Eu, președintele Boliviei, răpit în Europa

La data de 2 iulie 2013 s-a produs unul dintre cele mai neobișnuite evenimente din istoria dreptului internațional: interzicerea survolului avionului prezidențial al statului Bolivia pe deasupra teritoriului francez, spaniol, italian și portughez, culminând cu blocarea lui pe aeroportul din Viena timp de paisprezece ore.

Câteva săptămâni mai târziu, acest atac asupra vieții membrilor unei delegații oficiale, comis de state considerate a fi democrate, care respectă legea, a continuat să trezească indignare în rândul cetățenilor, a organizațiilor sociale și din partea multor persoane din toată lumea.

Ce s-a petrecut de fapt? Eram la Moscova și, cu câteva momente înainte de începerea întâlnirii cu dl. Vladimir Putin, un asistent m-a alertat cu privire la unele dificultăți tehnice: mai exact, îmi era imposibil să merg în Portugalia (de la Moscova), așa cum fusese planificat inițial. Cu toate acestea, când s-a încheiat întâlnirea cu președintele rus, îmi era deja clar că problema nu era de natură tehnică.

Din La Paz, ministrul nostru pentru Afaceri Externe, domnul David Choquehuanca, reușește să organizeze o escală în Las Palmas de Gran Canaria, Spania, și să valideze un nou plan de zbor. Totul părea să fie în ordine.

Cu toate acestea, în timp ce eram în aer, colonelul de aviație Celiar Arispe, care conducea și grupul aerian prezidențial și care pilota în acea zi avionul, vine să mă vadă: „Parisul ne retrage autorizația de survol! Nu mai putem intra în spațiul aerian francez.” Preocuparea lui era legată de faptul că tocmai eram pe punctul de a trece pe deasupra Hexagonului.

Desigur, am fi putut încerca să ne întoarcem în Rusia, dar riscam să rămânem fără kerosen. Prin urmare, colonelul Arispe a contactat turnul de control al aeroportului din Viena pentru a solicita autorizația de a efectua o aterizare de urgență. Dorim să mulțumim autorităților austriece pentru „unda verde” primită.

Instalat într-un mic birou care mi-a fost pus la dispoziție la aeroport, în timp ce mă aflam în mijlocul unei discuții cu vicepreședintele meu, dl Alvaro García Linera, și cu dl Choquehuanca, pentru a decide în privința următorilor pași, dar mai ales pentru a înțelege motivele deciziei francezilor, la un moment dat pilotul m-a informat că și Italia ne refuză intrarea în spațiul său aerian.

În acel moment am primit o vizită a ambasadorului spaniol în Austria, dl Alberto Carnero, care mi-a spus că tocmai ce a fost aprobat un nou plan de zbor pentru Spania. Doar că, explică el, va fi nevoie mai întâi să inspecteze avionul prezidențial. Este chiar o condiție sine qua non pentru plecarea noastră către Las Palmas din Gran Canaria.

Când l-am întrebat care sunt motivele acestei cerințe, domnul Carnero a menționat numele domnului Edward Snowden, fost angajat al unei companii americane, căreia Washingtonul îi subcontractase unele dintre activitățile sale de spionaj. I-am răspuns că îl cunosc pe dl Snowden doar din ce am citit în presă. De asemenea, i-am amintit diplomatului spaniol că țara mea respectă convențiile internaționale și în niciun caz nu căutam să extrădez pe cineva în Bolivia.

Domnul Carnero era în contact permanent cu subsecretarul spaniol pentru Afaceri Externe, dl Rafael Mendívil Peydro, care îi cerea în mod evident să insiste.

„Nu vei inspecta acest avion – a fost nevoie să mă impun. Dacă nu credeți ce vă spun, înseamnă că îl faceți mincinos pe președintele statului suveran Bolivia.”

Diplomatul a ieşit să ia instrucțiuni de la superiorii săi înainte de a reveni. Apoi m-a rugat să-l invit să „bea o cafea” în avion.
„Dar mă iei drept delincvent?”, l-am întrebat eu. „Dacă vrei să urci în acest avion, va fi nevoie să o faci cu forța. Și nu voi opune rezistență unei operațiuni militare sau polițienești, pentru că nu-mi pot permite.”

