasta din urmă în sensul puterii statale.
Într-o a doua accepțiune, prin stat se înțelege forma organizată a puterii poporului, mai concret, mecanismul sau aparatul de stat. În acest sens, poporul deține puterea politică. Pentru a o putea exercita, poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe, denumite și autorități statale sau politice. Din perspectiva dreptului constituțional, statul este sistemul acestor autorități publice.

Problema legitimități puterii și implicit a statului este fundamentală pentru a înțelege natura raporturilor dintre guvernanți și guvernați. În demersul de a legitima puterea, adică de a explica sursa și fundamentul acesteia, au fost elaborate extrem de multe și variate teorii. Prezentăm pe cele mai importante dintre acestea:

Originea dumnezeiască a puterii are ca promotori pe Fericitul Augustin și pe Sfântul Pavel și a fost susținută pentru a suplini imposibilitatea înțelegerii raționale a puterii și implicit pentru a o sacraliza. Deținătorul puterii statale este reprezentantul lui Dumnezeu sau chiar Dumnezeu însuși. În variantele politologice contemporane, această teorie își propune a media (trecerea de la un pesimism providențial la un optimism teologic) prin orientarea eternului stat spre binele evanghelic. Se regăsește, de asemenea, în variantele elitismului statal, care vorbesc despre stat ca un dat natural, etern și indispensabil, impunând o ordine naturală.
Teoria contractualistă are ca promotori pe J.J. Rousseau, J. Locke și Th. Hobbes și consideră că puterea a luat naștere printr-un pact de supunere, un contract social, prin care supușii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertăți. Această teorie este reluată de variantele solidarismului social.
Concepția hegeliană se detașează de teoria contractualistă și vede în stat realizarea ideii morale, o imagine și o realitate a rațiunii, având ca misiune concilierea particularului și universalului și depășirea contradicțiilor dintre persoană și societate. Această teorie se află la baza unor concepții solidariste conform cărora statul este materializarea rațiunii, iar umanitatea este mai caracteristică în stat decât în fiecare ființă.
Teoria violenței consideră statul ca rezultat al unui impuls a cărui origine o constituie lupta pentru supremație socială între diferitele grupuri de persoane. Această teorie se regăsește în elitism, geopolitică, neofascism, în cultul forței și al eroilor.
Teoria juridică a statului are mai multe variante, printre care teoria normativistă a lui Kelsen și teoria statului-națiune. Aceasta din urmă, elaborată de Carré de Malberg și regăsită în operele constituționaliștilor Gierke, Jellinek și Laband, afirma că statul este personificarea juridică a națiunii.

Așa cum știm de la Aristotel, scopul muncii este repaosul, iar personalitatea nu se definește doar prin nevoile și interesele materiale, ci și prin coordonatele sale moral-culturale. În consecință, nici statul – ca expresie instituțională a voințelor subiective – nu poate fi exclusiv „jandarmul” societății așa cum încearcă să fie astăzi, caracteristică mult amplificată de globalismul internațional și de constituirea unor autorități supra statale, așa cum este astăzi Uniunea Europeană.

Rațiunea ultimă a teoriei lui John Locke, de pildă, nu era asigurarea proprietății de dragul proprietății, ci asigurarea satisfacției oferită de fructele proprietății (repaosul despre care scria Aristotel). Ca atare, rolul statului este să creeze un „cadru de convivialitate”, de consum cultural. Din nefericire, această menire a statului este departe de a fi realizată astăzi.

Dictatura este posibilă și în democrație. Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației, care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Istoria societății organizate statal și a regimurilor politice și de guvernare este cuprinsă în dialectica relației dintre puterea statului și libertatea omului. În momentele istorice în care puterea statului predomină, puterea se manifestă în forme accentuate, uneori din partea unui singur om, iar libertățile cetățenești sunt proclamate formal, îngrădite sau limitate, se spune că suntem în prezența unui regim politic dictatorial, totalitar.

În situația în care regimul politic este constituțional și se bazează pe realitatea principiului supremației legii și al egalității în fața legii, inclusiv pentru deținătorii puterii statale, libertatea omului are un caracter predominant față de putere, este consacrată de constituții și de legi, limitele libertăților sunt cele determinate de necesitatea conviețuirii sociale și de respectul reciproc între titularii acestor libertăți, iar îngrădirile, condiționările și restrângerile exercitării libertăților personale au un caracter excepțional; există un regim politic democratic.

