Fericirea e atât de aproape

Tehnici yoghine simple de extaziere

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Fiecare om ar vrea să fie fericit şi chiar extaziat; yoghinii avansaţi cunosc anumite modalităţi tainice prin care această divină stare poate fi atinsă şi păstrată cât mai mult timp cu putinţă. Referitor la această oarbă căutare a omului obişnuit, marele filosof Voltaire scria: „Oamenii caută cu toţii fericirea însă, fără să ştie cu precizie unde ar putea fi aceasta, adeseori ei acţionează întocmai precum acei beţivi care îşi caută, în mod confuz, casa, ştiind că au una pe undeva. „În faţa unei astfel de situaţii paradoxale, tot el intuia o soluţie genială pentru a ieşi din impas, sugerându-ne, înainte de toate să trezim şi să amplificăm în noi o atitudine creatoare: Dacă, pentru unii, nefericirea este pretutindeni, nu trebuie niciodată să uităm că tot astfel este şi cu fericirea.”

Cei mai mulţi oameni nu ştiu cum să fie sau nu îndrăznesc să fie fericiţi chiar în momentul prezent, bucurându-se plenar de tot ceea ce au şi, mai ales, de tot ceea ce sunt. Ei proiectează aproape întotdeauna fericirea într-un ipotetic viitor legând-o, cel mai adesea, de anumite dorinţe, aspect care l-a şi determinat pe marele Ghid spiritual yoghin Shivananda să afirme cu umor: „Dacă s-ar clădi casa fericirii, pentru majoritatea oamenilor cea mai mare încăpere a acesteia ar fi sala de aşteptare.”

Totuşi, în Orient, există o străveche metodă yoghină foarte simplă de atingere şi menţinere, foarte mult timp, a unei stări de extaz. Ea se bazează pe punerea cât mai constantă în practică a trei principii fundamentale.

Primul principiu

Să fim întotdeauna noi înşine.

Marii înţelepţi ai acestei planete au afirmat, din totdeauna, că este zadarnică strădania şi zbaterea noastră egotică, în care căutăm cu obstinaţie şi încrâncenare să controlăm o situaţie, încercând să transformăm lumea din jurul nostru sau să încântăm un suflet, sperând că îi vom aduce, mai mereu, fericire, dacă noi nu ne-am trezit şi nu ne-am dezvoltat, în primul rând în noi înşine, o excelentă stăpânire de sine, care trebuie să fie însoţită de o mare spontaneitate şi naturaleţe. Din această cauză, metodele yoghine care conduc la stări foarte lungi de extaz divin încep întotdeauna printr-o fază OBLIGATORIE de reconciliere cu propria noastră fiinţă sau, altfel spus, de împăcare cu noi înşine, etapă care este susţinută şi împlinită printr-o profundă centrare în Sinele nostru Divin (ATMAN). Acesta este un proces similar celor care sunt realizate în unele ritualuri mistice ori religioase, generatoare de extaz divin, în care diferitele rugăciuni, invocaţii, formule şi gesturi sacre, tainic sincronizatoare cu realităţile divine, nu au alt scop decât această „regăsire de Sine, în Sine şi prin Sine”. Prin urmare, primul pas care trebuie să îl facem pentru a atinge şi a menţine, cât mai mult, unele stări plenare de fericire înălţătoare, este acela de a ne interioriza cât mai des cu putinţă, căutând în adâncul sufletului nostru sursa şi esenţa ultimă a extazului divin, care nu este nimic altceva decât o expresie a regăsirii de Sine. Acest principiu poate părea, la prima vedere, foarte simplu dar el este esenţial pentru transformarea noastră spirituală. Orice tehnică yoghină care se bazează pe acest principiu nu face decât să ne ajute să trăim, din ce în ce mai intens şi plenar, o stare ce, de fapt, nouă ca fiinţe umane conştiente, ne este totdeauna proprie şi firească: starea de fericire extatică.

Marele yoghin Swami Vivekananda afirma că mult mai important decât ceea ce faci sau ceea ce vrei să pari a fi este să realizezi, cât mai repede şi cât mai profund, cine eşti cu adevărat: „Căci Sinele tău nemuritor este mai vast decât tine (ca personalitate individuală) şi, astfel, Adevărul tău divin devine, într-un anumit sens, dezminţirea ta (sau altfel spus, anularea ataşamentelor mentale iluzorii). Iar Sinele Divin (ATMAN) care, prin revelare, a rupt cercul strâmt al eu-lui, ne aduce, în acest fel, extazul, el fiind infinitul orizont în care te adevereşti, în adânc.”

