Donald Trump e vinovat. E vinovat doar că nu e prost

Mai susţinut ca niciodată, corul bocitoarelor de la Bucureşti şi-a înălţat spre văzduh cugetările copiate de prin site-urile care „dau bine”, informându-ne asupra iminentei prăbuşiri a lumii în haosul unui război comercial global, declanşat de către necontrolatul preşedinte al statelor Unite, Donald Trump.

Şi ce aflăm, îngroziţi, de la armata de sinecurişti care au trecut brusc de la senzaţionalul cotidian dâmboviţean la viziunea pesimismului global, care a cuprins omenirea de când la Casa Alba s-a instalat posesorul celui mai neconvenţional limbaj diplomatic din istoria Americii? Că lumea întreagă va fi distrusă, că toate ţările vor avea de pierdut, că Trump este iraţional, că Trump i-a jignit pe prea-nevinovații germani, că Trump s-a predat nemilosului Vladimir Putin, căruia i-a oferit pe tavă Crimeea la pachet cu ridiculizarea FBI-ului; în fine, în ultima vreme, Trump a devenit şi pentru români, graţie televiziunilor, analiştilor şi doctorilor în securitate, pericolul suprem, diavolul care dezbină omenirea unită în jurul valorilor globaliste.

Fără nicio îndoială, glorioşii globalişti autohtoni, probabil hrăniţi intensiv cu roşii turceşti importate din Italia şi cu zmeură produsă în Portugalia şi importată din Olanda, au neglijat perimata îndeletnicire a cititului sau şi mai antica practică a recursului la cifre şi au preluat, din dorinţa de a nu deranja axiomele comode ale modernismului, toate frazele ditirambice înşirate de propaganda anti-Trump răspândită de armata birocraţilor universali.

Lumea încă trăieşte cu credinţa oarbă că toate statele lumii trebuie să aibă reglementări comerciale asimetrice cu prea-puternica Americă. Adică, noi cu toţii, europenii, chinezii, ruşii, japonezii trebuie să avem voie să punem taxe vamale mari produselor americane, dar americanii să fie, în schimb, nevoiţi să cumpere tot ceea ce nouă ne prisoseşte; toţi avem datoria sfântă să ne subvenţionăm brânza, vinul sau grâul, dar americanilor le este strict interzis să o facă.

Mai mult, toţi putem să impunem ce restricţii vrem pe propriile pieţe, să subvenţionăm gazul sau electricitatea industriei proprii, numai americanii nu au dreptul moral să o facă, în numele echităţii mondiale. Ba mai mult, americanii sunt şi obligaţi să plătească şi să susţină securitatea unei Uniuni Europene a cărei birocraţie are ca sport favorit demonizarea Washington-ului şi lupta împotriva intereselor acestora; aceiaşi americani trebuie să îi apere pe europeni de ruşi şi nu au voie să îi strângă mâna odiosului ocupant de la Kremlin, dar europenii au voie să îşi facă ce conducte vor pentru a aduce gazul de la ruşi. În fine, americanii sunt condamnaţi de nemiloasa opinie publică mondială întruchipată de Federica Mogherini la a asista inerţi cum chinezii le ocupa piaţa, băncile şi ţara cu produse contrafăcute sau subvenţionate.

Ei bine, aceeaşi opinie publică „imparţială”, devotată dezvoltării globale, i-a fraierit pe americanii lui Clinton să accepte (în 2000, cu efect din 2001) intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO-World Trade Organization), deşi nici pe departe chinezii nu respectau regulile internaţionale. De atunci şi până acum, deşi a ajuns a doua putere a lumii şi prima economie a acesteia, în cifre comparabile (PPP), China tot o sărmană țară în curs de dezvoltare a rămas şi trebuie să i se ierte micile derapaje de la regulile comerţului liber. Iată, de exemplu, cum a evoluat comerţul bilateral dintre americani şi chinezi din 2001 şi de ce este Trump îngrijorat:

 

Adevărul este că politica oficială de la Beijing are încă (după 17 ani de la aderarea la WTO) ca priorităţi hărțuirea celor care vor să vândă în China produse fabricate în afara Chinei şi împiedicarea investiţiilor străine care nu asociază parteneri chinezi (mai ales firme de stat). Mai mult, obiectivul major oficial al guvernului chinez se numeşte „Made în China 2025” şi se referă la înlocuirea produselor de import cu produse chinezeşti!