Prin urmare, dictatura și democrația au ca esență comună conținutul și modul de manifestare al puterii statului și al libertății omului. Dictatura poate avea forme absolute, așa cum istoria demonstrează, în care puterea statală este exercitată de cele mai multe ori de o singură persoană, iar libertățile cetățenești sânt reduse semnificativ, proclamate formal sau anihilate. În schimb, nicio formă de organizare democratică a societății în care libertățile sociale și drepturile fundamentale sunt recunoscute, consacrate și garantate nu poate fi în afara puterii statului exercitată de guvernanți în numele și pentru guvernați. Orice formă de organizare statală a societății, fie ea democratică sau nu, implică această distincție sau separare între guvernanți și guvernați, primii exercitând puterea statului în numele poporului, care în formele de democrație constituțională este titularul acesteia și al suveranității naționale.

Iată de ce, în opinia noastră, puterea statală fiind o constantă în orice regim politic, inclusiv în cel democratic, exercitarea acesteia poate avea forme dictatoriale inclusiv în democrație și mai ales în democrațiile statale contemporane. Dictatura puterii în democrație se poate exprima în esență în practicile statale care reprezintă exces de putere mai ales față de exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Această idee dorim să o dezvoltăm și să o argumentăm în cele ce urmează din perspectivă juridică, filosofică și teologică.

*******

De la începuturi și până în prezent, societatea umană este marcată de două constante care au valoare ontologică: lupta pentru putere pe de o parte, iar pe de altă parte lupta împotriva puterii, atât în situațiile în care este nelegitimă deoarece îmbracă forma dictaturii sau chiar a tiraniei, cât și în variantele de aparentă legitimitate, în special în societățile democratice, cum ar fi, de exemplu, activitatea politică legitimă a opoziției de a accede la putere sau acțiunile societății civile și a persoanelor fizice împotriva abuzului de putere.

Aceste constante ontologice ale oricărei societăți umane sunt inevitabile, oricare ar fi forma de organizare socială sau caracteristicile regimurilor politice, inclusiv în societățile democratice, deoarece esența existențială și funcțională a oricărui sistem social este expresia diferenței contradictorii dintre guvernanți și guvernați, dintre societate în ansamblul ei și omul în concretul și personalitatea sa, între ordinea normativă și ordinea valorică morală, între lege și libertate, între interesul public și interesul privat și, bineînțeles, între vocația omului la drepturi fundamentale intangibile și interesul public al statului de a condiționa, limita și restrânge exercitarea acestora.

Aceste contradicții, dacă rămân în forma lor absolută, prin excelență antagonică, pot fi distructive pentru o societate organizată statal, așa cum istoria a demonstrat.

Deținătorii efemeri ai puteri statale în această lume, naționali sau supranaționali, doresc să trăim prin delegare, să nu mai fim noi înșine, să renunțăm la personalitatea și demnitatea de oameni, la libertate și să le încredințăm lor dreptul să ne spună cine suntem, cum să ne trăim viața, să ne explice ce este libertatea și să ne confere libertate în limitele și formele dorite de ei, să ne restrângă drepturile naturale, să ne spună ce este bine și ce este rău, să ne facă să existăm fără Dumnezeu într-o societate atee pe care tot ei vor să o construiască după chipul și voia lor. Și toate acestea în schimbul unui pretins trai în siguranță, bazat pe consum, pe a avea și pentru a fi.

Mulți dintre noi au acceptat acest compromis, au renunțat la autenticitatea lor, devenind simpli cetățeni supuși, care se simt în siguranță sub puterea absolută și atotștiutoare a tătucului, care este leviatanul, statul actual căzut în fariseism, demagogie și ateism profund.

Intenția guvernanților este să ne facă să devenim „sclavi fericiți”. Iată ce spune în acest sens Ovidiu Hurduzeu:

„La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea riscurilor, însoțită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar eroic, activismul politic, dorința de-a experimenta, de a depăși limitele. Omul încrezător în sine și în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat, victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană precaută, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul.

Se naște sub ochii noștri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de vulnerabilitate: Totul a devenit subordonat noțiunii de safety, siguranță, securitate.

Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simți liber?. Acum întrebarea pe buzele tuturor este: are you safe? (te simți în siguranță?).

Siguranța: nu este indicat să fie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realității prin ochelarii vulnerabilității este un fenomen cultural, strâns legat de statutul ființei umane în epoca hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate” [3].

Să nu lăsăm somnul rațiunii noastre să zămislească monștri, să ne ferim de libertatea care duce la robia cea rea (Sfântul Isaac Sirul), să nu devenim niște sclavi fericiți.

