Înţelepciunea este o expresie a cunoaşterii net superioare, profunde de sine, a stăpânirii depline de sine, a unei permanente călăuziri în viaţă în conformitate cu Principiile dumnezeieşti, universal valabile (II)

2.474 0

Termen de glosar: ÎNŢELEPCIUNE

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Citiți prima parte a articolului

Înțelepciunea este nu numai un Atribut Dumnezeiesc, ci şi o virtute esențială, în acelaşi timp gnoseologică şi morală, ce este implicată în finalitatea însăşi a sistemului Yoga, ce reuneşte revelarea lăuntrică a existenţei lui Dumnezeu şi cunoaşterea nu numai teoretică, ci şi practică a Legilor dumnezeieşti fundamentale ale Macrocosmosului, legi ce exprimă Înțelepciunea perfectă ce este reflectată în mod armonios de Dumnezeu în întreaga sa Creație și Manifestare. Atingerea stării de înţelepciune presupune înfăptuirea oricărei acţiuni eminamente benefice într-o manieră armonioasă, ce este corespunzătoare cu această treaptă net superioară ce a fost atinsă.

În Antichitate, conceptul de înţelepciune desemna starea de echilibru deplin a personalității, cumpătarea în toate, stăpânirea perfectă şi chiar sublimarea pasiunilor în avantajul cunoaşterii superioare, împăcarea deplină a omului cu lumea, starea de seninătate euforică, spirituală, trăirea într-un deplin unison cu Voința lui Dumnezeu în manifestare. Stoicii, cinicii şi adepţii filosofiei lui Epicur defineau, în greaca veche, înţelepciunea prin intermediul termenilor aponia (absenta suferinţei), apatheia (absenţa pasiunilor josnice), ataraxia (absenţa tulburării, a neliniştii), adiaphoria (detașarea faţă de vicisitudinile vieţii).

Atingerea şi aprofundarea stării de înţelepciune a fost şi încă mai este idealul suprem, atât al sistemului Yoga, cât şi al ramurilor acestui sistem, cât şi al oricărei alte filosofii veritabile care a respectat valorile dumnezeieşti eterne şi a promovat starea net superioară de contemplație inspirată. Înţelepciunea a fost promovată de toate şcolile spirituale veritabile ce erau întemeiate pe ideea antinomiei, a opoziției dintre spirit şi trup, dintre suflet şi trup şi pe principiul autoperfecționării depline a ființei umane, grație revelațiilor dumnezeieşti ca rapidă și certă modalitate a fiinţei limitate de a se transforma într-o manieră superioară şi de a se depăşi pe sine. Uneori idealul înţelepciunii a fost, ca să spunem aşa, schilodit prin intermediul unei vădite încărcături laice ce preconiza, în mod fantasmagoric, atingerea fericirii și realizarea stării de nemurire spirituală a omului acolo şi atunci sau, altfel spus, aici şi acum, iar toate acestea nu erau în niciun caz concepute în spiritul transcendenţei religioase.

În decursul timpului, sensul originar al conceptului de înţelepciune s-a perimat în mare măsură, fiind totuşi păstrat în învăţăturile sistemului milenar Yoga, şi din această cauză înţelepciunea a ajuns să prezinte actualmente cam tot atâtea ipostaze câte filosofii există. Totuşi, idealul veritabil al înţelepciunii implică, în accepțiunea yoghină a termenului, o îmbinare continuă, o îmbinare vie şi creatoare a aspectelor teoretice superioare, dumnezeieşti cu practica.

Toate acestea presupun înțelegerea unei necesități supreme, obiective şi pe această bază este vizată realizarea unei transformări ideale ce este perfect controlată. Se urmăreşte, în felul acesta, participarea dezinteresată la înfăptuirea unul ideal practic, ce urmăreşte atingerea stării de Eliberare spirituală de către fiecare ființă umană. Aceasta presupune depăşirea limitelor de tot felul, dar şi a condiționărilor, atât obiective, cât şi subiective ce încetinesc evoluția, atât prin efortul unit al înțelepților, cât şi prin angrenarea unor eforturi personale, adecvate de autoperfecționare şi desăvârşire. Se urmăreşte în felul acesta realizarea saltului calitativ de la ființa umană egoistă, meschină şi mărginită, la omul ce este pe deplin integrat în Dumnezeu şi care a atins starea de desăvârşire.

