De ce era iubit Eminescu
De ce era iubit Eminescu de femei
Contemporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi persistă în memorie. L-am văzut şi eu… era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean Ştirea.
Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: „Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era pe deplin sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte plăcută.
Ultima poezie scrisă de Eminescu
Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4:00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: „sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de o valoare incomensurabilă… Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel.
Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.
„Stelele-n cer
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;
Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.
Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.
Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere –
Asta e tot…
Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.
Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
Un frumos omagiu
Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog. A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român. Când a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i transforme viața. Este vorba de poezia Ce te legeni. De atunci dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, până a ajuns fără margini.
A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră.
Și, de dragul culturii române, pentru care a făcut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceaușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul când a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat rațiunea – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio. Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânări pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învățat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.
În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale etc. Fiind primul filolog indian care se ocupa de limba română, n-a avut la dispoziţie niciun dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal la Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nicio altă limbă europeană.
Manualul a rămas în faza de manuscris până de curând, când a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.
Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată etc. Așa suntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mângâie. Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.
Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:
„Din codru rupi o rămurea
Ce-i pasă codrului de ea?”
Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, poezia care i-a transformat viața Amitei:
„– Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
– De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.”
Eminescu și creștinismul
Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai Eminescu) aproape același aspect. Ce înseamnă sentimentul religios al masei românești în concepția lui Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoscuta sa Rugăciune către Maica Domnului.
Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga creștinătate.
Puțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una dintre cele mai frumoase rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă.
Și mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.
Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia – 2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremonii Angelus.
„Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară,
O, Maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!”
Citiți și:
„Avem nevoie de reacționari ca Eminescu așa cum avem nevoie de aer”
Eminescu: Neutralitatea este singura politică bună pentru România
yogaesoteric
19 decembrie 2022