Dictatura eficienței sau despre civilizația care ne fură timpul; despre cronofagia lumii moderne – adică despre imperiul complicației și despre mașinăria lui isteață care ne devorează întreaga viață

Civilizația modernă a venit către om cu una dintre cele mai seducătoare promisiuni din istorie: aceea că tehnologia îi va reda timpul pierdut!

Mașinile urmau să muncească în locul lui, computerele să simplifice procedurile, digitalizarea să elimine birocrația, iar progresul tehnic să transforme existența într-un traseu mai fluid, mai rapid și mai ușor de suportat.

Ce mai, trai nineacă!

Numai că, pe nesimțite, ce să vezi, omul contemporan a început să trăiască exact contrariul.

Nu mai are timp nici măcar atâta cât avea pe când n-avea. Iar pe cel care i-a mai rămas, un coltuc la un colț, îl risipește pretutindeni.

În aplicații, în parole pe care niciodată nu și le amintește exact, nu știe unde le-a notat sau pur și simplu le-a uitat.
Apoi în meniuri automate, în sisteme electronice care se blochează.
În actualizări obligatorii.
În verificări absurde.
În proceduri inventate pentru a simplifica alte proceduri mult mai complicate, care au fost și ele, nu de mult, simple și bine structurate.

Trăim o formă nouă de epuizare care nu seamănă nici cu oboseala fizică a lumii vechi, nici cu marile drame istorice ale umanității. Este o uzură măruntă, continuă, aproape invizibilă, produsă de miile de mecanisme care ar fi fost necesar să ne facă viața mai ușoară. Ar fi fost necesar, zic.

Omul de azi, așadar, nu mai este sfâșiat de marile tragedii ale istoriei, el este ros până la os, lent și atent, de micile complicații ale confortului.

Dialogul cu robotul

Sunăm la un operator de telefonie pentru o problemă simplă și suntem întâmpinați de o voce artificială, gândită spre a fi afabilă, dar care a ieșit perfect inafabilă. Ea ne invită invariabil, cu un calm metalic și interminabil, să alegem dintre douăsprezece opțiuni. După primul meniu urmează al doilea. După al doilea urmează verificarea identității. Apoi explicația verbală a problemei. De cele mai multe ori nu înțelege. Repetăm mai rar. Pare că a înțeles. Constați imediat că a înțeles, da, dar altceva. Suntem transferați către un nou sistem automat, unde întreaga aventură birocratică reîncepe cu aceeași seninătate și impasibilitate electronică.

După zece sau cincisprezece minute de conversație cu inteligența artificială, un fel de a zice conversație, omul ajunge să simtă o nostalgie aproape tandră pentru vechiul funcționar obosit și plictisit, care răspundea căscând:

„Spuneți, vă rog”.

În multe servicii publice situația a devenit și mai stranie. Dacă suni la gară, de pildă, pentru a afla dacă trenul X are întârziere, deși tu ai avea nevoie să știi sigur asta, există totuși șanse reale să nu afli, ci să primești, după minute bune de „interacțiune” automată, informații despre un traseu închis sau despre un accident de cu două săptămâni în urmă.

Dacă platforma digitală a unei instituții se blochează, cetățeanul rămâne suspendat într-un spațiu absurd în care nimeni nu răspunde, nimeni nu explică și nimeni nu își asumă nimic.

„Ăsta-i sistemul, dom-le, ce vrei?”

Vechiul ghișeu avea măcar un chip. O expresie. Un duh și o duhoare. Noua birocrație are doar aplicații și erori de sistem.

Tehnologia care complică simplitatea

Există astăzi automobile atât de electronizate și de computatorizate încât șoferul nu mai conduce doar mașina, ci administrează permanent un ecosistem de avertizări: senzori, meniuri și funcții auxiliare. Vehiculul îl anunță că este prea obosit, că n-a băut cafea, că se apropie prea mult de marcaj, că nu ține suficient mâinile pe volan, că există un obstacol invizibil, că este necesar să fie confirmată o setare sau că este necesar, musai, să fie actualizat un sistem.

Uneori ai impresia că tehnologia nu te mai ajută să conduci, ci te examinează continuu ca pe un suspect incapabil.