În concluzie, putem spune că înţelepciunea veritabilă este o calitate şi, în acelaşi timp, este şi rămâne o capacitate esențială a ființei umane ce reuşeşte să o trezească şi apoi o aprofundează. Experimentarea plenară a stării de înţelepciune rezultă prin integrarea armonioasă a anumitor experiențe spirituale bogate, înalte. Atingerea şi aprofundarea stării de înţelepciune atrage după sine apariţia unor reflectări clare, profunde, net superioare a realităţilor elevate ale lumii, ale lui Dumnezeu, dincolo de majoritatea aspectelor materiale. În plus, starea veritabilă de înţelepciune presupune o echilibrare deplină a aspirațiilor cu posibilitățile proprii.

Starea de înţelepciune se dezvoltă şi este aprofundată, în mod gradat, în urma unui proces net superior de autocunoaştere, ce determină o apreciere obiectivă a lumii ce se realizează nu doar prin judecăţi de valoare caracterizate prin negație sau afirmație, ci este experimentată inclusiv prin exersarea constantă a intuiției superioare.

În cazul fiinţei umane înţelepte este exclusă orice formă de resemnare şi este prompt evitată nu contează ce modalitate de complacere în inerție a persoanei, deoarece atingerea şi aprofundarea stării de înţelepciune presupune adoptarea unui mod net superior, eficient de cunoaştere, ce este însoțit de o reflectare simultană, plurivalentă a realității care apare pe baza descoperirii cauzelor ce provoacă evenimentele şi anumite efecte corelate.

Atingerea şi aprofundarea stării de înţelepciune presupune, în cazul existenţei unor probleme în viaţa de zi cu zi, a descoperirii rapide a unor soluții practice ingenioase. Atingerea stării de înţelepciune veritabilă este însoțită de o anumită conduită, ce se bazează pe alegeri ce sunt inspirate prompt de liberul-arbitru.

În cazul ființelor umane înțelepte, discernământul spiritual este excelent şi admirabil. Atingerea unei înalte trepte a înţelepciunii presupune îmbrățișarea unui stil de viață ce este armonios şi integrat în permanență în Armonia dumnezeiască a Firii. Un astfel de mod superior de viaţă nu se raportează doar la exigențele imediate şi nu satisface, în primul rând, aceste exigente. Atingerea unei veritabile stări de înţelepciune face să apară de asemenea umorul, detaşarea exemplară, simțul relativității evenimentelor ce sunt trăite. Spre exemplu, Carl Gustav Jung (1875-1961) vorbeşte în acest sens despre arhetipul Marelui Înţelept. Marii înțelepți sunt înzestraţi cu certe capacități paranormale, ce sunt extraordinare. Astfel de capacități sunt cunoscute prin intermediul termenului sanscrit siddhi. Starea de înţelepciune ca semn cert al desăvârşirii spirituale a ființei umane poate fi, ca să spunem aşa, cucerită prin practica atentă, perseverentă şi entuziastă a tehnicilor și a modalităților caracteristice etapelor superioare ale sistemului Yoga.

Starea ce este opusă stării de înţelepciune este starea de prostie, dar şi starea de ignoranţă ce este desemnată prin intermediul termenului sanscrit avidya. În vreme ce starea de înţelepciune veritabilă, exemplară face să apară stări de fericire copleşitoare şi de armonie, complacerea fiinţelor umane în starea de prostie este şi rămâne sursa suferinţelor şi a dezechilibrului.