În pofida credinţei stupide că firmele occidentale investesc în China pentru că acolo sunt salarii mai mici sau pentru a fi mai „aproape de piaţă”, adevărul crud este acela că nu poţi vinde în China mai nimic dacă nu ai un parteneriat (joint-venture) cu o firmă locală şi nu poţi avea un astfel de parteneriat dacă nu accepţi să cedezi tehnologie partenerului local: de exemplu, nicio firmă europeană, canadiană sau japoneză nu a putut să vândă trenuri de mare viteză în China dacă nu avea semnat un parteneriat cu compania publică chineză de căi ferate dar, pentru a semna un astfel de parteneriat, trebuia să accepţi să faci „transfer tehnologic” pentru a produce cea mai mare parte a trenului în fabrici chinezeşti!

În mod similar, companiile auto care vor să vândă sau să producă maşini electrice în China o pot face numai dacă le echipează cu baterii produse de o fabrică locală, dar singurele fabrici locale de baterii care beneficiază de subvenţii guvernamentale (oferă, deci, produse cu preţ mai mic) sunt cele cu acţionariat chinezesc!

China utilizează cu mare succes subvenţionarea produselor sale atât prin credite bancare preferenţiale, cât şi prin uriaşe fonduri de investiţii guvernamentale care, chipurile, îşi determină investiţiile după „reguli de profitabilitate”. De exemplu, autorităţile locale (guvernele provinciale) au înfiinţat nu mai puţin de 30 de fonduri distincte de investiţii care plasează în industria semiconductorilor peste 100 miliarde USD, inducând o creştere a producţiei globale de 25% în câţiva ani; după doi ani de confiscare a pieţei cu produse ieftine, competitorii chinezilor vor falimenta, permiţând firmelor chinezeşti să rămână dominante pe piaţă. Beijingul a încercat să facă acelaşi lucru pe piaţa mondială a panourilor solare în anii 2010-2011, dar a pierdut, iar companii precum Suntech sau Chaori au generat pierderi gigantice, imediat acoperite de sistemul bancar chinezesc.

Aici este necesar să spunem că, spre deosebire de băncile occidentale, cele chinezeşti beneficiază de o rată a economisirii din partea populaţiei de câteva ori mai înaltă, datorită unei frugalităţi excesive a consumatorului chinez: dacă un american mănâncă, în medie, o friptură de 250 gr. pe zi, chinezul mănâncă aceeaşi cantitate în două săptămâni…

Companiile energetice de stat din China sunt responsabile de peste 90% din achiziţiile în domeniu şi nu achiziţionează decât produse fabricate local, în fabrici cu parteneri locali, iar planul „Made în China 2025” prevede, de exemplu, creşterea achiziţiilor de produse locale în spitale cu 70% până în 2025.

Toate exemplele de mai sus indică modul pervers în care China şi-a construit vastul excedent comercial cu Statele Unite şi explică şi acţiunile de represalii decise de către POTUS (President of the United States).

Un alt front deschis de către Trump în conflictul comercial global este cel cu Uniunea Europeană. Al patrulea cel mai mare deficit comercial de bunuri al Americii este în favoarea Germaniei (65 miliarde USD), în condiţiile în care americanii cumpără peste 1,3 milioane de automobile germane pe an. Ei bine, taxa vamală pentru automobilele europene vândute în SUA este de doar 2,5%, pe când orice maşină americană vândută în UE trebuie să suporte o taxă vamală de 10%.

Mai pare Trump nebun sau iraţional acum? Unde mai pui că actualele niveluri de taxe vamale asimetrice au fost convenite în timpul rundei Uruguay, din vremea GATT (precursorul WTO), când Uniunea Europeană avea doar 12 membri, nu 28 ca acum şi o industrie auto explozivă în noile state membre.