Același aspect se petrece aproape peste tot. Vrei să plătești o factură? Este necesar să dovedești succesiv că nu ești robot. Vrei să intri într-un cont? Platforma îți cere parolă, confirmare prin telefon, cod prin SMS, adresă secundară și autentificare suplimentară. Data și locul nașterii. Va trebui să aflăm între timp cum îl chema pe mamoșul care ne-a asistat nașterea, căci nu se știe.

Vrei să rezolvi ceva simplu și facil și te trezești captiv într-un labirint tehnologic în care timpul se scurge absurd printre verificări și blocaje insurmontabile.

Civilizația care promitea simplificarea vieții a inventat între timp o nouă formă de complicație universală.

Doar decorul s-a modificat, pe unde a apucat să se modifice.

În trecut pierdeai timpul între ghișee, dosare și ștampile.

Astăzi îl pierzi între aplicații, parole, ferestre digitale și mesaje automate.

Cronofagia invizibilă

Marea problemă nu este doar timpul consumat.

Drama adevărată este fragmentarea vieții.

Omul modern nu mai are aproape niciodată senzația unei zile întregi, coerente și liniștite. Existența lui este spartă în sute de întreruperi, de notificări, de validări, de verificări și de mici accidente tehnice care îi consumă energia psihică fără să lase pe loc urme vizibile.

Apare astfel o stare nouă de iritare permanentă.
O oboseală fără cauză precisă.
O exasperare difuză.

Nu. Nu după evenimente mari alergăm până la epuizare, ci după mii de nimicuri electronice care ne segmentează atenția și ne devorează răbdarea.

Când semaforizarea inteligentă a unui oraș se dereglează, oamenii stau blocați din intersecție în intersecție ca într-un experiment absurd.

Când un server cade, instituții întregi paralizează.

Când sistemul digital nu funcționează, omul contemporan descoperă brusc cât de neputincios a devenit fără infrastructurile invizibile care îi „organizează” existența.

Și atunci apare întrebarea cea mare:

Nu cumva progresul tehnologic a început, în anumite privințe, să depășească ritmul psihologic și sufletesc al omului? Îm?

Omul și viteza lumii

Există în această așa-zisă civilizație o obsesie aproape religioasă pentru eficiență. Totul trebuie accelerat, optimizat, automatizat și conectat.

Numai că omul nu este construit lăuntric după viteza sistemelor pe care le inventează.

Sufletul are alt ritm.

Are nevoie și de răgaz, de simplitate, de continuitate interioară și de relații omenești directe.

Or, lumea modernă, în mod nechibzuit, împinge tot mai mult existența către intermediere tehnologică și depersonalizare.

În locul omului apare interfața.
În locul dialogului apare procedura.
În locul firescului apare sistemul.

Iar omul începe să trăiască, dacă poate, într-o permanentă stare de adaptare forțată.

Nu tehnologia este problema.
Nici progresul.

Problema apare atunci când civilizația uită că instrumentele au fost create pentru om, nu omul pentru instrumente!

Un posibil drum de întoarcere

Probabil că viitorul nu va aparține nici respingerii tehnologiei, dar în niciun caz idolatrizării ei. Ci, mă gândesc, sau mai degrabă îmi doresc, să aparțină unei reașezări mai înțelepte a raportului dintre om și dictatura mașinăristă.

Vreau să cred că va veni un moment în care oamenii vor redescoperi valoarea simplității funcționale, a contactului direct cu celălalt, a aspectelor limpezi și a tehnologiilor care servesc cu adevărat viața, nu o sufocă lent sub pretextul eficienței.

Civilizațiile nu se prăbușesc doar prin războaie sau prin catastrofe.
Uneori ele se epuizează prin exces de complicații.

Iar omul nu își pierde viața numai în marile tragedii ale existenței.

O poate pierde și puțin câte puțin, în fiecare zi, insesizabil, în fața unei mașinării care îi promite că îi economisește timpul, în timp ce i-l devorează cu o răbdare perfectă.

Mecanică.

Așa.

P.S. Acesta este cel mai mare, mai posesiv și mai rătăcitor imperiu al tuturor timpurilor: Împărăția Labirinturilor Electronice.

Scapă cine vrea!

Autor: Cornel Constantin Ciomâzgă

Citiţi şi:
Foamea de timp, boala omului modern (I)
Cum a devenit timpul cel mai vajnic inamic al nostru
Digitalizarea este sfârșitul umanității. „Smartfonizarea” umanității. Codul QR este pretutindeni

 

yogaesoteric
25 mai 2026