În cadrul unei comparații sugestive, Buddha spunea că „Dacă la un car cu patru roţi, primele două roți din faţă pot fi considerate, analogic vorbind, ca fiind ignoranta sau prostia, atunci celelalte două roți care vin imediat după aceea şi se află în spate reprezintă, în mod evident, suferinţele ce urmează şi se declanşează ca o consecinţă a prostiei.” Prin urmare, se poate spune, fără să greşim, că întotdeauna, fără nicio excepție, starea de ignoranţă, dar şi starea de prostie este apoi, mai devreme sau mai târziu, urmată de stări de suferinţă, de stări de durere ce sunt direct proporționale cu amploarea şi frecvența tuturor alegerilor ce sunt lipsite de înțelepciune.

Oferim în continuare câteva aforisme semnificative despre starea de înţelepciune:

În cazul omului ce este cu adevărat înțelept, acela care cunoaşte şi tot ceea ce acela cunoaşte sunt una. Întotdeauna, fără nicio excepție, ființa umană care a atins o înaltă treaptă a înţelepciunii devine cu o uluitoare uşurinţă ceea ce cunoaşte.
Paradoxala stare de aşa-zisă înţelepciune nebunească este o treaptă necesară a atingerii şi a aprofundării stării de înţelepciune.
Cel înţelept trăieşte în mod spontan stări copleşitoare de uimire faţă de tot şi toate cele care îl înconjoară. Este cu adevărat un mare înţelept acela care este fără încetare capabil să găsească ceva de învățat de la fiecare fiinţă umană cu care vine în contact sau pe care o contemplă.
Fiinţele umane care au atins deja o înaltă treaptă a înţelepciunii nu zic tot ceea ce gândesc, dar de fiecare dată ele gândesc în mod profund şi amplu tot ceea ce ele spun.
O mare înţelepciune nu presupune să medităm doar asupra morţii, ci implică să medităm în mod spontan, pe fondul unei stări copleşitoare de euforie, asupra vieții.
Înţelepciunea începe să fie descoperită şi aprofundată ca atare inclusiv prin intermediul unor stări dese şi intense de minunare.
Dincolo de aparente, înţelepciunea este arta de a trăi într-un mod dumnezeiesc.
Fiecare înţelept are un nebun drept frate.
Starea de înţelepciune se trezeşte inclusiv prin aprofundarea umilinţei şi a recunoştinţei faţă de Dumnezeu.
Adevărata înţelepciune presupune să nu vrei să pari a fi în permanenţă înţelept.
Înţelepciunea este totodată un punct tainic de întâlnire între Adevărul Ultim Dumnezeiesc şi certitudine.
Există cinci trepte distincte pentru a ajunge să fii înțelept. Aceste trepte sunt: să taci, să asculți cu multă atenție, să îţi aminteşti fulgerător ceea ce ai reținut şi care este esențial, să studiezi de fiecare dată când ai ocazia ceea ce este fundamental şi să acţionezi de fiecare dată într-o manieră binefăcătoare, ce este într-un mod dumnezeiesc integrată.
Fiinţa umană începe într-o anumită măsură să fie înţeleaptă atunci când deja caută cu fervoare şi stăruinţă Înţelepciunea dumnezeiască.
Întotdeauna înțelepciunea cea dumnezeiască a vieții este mult mai profundă şi mai vastă decât înţelepciunea înţelepţilor începători.
O înaltă stare de înțelepciune se sprijină în permanență pe o constantă şi profundă stare de umilinţă.
Atunci când starea de înţelepciune creşte şi devine din ce în ce mai profundă, stările de fericire devin mai dese şi sunt mai intense.
În absenţa unei imense şi constante stări de răbdare, atingerea stării de înţelepciune nu este posibilă.
Un veritabil înțelept este şi rămâne acela care încă este capabil să învețe ceea ce are nevoie de la toată lumea.
Dai dovadă de o mare nebunie atunci când vrei să fii doar tu însuți înţelept.