Statul și omul. Despărțirea de puterea statului

Omul este o ființă socială. Nu poate trăi în afara unei societăți organizate statal. El este necesar să lupte în fiecare zi pentru a-și câștiga existența, după cuvântul lui Dumnezeu: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” (Facerea 3, 17-19)

Această luptă pentru existență în mediul social, organizat statal, nu are un sens peiorativ. Este o condiție a progresului neîncetat, a depășirii limitelor existențiale, a înaintării atât materiale cât și spirituale, de la bine la mai bine. Dumnezeu nu a condamnat dorința omului de a trăi mai bine, de a avea bunuri materiale, ci a atras atenția asupra modului în care omul se raportează la bunurile materiale, la această lume creată și finită. Prioritară este preocuparea omului pentru suflet, care este nemuritor, împlinirea Poruncii Iubirii, să nu se raporteze și să nu trăiască în convingerea că această lume este ultima realitate.

Cu toate acestea, în toate epocile istorice puterea a avut tendința de a corupe pe aceia care, temporar, o exercitau. Se spune adesea, repetând sau parafrazând o maximă a Lordului Acton, că „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Într-un sens nu foarte diferit, se vorbește adesea despre „drogul” sau „beția” puterii care s-a instalat la cutare om politic sau la cutare ins, mai ales devenit brusc șef undeva, de unde cu puțin timp înainte nu era nimic.

Exercitarea puterii statale a fost și este în toate epocile istorice discreționară și de multe ori abuzivă. Garanțiile constituționale și juridice instituite pentru a impune respectarea drepturilor naturale și legale fundamentale ale omului se dovedesc a fi insuficiente și ineficiente, pentru că aceste garanții și instituții sunt tot o creație a celor ce guvernează. S-a accentuat decalajul dintre guvernanți și guvernați în favoarea primilor, fapt care astăzi este recunoscut de politicieni, doctrinari, filosofi, teologi și juriști. Dar cel mai bine acest decalaj este resimțit de omul de rând care este nevoit să suporte exercitarea autorității discreționare și abuzive a statului.

În toate epocile istorice oamenii au fugit de autoritatea statului și au căutat să-și organizeze existența fără stat.

Primul exemplu ar fi comunitățile monahale din primele secole, dar și unele din prezent, în care viața de obște este bazată pe posesia în comun a tuturor bunurilor. Unul dintre legămintele monahale este și cel al sărăciei. În Faptele Apostolilor se relatează că Anania și Safira au fost pedepsiți de Dumnezeu cu moartea pentru că puseseră deoparte bunuri care erau destinate comunității (Fapte, 5, 1-11).

Un alt exemplu sunt falansterele din secolul XIX, cum ar fi la noi cel de la Scăieni.

Amintesc și cooperativele, care, în toate formele lor, agricole, meșteșugărești, de consum sau de credit nu au fost și nu sunt ceva rău. Răul a constat în modul în care comuniștii și chiar actualii guvernanți au înțeles și înțeleg să le instituie sau să le refuze. Distributismul este, de asemenea, un exemplu de organizare a vieții fără stat.

În prezent există forme de organizare statală a societății și modele bazate pe principii consacrate de constituții și de legi care stabilesc atribuții ale comunităților administrative, comune, orașe, județe etc., de a se gospodări, inclusiv din punct de vedere economic independent de autoritatea centrală a statului. Aceste atribuții sunt consacrate în două principii fundamentate, al autonomiei administrative locale și al subsidiarității, recunoscute chiar și de dreptul Uniunii Europene. Constituția României nu a consacrat principiul subsidiarității.

Un demers care să răspundă la întrebarea „cum să ne organizăm viața fără stat?” este necesar. O astfel de inițiativă se încadrează într-o analiză complexă a raporturilor dintre stat și om, de care s-au ocupat filosofi, teologi și juriști de-a lungul timpului.

Citiți continuarea articolului

Autor: Marius Andreescu
Doctor în drept, lector universitar la Universitatea din Pitești. Judecător la Curtea de Apel Pitești.

Note

[1] Pentru dezvoltări a se vedea și Jean- William Lapierre, Viața fără stat?, Ed. Institutul European, Iași, 1997, Jaques Meritain, Omul și statul, Rd. Institutul European, Iași, 2008 și Friedrich Hayek, Constituția Libertății, Ed. Institutul European, Iași, 1998

[2] A se vedea, Marius Andreescu, Miturile statului și Adevărul care ne va elibera, Ed. Agaton, Făgărași, 2022

[3] Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiți. Lumea văzută din Silicon Vally, Ed. Timpul, Iași, 2005, p. 5. A se vedea și Marius Andreescu, Omul, Societatea și Statul, Ed. Pro. Universitaria, București, 2022

Citiți și:
Dan Diaconu: Democraţie şi civilizaţie
Bertrand Russell și cele două sisteme de educație globalistă: pentru elite și pentru plebe (I)
Statul nostru cel umflat și ticălos

yogaesoteric
13 ianuarie 2023