Ca să înţelegem şi mai bine discrepanța de care vorbeşte Donald Trump, iată cum arată media ponderată a taxelor vamale impuse de către principalii actori comerciali occidentali:

 

Cu alte cuvinte, SUA au o medie a taxei vamale de 1,7%, UE de 2% și Japonia de 2,5%, China neîncăpând în scala graficului, cu peste 10%!

În raportul anual pentru 2017 USTR (US trade Representatives), se atrage atenţia asupra unei multitudini de cazuri concrete care „sabotează” soliditatea celui mai amplu spaţiu comercial din istorie: schimburile dintre SUA şi UE (excedent european la comerţul de bunuri de 151 miliarde USD şi excedent american la comerţul de servicii de 31 miliarde USD): de la impunerea, în detrimentul standardelor internaţionale, a standardelor armonizate UE, botezate bombastic „New Legislative Framework” la Bruxelles, în 2008, până la impunerea standardelor franţuzeşti în domeniul civil nuclear în detrimentul celor americane, acceptate internaţional; europenii, sub masca luptei pentru energie regenerabilă, subminează exportul american de pelete de lemn, de exemplu, sau interzic inscripţionarea ca „whiskey” a unor produse americane, ca să nu mai vorbim de împiedicarea accesului pe piaţa europeană a medicamentelor americane, multe mai ieftine şi mai eficiente decât cele locale. Europenii impun tot felul de bariere netarifare, care mai de care mai comice, precum interzicerea menţionării pe etichetele vinurilor americane a unor „termeni tradiţionali” precum „tawny”, „ruby” sau „chateau”, dar şi bariere tarifare, adică taxe vamale ridicate pentru anumite produse, cum ar fi 26% pentru peşte şi fructe de mare, 22% pentru camioane, 14% pentru aparatura audio-video etc. Avocaţii şi auditorii americani nu au drept de practică în UE, iar unele ţări interzic o naţionalitate non-UE chiar şi farmaciştilor (Austria, Franţa, Ungaria, de exemplu), toate acestea fiind un alt set de restricţii.

Parcurgând toate aceste date şi exemple, este evident că Donald Trump nu face decât să preia şi să exploateze nemulţumirile crescânde ale fermierilor, oţelarilor sau ale celor din industria auto americană, iritaţi de un tratament discriminatoriu care a indus Americii un deficit enorm, mai ales în relaţia cu cei care sfidează America. Cum să explici americanilor că trebuie să plătească sute de miliarde de dolari pentru siguranţa unora care înjură valorile americane dimineaţa, la prânz şi seara şi care interzic SUA folosirea cuvântului „whiskey” pe etichete?

Cum să le explici contribuabililor că trebuie să plătească pentru securitatea celor 10 milioane de slujbe din industria europeană auto, iar europenii să îţi ceară un tarif vamal de 4 ori mai mare în schimb? Cum să le explici americanilor că nu au voie să vândă gaz lichefiat în Europa pentru a proteja piaţa Gazprom din Germania?

Ei bine, cam asta e în esenţă ceea ce i se reproşează lui Trump la Bucureşti sau în restul Europei: că nu e suficient de prost să se lase ironizat, criticat sau chiar ridiculizat de unii care sunt apăraţi de armata americană, care prosperă de pe urma accesului la piaţa americană, dar care le închid uşa în nas exportatorilor americani! Păi oare cât de lovit de sciatică să fii să îl crezi pe unul ca Donald Trump, care a ajuns miliardar şi preşedinte al Americii fiind tocmai Donald Trump, să accepte această realitate?

Citiți și:

Vă place Trump? Un președinte american – nici cel mai bun, nici cel mai rău

Complot mondial? Europa intră și ea în planul pentru căderea lui Trump. De ce a fost Merkel atât de războinică în declarații după summit-ul G7

yogaesoteric

18 octombrie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More