Acela care este un mare înţelept reuşeşte să fie înțelept nu numai pentru ceilalți oameni, ci şi pentru el însuşi.
Înțelepciunea, oricât de mare ar fi ea, nu poate fi transmisă de la ființa umană ce este înţeleaptă la o altă fiinţă umană care este proastă.
Un mare înţelept poate să ofere acelora care deja sunt pregătiți învăţăturile sale, sfaturile sale, preceptele sale, dar el nu poate să dea nimănui înțelepciunea, chiar extraordinară, pe care a atins-o.
Sufletul celui înţelept este mereu constant. Un astfel de suflet luptă cu un curaj ce este egal, atât împotriva oricărei nefericiri, cât şi împotriva câştigurilor financiare.
Înțelepciunea supremă presupune să ai aspirații pure, dumnezeieşti, chiar foarte mari, pe care nu le vei pierde niciodată din vedere în timp ce urmăreşti cu frenezie să le realizezi.
Atingerea celor mai înalte trepte ale Înţelepciunii dumnezeieşti este totdeauna preferabilă dobândirii forţei, pentru că o astfel de înţelepciune este capabilă să realizeze fel şi fel de minuni pe care forța nu este în stare să le desăvârșească.
Efortul ce este încununat de succes de a uni înţelepciunea şi puterea benefică face cu putință o mulţime de realizări extraordinare.
Un veritabil înţelept este, fără încetare, stăpânul pasiunilor sale binefăcătoare, în schimb cel nebun este sclavul patimilor care îl înlănţuie.
Moartea nu îl sperie niciodată şi nici nu-l surprinde pe cel înţelept. Acesta este întotdeauna pregătit, este întotdeauna gata să plece în Lumea de Dincolo.
Pentru ca o ființă umană să înceapă să înțeleagă lumea aşa cum reuşeşte să facă aceasta un mare înţelept, este necesar să renunţe la lume. Un mare înţelept este perfect conştient că se stinge din această lume şi totodată este perfect sigur că nu moare niciodată.
Analogic vorbind, înţelepciunea este întocmai precum o genială poezie, în mod dumnezeiesc inspirată, ce cântă totodată o paradiziacă melodie în conştiinţa ființei umane respective.
Nu este cu putință să primim de-a gata înţelepciunea. Este necesar să facem eforturi benefice, adecvate şi susţinute pentru a o descoperi, la momentul potrivit, noi înşine.
Atingerea şi aprofundarea stării de înţelepciune este întocmai precum o călătorie esenţială, pe care nimeni nu o poate face pentru noi.
Cei nebuni şi cei proști sunt mai utili pentru cei înțelepți decât sunt cei înțelepți utili pentru cei nebuni şi pentru proşti.
Atingerea și aprofundarea stării de înţelepciune veritabilă ne dezvăluie o altă perspectivă asupra frumuseții.
Cel mai adesea, este necesar foarte puțin pentru a face un înţelept să fie foarte fericit; în schimb, mai nimic nu va putea face un nebun să fie fericit sau mulţumit.
O veritabilă stare de înţelepciune este pentru suflet ceea ce este o sănătate excelentă, înfloritoare pentru trup.
Este evident că cei înțelepți au mult mai multe de învățat de la cei smintiți decât pot să înveţe cei smintiţi de la cei înţelepţi.
Înţelepciunea este sclipitoare nu numai în inteligenţă şi în genialitate, căci totodată ea este sclipitoare şi în iubire.
Obişnuinţa înţelepciunii ajută apoi să fie dobândite și aprofundate o mulțime de virtuți.
Cea mai constantă dovadă a înţelepciunii este o constantă şi intensă bucurie ce este însoţită de un umor stenic, contaminant.

Citiți și:
Femeile care şi-au trezit genialitatea aduc mesajul unei epoci noi, pline de înţelepciune (I)
Modalități inițiatice simple de trezire și amplificare a stărilor de fericire spirituală (I)
,,Fiecare suflet care se transformă şi se înalţă transformă şi înalţă întreaga lume”

yogaesoteric
8 decembrie 2022