Cu siguranță că ambasadorul s-a speriat și a exclus opțiunea forței, nu fără să-mi spună că, în aceste condiții, nu va putea autoriza planul nostru de zbor.

„La ora 9 dimineața vă vom spune dacă puteți sau nu să plecați. Până atunci vom discuta cu prietenii noștri”, îmi explică el. „Prieteni? Dar cine sunt acești «prieteni» din Spania, la care vă referiți? Franța și Italia, fără îndoială.” A refuzat să-mi răspundă și s-a retras…

Am beneficiat de acest moment pentru a discuta cu președinta Argentinei, Cristina Fernández, un excelent avocat, care mă îndruma în probleme juridice, precum și cu președinții Venezuelei și al Ecuadorului, Nicolás Maduro și Rafael Correa, ambii foarte preocupați de soarta noastră. Președintele Correa m-a sunat înapoi de mai multe ori pe parcursul zilei pentru a verifica situația. Această solidaritate mi-a dat putere. „Evo, nu au dreptul să-ți inspecteze avionul!”, îmi repeta. Știam că un avion prezidențial se bucură de același statut ca și ambasada.

Acest sfat și sosirea ambasadorilor din Alianța Bolivariană pentru Popoarele Americii Noastre (ALBA) mi-au întărit hotărârea de a rămâne ferm. Nu, nu vom oferi Spaniei sau oricărei alte țări – Statelor Unite cu atât mai puțin decât altora – satisfacția inspecției aeronavelor noastre. Ne vom apăra demnitatea, suveranitatea și onoarea țării noastre, măreața noastră patrie. Nu vom accepta niciodată acest șantaj.

Ambasadorul Spaniei a reapărut. Îngrijorat și nervos, mi-a spus că în sfârșit am toate autorizațiile și pot pleca. În cele din urmă, decolăm…

Această interdicție de zbor decretată simultan de patru țări și coordonată de Agenția Centrală de Informații (CIA) împotriva unei țări suverane, cu singurul pretext că, probabil, îl transportam pe domnul Snowden, scoate la lumină greutatea politică a principalei puteri imperiale, Statele Unite.

Până pe 2 iulie (data sechestrării noastre), toată lumea înțelegea că statele au agenții de securitate pentru a-și proteja propriul teritoriu și populația. Dar Washingtonul a depășit limitele imaginabilului. Încălcând toate principiile bunei-credințe și convențiile internaționale, au transformat o parte a continentului european în teritoriu colonizat. O insultă adusă drepturilor omului, una dintre realizările Revoluției Franceze.

Spiritul colonial care a condus la subjugarea mai multor țări în acest mod, demonstrează încă o dată că Imperiul nu tolerează limite – juridice, morale sau teritoriale. Acum este clar în ochii întregii lumi că, pentru o astfel de putere, orice lege poate fi încălcată, orice suveranitate violată, orice drept uman ignorat.

Puterea Statelor Unite rezidă, desigur, în forțele sale armate implicate în diferite războaie de invazie și susținute de un complex militar-industrial extraordinar. Etapele intervențiilor lor sunt bine cunoscute: după cuceririle militare, impunerea comerțului liber, o concepție singulară a democrației și, în cele din urmă, supunerea populației la voracitatea multinaționalelor. Mărcile de neșters ale imperialismului – fie el militar sau economic – au desfigurat Irakul, Afganistanul, Libia, Siria. Țări printre care unele au fost invadate sub suspiciunea că dețin arme de distrugere în masă sau adăpostesc organizații teroriste. Țări în care mii de oameni au fost uciși, fără ca Tribunalul Penal Internațional să fi luat vreo măsură.

Dar puterea americană provine și din acțiuni subterane destinate răspândirii fricii, șantajului și intimidării. Printre rețetele pe care Washingtonul le folosește cu ușurință pentru a-și menține statutul este și „pedeapsa exemplară”, în cel mai pur stil colonial, care a dus la reprimarea indienilor din Abya Yala. Acum se îndreaptă împotriva popoarelor care au decis să se elibereze, dar și asupra liderilor politici care au ales să guverneze pentru cei slabi. Memoria acestei politici de pedeapsă exemplară este încă vie în America Latină: gândiți-vă la loviturile de stat împotriva lui Hugo Chávez în Venezuela în 2002, împotriva președintelui Hondurasului, Manuel Zelaya, în 2009, împotriva dlui Correa în 2010, împotriva președintelui paraguayan Fernando Lugo în 2012 și, desigur, împotriva guvernului nostru în 2008, sub conducerea ambasadorului american în Bolivia, domnul Philip Goldberg.