Al doilea principiu

Să folosim cât mai des, cu maximă eficienţă, toate resursele şi energiile benefice latente proprii, precum şi toate energiile benefice ale mediului înconjurător apropiat sau foarte îndepărtat, prin intermediul generării şi menţinerii, în microcosmosul fiinţei noastre, a fenomenului de rezonanţă.

Yoghinii înţelepţi consideră că a putea înseamnă, înainte de toate, a crede intens şi cu tărie în posibilităţile noastre, care trebuie să se afle într-o cât mai deplină armonie cu întregul macrocosmos. Dar, dacă a şti cu adevărat înseamnă, de fapt, a putea, a crede cu putere reprezintă cu mult mai mult decât atât, căci aceasta exprimă accesul la însăşi puterea Divină nesfârşită şi, întotdeauna, de aici provine miracolul vindecării atâtor boli care trebuie să fie înţelese ca nefiind altceva decât nişte încălcări ale legilor divine, boli care, uneori, se manifestă ca un deficit al puterii de rezistenţă în faţa unui agresor extern sau intern.

O astfel de credinţă în noi înşine, ca fiind, în realitate, nişte nuclee divine, reprezintă, în ultimă instanţă, o credinţă puternică în Dumnezeu. Niciun eveniment exterior şi nicio transformare interioară nu pot fi influenţate fără credinţa fermă în propriile noastre capacităţi, daruri, talente.

Altfel spus, noi trebuie să fim optimişti în cel mai înalt grad, căci numai astfel vom reuşi să ne optimizăm la maxim fiinţa şi comportamentul, pornind de la această stare de încredere imensă că prin declanşarea procesului de REZONANŢĂ, forţele benefice nesfârşite, care provin de la Dumnezeu, sunt atrase în noi şi pot fi făcute să se manifeste.

Trebuie totuşi să mai precizam că a crede în mod intens şi necondiţionat în forţa divină nesfârşită care ne poate veni de la Dumnezeu nu este, nicidecum, sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident şi nici nu este o consecinţă a acestora. Din acest punct de vedere profund spiritual, sintagma „a crede în Dumnezeu pentru că…” aproape că nici nu are sens.

Nu crede în minuni, bazează-te pe ele

Dimpotrivă, „a crede cu putere în Dumnezeu”, înseamnă, înainte de toate, a crede, în pofida anumitor situaţii care, în aparenţă, ne-ar sugera contrariul; înseamnă a crede chiar împotriva probabilităţilor, a statisticii, a legii numerelor mari etc. A crede este astfel un verb adversativ, o sfidare, o provocare, realizată de tot ceea ce este divin în om şi care este adresată răutăţilor de tot felul, legităţilor absurde şi impunerilor nedrepte ale lumii care sunt, aparent, inexorabile. Noi credem atunci CU TĂRIE în noi înşine şi în Dumnezeu, deşi există în lume moartea, bolile, suferinţele, crimele, tortura, delaţiunea, sadismul şi multe altele. În ciuda cumplitului spectacol pe care omenirea îl afişează în prezent, ceva tainic în sufletul nostru îşi cântă credinţa fermă şi nebănuită în Dumnezeu.

A crede cu adevărat în noi înşine şi în Dumnezeu înlătură orice dubiu, orice rezervă şi orice motivaţie. „Brusca apariţie a unei imense păsări roşii căzute din cer i-ar pune pe oameni – scria Kierkegaard – faţă în faţă cu un eveniment extraordinar şi senzaţional, care nu le-ar mai îngădui să nu-şi dea seama că au de-a face cu un semn divin cert, unul dintre acelea care sunt, în mod stăruitor, cerute de farisei, scribi şi cărturari. Coborârea de pe cruce a lui Iisus, la Golgota, ar fi putut să fie o asemenea uriaşă pasăre colorată, după ivirea căreia arhiereilor şi tuturor celor care se aflau în perimetrul acela, nu le rămânea altceva de făcut decât să se supună evidenţei, să îngenuncheze şi să cânte osanale.”

Însă nu aşa acţionează Dumnezeu şi nu aşa a înţeles Iisus sintagma „a crede în Dumnezeu” ori de câte ori a rostit-o şi, mai ales, atunci când s-a adresat lui Toma, la opt zile după înviere.

