Starea arhetipală de copil
de Monica Dascălu
Şi Iisus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la mine,
şi nu-i opriţi, căci Împărăţia Cerurilor este a celor ca ei”.
(Matei 19,14)
Toţi sfinţii, toţi marii înţelepţi, toate cărţile înţelepciunii ne vorbesc despre necesitatea de a ne apropia de marile idealuri spirituale cu o inimă de copil. Este indispensabil să ajungem să trăim această stare de copilărie în noi înşine, nu neapărat raportându-ne la propria noastră copilărie, ci la starea arhetipală de copil, cu tot ceea ce ea implică şi simbolizează.
Copilăria arhetipală este caracterizată de puritate şi candoare
Pentru a înţelege mai bine toate aspectele despre care vom vorbi, să evocăm încă de la început o imagine:
„Este o zi însorită de vară, iar noi suntem un copil mergând printr-o boltă de lumină. Ne simţim uşori şi liberi. Nu ne interesează drumul pe care mergem, atâta vreme cât el se îndreaptă spre soare. Privim în jur cu genele umede de lumină, suntem uşori şi liberi şi luminoşi. Ştim că cineva are grijă de noi, deci nu ne facem nici o grijă pentru mâine sau pentru viitor, nu avem nici o problemă. Nu suntem legaţi de trecut, nu există decât clipa prezentă. Tot ceea ce vedem în jur vedem ca atare, fără aprecieri sau determinări. Nu există bine sau rău, frumos sau urât, nu există decât lumină. Nu ne interesează să avem ceva, să acumulăm lucruri, să avem o poziţie socială. Chiar personalitatea unui astfel de copil nu-l condiţionează; el există pur şi simplu şi nu se consideră a fi într-un anume fel.”
Să comparăm această imagine cu a unui sfânt: plin de lumină, el ştie că este copilul lui Dumnezeu, ştie că Dumnezeu are grijă de el şi-i va da tot ceea ce îi este neapărat necesar. El este indiferent la părerile oamenilor despre el, poate fi oricum doreşte, dar în esenţă rămâne mereu acelaşi copil al lui Dumnezeu. Nu-l interesează ziua de ieri sau de mâine, el trăieşte starea de comuniune cu Dumnezeu Tatăl aici şi acum. Pentru el nu există bine sau rău, frumos sau urât, totul există în aceeaşi lumină. El este pur, luminos şi liber. Vom remarca imediat asemănarea acestor imagini.
În mintea omului este adânc înrădăcinată evoluţia omului în decursul vieţii de la copil la om matur şi apoi la bătrân, asociind acestora candoarea, respectiv forţa şi înţelepciunea. Un yoghin va trebui să cumuleze şi să realizeze simultan starea de candoare a copilului în inimă, forţa omului matur la nivelul trupului şi înţelepciunea arhetipală a bătrâneţii.
Starea de candoare implică să avem un suflet curat şi neatins de pasiuni sau emoţii negative, distructive, precum supărarea, gelozia sau ura. Urmărind să trăim mai mereu starea de candoare, vom vedea cu bucurie cum toate aceste stări şi emoţii negative nu ne mai pot atinge sau influenţa. De ce? Pentru că sunt incompatibile cu starea lăuntrică de puritate, care este foarte elevată. Practic, vom vedea atunci când suntem confruntaţi cu astfel de stări, chiar simpla atitudine de a adopta atitudinea de copil le va face să dispară instantaneu – şi aceasta nu prin luptă, opunându-ne în forţă, ci prin transcendere, prin intrarea într-o stare net superioară, ca şi cum ne ridicăm deasupra furtunii. Iar abordarea atitudinii de copil este foarte uşoară – putem porni chiar imaginându-ne că avem ochi foarte puri şi luminoşi, cu genele umede de lumină, evocând imaginea anterioară. Vom descoperi cum o infinită lumină ne invadează practic instantaneu, ne vom simţi foarte uşori şi liberi.
De ce ne pierdem starea de inocenţă şi candoare?
