Probabil că nu a mai existat vreo societate atât de ușor de păcălit de pseudo-știință și șarlatanie cum este a noastră. Milioane de oameni sănătoși iau pastile de fericire care le fac în mod evident rău, și care încep să fie corelate din ce în ce mai mult cu sinucideri inexplicabile și chiar alte rele mai serioase. Legiuni de copii sănătoși sunt drogați până devin legume deoarece n-au avut astâmpăr în timul unor lecții plicticoase, iar nenumărați oameni sunt convinși că ei sau copiii lor suferă de o boală numită „dislexie”, deși nu există nici măcar cea mai mică dovadă că ar exista așa ceva.
În urmă cu câteva săptămâni, au început să se vadă primele crăpături în acest imens baraj de minciuni. Dr. Richard Saul a publicat cartea sa curajoasă și de mult așteptată, ADHH nu există. De asemenea, merită să fie citită și cartea lui James Davies, Cracked, despre pretențiile umflate ale psihiatriei, după ce și-a vândut sufletul vânzătorilor de medicamente.
Recent a fost publicată Dezbarea despre dislexie, o cercetare serioasă asupra acestei presupuse maladii, realizată de doi profesori universitari, Julian Elliott de la Universitatea Durham și Elena Grigorenko de la Universitatea Yale. Cartea lor aduce mai multe clarificări importante. Nu există o definiție clară a ceea ce este „dislexie”. Nu există un diagnostic obiectiv al bolii. Nimeni nu poate stabili câți oameni suferă de pe urma acestei maladii. Convingerea răspândită că se află în corelație cu o inteligență ridicată nu rezistă analizei.
Și după cum a afirmat Comisia Parlamentară de Știință și Tehnologie, în anul 2009: „nu există dovezi convingătoare care să demonstreze că un copil cu dislexie, care nu este etichetat cu dislexie, dar are parte de tot sprijinul pentru a-și depăși dificultatea de a citi, se va descurca mai rău decât un copil etichetat cu dislexie care primește ajutor specializat.” Asta se petrece pentru că amândoi copiii primesc același tratament.
Dar după cum afirmă autorii cărții: „a fi etichetat cu dislexie poate fi perceput ca dezirabil din multe motive”. Acestea includ resurse și timp suplimentare la examene. Și apoi apare speranța că „rușinea și stinghereala asociate cu probleme la învățătură vor fi diminuate. Îi poate exonera pe copil, părinți și profesori de orice simț al responsabilității”.
Acest ultim punct este fundamental și reprezintă motivul pentru care toți criticii „dislexiei” vor fi întâmpinați cu fețe roșii de furie (ca și acest articol și cartea cu pricina). Dar dacă este într-adevăr o boală, nu este vina nimănui.
Dar este vina cuiva. Pentru că volumul celor doi cercetători descrie rezistența îndârjită în rândul profesorilor la metodele dovedite prin care copiii sunt învățați să citească. Astfel de metode au fost recomandate de specialiști încă de când Rudolf Flesch a scris în urmă cu 60 de ani devastatoarea carte Why Johnny cant read.
Poate exista un număr mic de copii cu probleme fizice care îi împiedică să învețe să citească. Inventarea „dislexiei” nu îi ajută cu nimic. Nu înseamnă decât că sunt puși fără sens alături de alte milioane de copii care au fost învățați prost. De asemenea, nu ajută cu nimic majoritatea cititorilor precari. Sunt lipsiți de una dintre cele mai mari plăceri ale vieții și de o abilitate esențială.
Ceea ce au nevoie, ceea ce avem nevoie cu toții, este o predare de modă veche. Și cui îi pasă dacă profesorii prostuți cred că acest stil este „autoritar”? Exact asta presupune învățarea.
Citiți și:
Războiul Big Pharma împotriva copiilor noștri: 1 milion de copii americani cu vârsta sub 6 ani iau ZILNIC medicamente psihiatrice
Suntem oare cu toţii afectaţi de simptomele specifice sindromului hiperkinetic cu deficit de atenţie (ADHD) datorită smartphone-urilor?
yogaesoteric
19 mai 2018