Înţelegerea necesităţii unei credinţe puternice şi adevărate în Dumnezeu este deosebit de importantă. „Să vedem şi apoi să credem”, spuneau arhiereii – or, în această direcţie, o contradicţie mai acută aproape că nici n-ar putea să existe, căci, dacă ei vedeau, nu mai avea niciun sens să afirme că ei cred în mod necondiţionat în Dumnezeu. Prin urmare, într-o astfel de situaţie, ei nu ar mai fi putut să creadă cu adevărat din moment ce „vedeau cu ochii” fenomenele care le impuneau sentimentul raţional al evidenţei prezenţei Divine, împreună cu irezistibila lui putere de anulare a oricărei ezitări.

Apostolul Pavel afirmă cât se poate de limpede: „Nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Romani, 8, 24). Sau: „Credinţa este încredinţarea şi dovedirea lucrurilor nevăzute sau, altfel spus, subtile şi spirituale.”
(Evrei, 11, 1).

Tot el ne indică drumul spre atingerea unei stări autentice de credinţă în Dumnezeu: „Neprivind la cele ce se văd, ci (am adăugat noi, „privind” prin transfigurare) doar la cele ce nu se văd.” (2 Corinteni, 4, 18).

În textele creştine, credinţa autentică în Dumnezeu este pusă în legătură cu alte trei elemente foarte importante: libertatea (care este opusul robiei), spiritul (care este opusul literei) şi bucuria extatică (care este opusul întristării ori supărării).

De aceea, credinţa în realitatea noastră divină, în Sinele Nemuritor Suprem ATMAN şi în Dumnezeu Tatăl nu trebuie să se sprijine nici pe raţiune, nici pe percepţiile simţurilor noastre, care ar putea crea iluzia unor certitudini inexorabile. Credinţa puternică ţine, întotdeauna, de un tainic simţământ lăuntric, de o stare de siguranţă absolută, care este obţinută numai prin dovezi lăuntrice, sufleteşti.

Desigur că verbul „a crede”, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce tocmai un cuvânt atât de greu de înţeles, de definit şi de precizat să constituie miezul oricărei căi spirituale autentice? Nu ar fi putut oare marile spirite care s-au încarnat pe această planetă să găsească o altă vocabulă mai puţin misterioasă, mai accesibilă înţelegerii mulţimii oamenilor şi, la urma urmei – de ce nu? – mai puţin scandaloasă şi mai puţin derutantă pentru oamenii de ştiinţă, raţionalişti şi logicieni, care nu sunt, totuşi, chiar toţi şi în mod total, de cealaltă parte a baricadei ori, altfel spus, zăvorâţi în prejudecăţi?

Mesajul esenţial al acestei situaţii este că nu trebuie să ne lăsăm niciodată ispitiţi de vraja (ori obsesia) căutării şi aflării dovezilor materiale. Fără îndoială, ele pot fi de ajutor unora dintre oameni dar, cu toate acestea, ele nu au nicio valoare pentru cei care ştiu că „Dumnezeu n-a vrut să-Şi întemeieze împărăţia Sa spirituală pe nisipul iluziilor (adică ştiinţifice, istorice etc.), ci pe stânca de granit a credinţei autentice.”

Pentru yoghini, credinţa puternică înseamnă, în realitate, intrarea şi menţinerea în stare de rezonanţă cu aspectul în care credem.
Dacă, printr-o credinţă puternică, totală şi necondiţionată în Sinele nostru Divin şi în Dumnezeu, noi ne apropiem, în modul cel mai desăvârşit, de realitatea tainică şi divină a lui Dumnezeu, dacă ea este calea cea mai bună spre extazul eliberării spirituale, nu este totuşi mai puţin adevărat că, fără anumite fapte care să o  certifice, credinţa noastră rămâne moartă.

Într-adevăr, credinţa puternică nu are nevoie de niciun fel de dovezi, dar are însă nevoie să fie dovedită. Acţiunile profund benefice şi spirituale care sunt realizate cu o deplină detaşare de scopul propriu-zis al acţiunii, prefac atunci credinţa noastră într-o veritabilă putere creatoare şi îi oferă, totodată, încărcătura energetică şi spirituală necesară trecerii sale din rândul stărilor minunate în acela al realizărilor sublime, din rândul ideilor în acela al „ideii-forţă” capabile să transforme umanitatea.