Toate minunatele trăsături ale copilăriei arhetipale se estompează sau chiar dispar total la omul matur. De ce? Pentru că lui i se pare că e mai bine să fie „un om serios”, pentru că el are probleme, vrea să ajungă cineva, să atingă o stare de bunăstare materială. El nu mai are încredere că va primi tot ceea ce-i trebuie şi începe să se preocupe de aceasta atât de mult încât uită să mai fie fericit. El se confruntă cu imperfecţiunea societăţii şi răutatea oamenilor, are insuccese şi decepţii. Este explicabil oarecum, dar cei care vor să fie proprii lor stăpâni nu au voie să accepte această stare. Ei ar face mai bine să înceapă să privească totul ca pe un joc şi să nu fie foarte ataşaţi jucându-l.
Pentru „oamenii mari” se produce practic o inversare a valorilor şi ei chiar ajung să-şi dorească mai degrabă să aibă lucruri decât să fie fericiţi. Prinşi în problemele lor şi urmărind anumite scopuri pe care de multe ori nici nu mai ştiu de ce şi le-au propus, ei vor să trăiască, să lupte, să acumuleze, fără a trăi de fapt autentic – devin nişte roboţi supuşi unor ţeluri ce nu le aparţin.
În plus, ei sunt prinşi în plasa propriei lor forţe (care de multe ori nu e decât simpla forţă fizică a omului ajuns la maturitatea biologică), le place să se simtă puternici şi independenţi. Ei vor privi starea de candoare ca pe un „infantilism” dăunător. Şi vor rămâne aşa cum sunt, îndreptându-se iremediabil spre declinul acestei forţe care-i susţine acum, fiind din ce în ce mai supuşi condiţiilor exterioare şi dependenţi de cei din jur.
Dar poate cunoaştem fiecare şi câţiva „oameni mari” care nu au uitat că au fost copii, care încă mai ştiu să se bucure şi şi-au păstrat puritatea inimii. Şi dacă cunoaştem vreo astfel de persoană, vom descoperi întotdeauna că este o companie foarte plăcută şi în prezenţa sa, optimismul şi candoarea parcă ne molipsesc şi pe noi irezistibil.
Suntem copiii lui Dumnezeu
Evocând starea de copil, caracterizată de puritate şi candoare, vom ajunge treptat să ne regăsim sentimentul de filiaţie faţă de Divin. Astfel, se va trezi în noi o credinţă de nezdruncinat, bazată pe perceperea directă a Divinului, care echivalează cu stări foarte înalte. Trăirea permanentă şi intensă a faptului că suntem copiii lui Dumnezeu nu numai că ne va ajuta, dar este chiar o modalitate practică de evoluţie (asemănător cu KARMA YOGA) care ne deschide către aspectele ultime, divine ale fiinţei.
Vom descoperi paradoxal prin această atitudine că suntem mult mai puternici, dar nu ca nişte uriaşi definiţi de forţa noastră: dispunem de o capacitate uluitoare de a acţiona cu energii uriaşe tocmai datorită faptului că suntem deasupra lor. Ca fii ai Divinului, putem cere ferm şi mult, dar supuşi total înţelepciunii Tatălui nostru şi neurmărind ceva personal.
Ne vom regăsi bucuria copilăriei
În plus, această atitudine conferă o imensă bucurie şi veselie, o stare permanentă de speranţă şi optimism, sentimentul că suntem protejaţi. Şi vom vedea cum devenim chiar mai înţelepţi, înţelegem lucruri care nu ne erau accesibile înainte, pentru că începem să trăim efectiv adevărurile spirituale. Este uimitor câte realizări interioare pot fi obţinute prin simpla abordare a atitudinii de candoare şi de aceea e regretabil faptul că ea este atât de uşor şi atât de des uitată.
Să nu uităm niciodată că Realizarea spirituală nu înseamnă a şti de la alţii, a înţelege sau a accepta că ceva e adevărat, ci de a trăi în noi înşine lucrurile minunate despre care ni s-a vorbit şi chiar descoperind altele. Este esenţial deci să trăim autentic şi această stare de candoare, pentru că ea este foarte necesară şi chiar e ca un fel de „scurtătură” care parcursă conştient ne va feri de multe eforturi inutile sau ocolişuri.
Şi o ultimă prevenire: să nu confundăm candoarea cu infantilismul sau slăbiciunea şi să nu uităm ce nesuferiţi sunt copiii râzgâiaţi.
Citiţi şi:
Activarea lui Vishuddha Chakra ne ajută să trăim starea arhetipală de copil
Darurile nebănuite ale simplităţii
yogaesoteric
1 iunie 2011