„Exemplul” este dat astfel încât nativii, muncitorii, țăranii, mișcările sociale să nu îndrăznească să ridice capul împotriva claselor dominante. „Exemplul” este dat pentru a-i îndoi pe cei care rezistă și a-i teroriza pe ceilalți. Dar un „exemplu” care îi face acum pe cei umili de pe acest continent și din lumea întreagă să își dubleze efortul pentru unitate și să-și întărească luptele.

Atentatul căruia i-am fost victime dezvăluie cele două fațete ale aceleiași opresiuni, împotriva cărora popoarele au decis să se revolte: imperialismul și geamănul său politic și ideologic, colonialismul. Răpirea unui avion prezidențial și a echipajului său – pe care ar fi fost firesc să le considerăm de neconceput în secolul XXI – ilustrează supraviețuirea unei forme de rasism în unele guverne europene. Pentru ei, indienii și procesele democratice sau revoluționare în care sunt angajați reprezintă obstacole în calea civilizației. Acest rasism se refugiază acum în aroganță și în cele mai ridicole explicații „tehnice” pentru a masca o decizie politică născută într-un birou de la Washington. Iată deci guverne care și-au pierdut chiar și capacitatea de a se recunoaște colonizate și care încearcă să protejeze reputația stăpânului lor.

Cine spune imperiu, spune colonii. După ce au ales să respecte ordinele primite, unele țări europene și-au confirmat statutul de țări supuse. Natura colonială a relației dintre Statele Unite și Europa a devenit mai puternică de la atacurile din 11 septembrie 2001 și a fost dezvăluită tuturor în 2004, când a devenit cunoscută existența zborurilor ilegale de avioane cu militari americani care transportau presupuși prizonieri de război la Guantánamo sau la închisorile europene. Acum știm că acești presupuși „teroriști” au fost supuși torturii; o realitate pe care chiar organizațiile pentru drepturile omului o ignoră adesea.

„Războiul împotriva terorismului” a redus vechea Europă la rangul de colonie; un act neprietenos, dacă nu ostil, care poate fi interpretat ca o formă de terorism de stat, prin faptul că pune viața privată a milioane de cetățeni la voia capriciilor imperiului. Dar afrontul la adresa dreptului internațional reprezentat de sechestrarea noastră va constitui probabil un punct de ruptură. Europa a dat naștere celor mai nobile idei: Libertate, Egalitate, Fraternitate. A avut o contribuție semnificativă la progresul științific, la apariția democrației. Acum nu mai este decât o palidă figură a ei: un neo-obscurantism amenință popoarele unui continent care, cu câteva secole în urmă, a luminat lumea cu ideile sale revoluționare și a stârnit speranța.

Sechestrarea noastră ar putea oferi tuturor popoarelor și guvernelor din America Latină, Caraibe, Europa, Asia, Africa și America de Nord oportunitatea unică de a construi un bloc unit care să condamne atitudinea nedemnă a statelor implicate în această încălcare a dreptului internațional. Este, de asemenea, o oportunitate ideală de a întări mobilizarea mișcărilor sociale în vederea construirii unei alte lumi, a frăției și complementarității. Depinde de oameni să o construiască.

Suntem siguri că popoarele lumii, în special cele din Europa, simt că agresiunea la care am fost supuși îi afectează și pe ei și pe ai lor. Și interpretăm indignarea lor ca pe un mod indirect de a ne oferi scuzele pe care ni le refuză încă unele dintre guvernele responsabile.

Evo Morales
Președintele statului plurinațional al Boliviei

Citiţi şi:
Sistemul colonial modern (I)
Poți avea pace sau imperiul american – nu le poți avea pe amândouă
Analiză: „Statul Profund Global, această cabală puternică”

yogaesoteric
15 septembrie 2021