Constatăm că Iisus Cristos pune credinţa orbilor la încercare, întrebându-i în prealabil: „Credeţi voi că pot face aceasta?” Din acest celebru episod biblic reiese foarte clar că, întotdeauna, săvârşirea unei minuni implică, înainte de toate, din partea celui în cauză, o credinţă puternică şi necondiţionată de raţiuni logice. Ajutorul lui Dumnezeu şi desăvârşirea minunilor apar ca fiind legate întotdeauna de credinţă. Astfel, ne apare clar că însăşi Graţia Divină are loc şi se desăvârşeşte într-un câmp al efectului de rezonanţă. Într-o anumită situaţie, Iisus Cristos grăieşte: „După credinţa voastră o să vă fie vouă”. Aşadar, ajutorul divin ne este acordat în mod proporţional cu forţa credinţei noastre. Cu cât credinţa noastră este mai mare, cu atât şi ajutorul Său va fi pentru noi mai deplin.

Al treilea principiu

Trebuie cât mai des să prevedem şi să transformăm, în special, ceea ce poate fi previzibil şi care poate fi transformat

În această direcţie, trebuie înainte de toate să pornim de la ideea că, fiind lăsate în voia lor şi tratate cu indiferenţă şi indolenţă, toate situaţiile cu care ne confruntăm în viaţă (fie chiar şi cele care ne sunt favorabile) se pot termina într-un mod nefericit. Tocmai de aceea, este necesar să anticipăm, printr-o mentalizare mai mereu pozitivă (optimistă) felul în care se vor derula evenimentele vieţii noastre. Într-adevăr, încrederea cât mai deplină în Dumnezeu şi abandonarea necondiţionată în faţa Voinţei Sale atotputernice nu trebuie să ne conducă nicidecum la fatalism, căci această dăruire totală nu înseamnă absolut deloc complacerea în neputinţă sau pasivitate. Această încredere deplină a noastră este necesar să fie însoţită de mentalizarea cât mai precisă a acţiunilor şi a rezultatelor spre care Dumnezeu ne inspiră să ne îndreptăm.

În practică, aceste trei principii foarte simple, dar esenţiale pentru a face din existenţa noastră o stare de sărbătoare spirituală, o sursă aproape continuă de extaz divin se traduc, în primul rând, prin folosirea corectă şi sistematică a tehnicilor de control al suflului şi energiilor subtile asociate acestuia (PRANAYAMA), prin utilizarea constantă a formelor de gândire pozitivă transfiguratoare şi spiritualizantă şi prin aplicarea perseverentă a exerciţiilor de vizualizare creatoare. Graţie învăţăturilor yoghine care au fost integrate în mod ştiinţific, unele dintre ele, mai ales, în psihologia transpersonală, tot mai mulţi occidentali, avizi de cunoaştere, încep să folosească ceea ce altădată era apanajul exclusiv al iniţiaţilor: puterea şi cunoaşterea. Orice cunoaştere iniţiatică, spirituală nu este, în fond, altceva decât un tainic instrument prin care se poate pătrunde, acum şi aici, în adâncurile divine ale propriei noastre fiinţe, aceasta ajutându-ne totodată să acţionăm benefic asupra celorlalţi oameni şi asupra lumii, în general. Punând în practică aceste principii teoretice, vom reuşi să atingem în mod simultan şi rapid stări din ce în ce mai profunde de fericire lăuntrică, de forţă şi eficienţă în acţiune, precum şi să instaurăm, ca fundal al existenţei noastre, o stare de armonie interioară, ce ne va putea conduce la realizări şi performanţe excepţionale. Ca să obţinem cât mai repede asemenea rezultate, nu este neapărat necesar să fim un ascet sau să practicăm yoga de foarte mult timp ci, înainte de toate, este suficient să cunoaştem foarte bine şi să aplicăm cu consecvenţă aceste trei principii fundamentale (neuitând că „un gram de practică valorează cât tone de teorie”).
Cei care vor face aceasta mai mereu vor descoperi, cu o mare încântare, că ştiinţa sau, altfel spus, cunoaşterea aceasta le conferă o constanţă şi nesfârşită putere binefăcătoare.

Articol preluat din Revista YOGA MAGAZIN nr. 39

Citiţi şi:

Arta de a spune NU atunci când trebuie

Iniţierea în stările benefice de transă, o poartă deschisă către paradisurile astrale



yogaesoteric
22 aprilie 2009

Also available in: Français