Geniul tău benefic te va conduce prin viață cu pași de uriaș. Trezește-l! (II)
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Citiți prima parte a articolului
Favoritul naturii trăieşte la înălţimile spiritului
Graţie imaginaţiei sale creatoare şi tezaurului său de idei geniale, geniul este un favorit al naturii. El nu trebuie să înveţe de la fiinţele umane tot ce are de învăţat pentru a-şi forma gustul şi pentru a-şi trezi intuiţia superioară ce îl conduce la o înţelegere mult mai profundă şi cu totul nouă a realităţii. Geniul este o coincidenţă fericită, perfect naturală şi imprevizibilă a facultăţilor imaginaţiei creatoare, ce face să apară o înţelegere nouă, surprinzător de profundă.
Geniile sunt şi rămân fiinţe umane singuratice; există şi trăiesc la înălţimi lăuntrice extraordinare, pe care marea majoritate a semenilor nici măcar nu le bănuiesc. În cazul rarelor fiinţe umane care şi-au trezit din plin structura supramentală VIJNANAMAYA KOSHA, genialitatea este ceva firesc şi cu adevărat un dar natural. Pentru cei care nu şi-au trezit încă această structură, genialitatea este şi rămâne o virtualitate în universul lor lăuntric.
Caracteristica esenţială a unui geniu profund şi autentic este faptul că oferă, la momentul potrivit, fiinţelor umane pregătite să-i recepteze mesajul descoperiri inedite şi modalităţi ingenioase absolut noi, pe care el nu le-a primit şi nici nu le-a învăţat de la oameni.
Fiecare creaţie genială care rămâne exemplară în ambianţa acestei planete este obiectivarea unei idei cu totul noi. Atunci când o analizăm, descoperim cu uimire existenţa unei realităţi tainice, suprapersonale, care e naturală în cazul geniului. Pentru sfera comună a eului empiric însă, această stare pare a fi ceva străin şi cu totul nou, care depăşeşte în mod evident nivelul obişnuit de înţelegere.
Dincolo de aparenţe, trezirea plenară a stării de geniu nu are nimic iraţional, căci în realitate este expresia unei dinamizări pregnante şi evidente a învelişului supramental VIJNANAMAYA KOSHA. Prin creaţiile sale noi şi exemplare, geniul face cu uşurinţă posibilă emanciparea şi transformarea fiinţelor umane. O operă genială este şi rămâne un sui generis document al vieţii şi activităţii unui mare creator care, atunci când este analizată cu multă atenţie, lasă să transpară o tehnică genială, cel mai adesea ocultată şi trecută sub tăcere, mai ales datorită incapacităţii indivizilor comuni de a-şi da seama de existenţa ei.
Recunoşti cu adevărat un geniu când devii şi tu unul
Valoarea unei creaţii revoluţionare este evidentă mai ales pentru rarele fiinţe umane în care a început deja să înmugurească starea de genialitate. Ele şi-au trezit din plin învelişul supramental VIJNANAMAYA KOSHA, iar starea de genialitate care le apare spontan este un sui generis creator normativ al unei opere geniale. Când venim în contact cu creaţiile lor epocale, observăm o adecvare perfectă între tehnică, intuiţie şi experienţă. Fiecare geniu lucrează atent, perseverent şi tenace şi este în mod superior conştient de posibilităţile sale. Cel mai adesea, fiinţele umane obişnuite sunt aproape incapabile să explice suflul puternic înnoitor şi înălţimea extraordinară a viziunii unui geniu. Numai cei în care s-a trezit măcar puţin starea de genialitate sunt cu adevărat capabili să intuiască şi chiar să simtă, într-un mod inefabil, puterea tainică investită într-o operă genială.
În absenţa unei suficiente treziri a stării de genialitate, nu se poate vedea cu claritate ruptura evidentă faţă de convenţiile stabilite, caracteristică pentru un geniu, şi nu apare acea deschidere cu totul extraordinară pe care o reclamă realizarea unei capodopere. Geniile vin la feluritele probleme cu soluţii noi, constructive. Una dintre caracteristicile lor este faptul că, în mod paradoxal, ne aduc întotdeauna ceva nou, care a existat însă dintotdeauna.
Fiinţa umană genială trece deasupra a tot ceea ce am putea numi nivelul curent. Geniul este şi rămâne o fiinţă supranormală. Dincolo de aparenţe, un geniu este o fiinţă anormală, dar în cazul său anormalitatea nu este patologică, deoarece genialitatea nu este o boală. Datorită neputinţei lor de a înţelege aşa cum se cuvine ce implică în realitate trezirea genialităţii, mulţi dintre cei ce au studiat după cum au putut această stare, au avut apoi tendinţa să asimileze superioritatea cvasi-evidentă a stării de genialitate cu ceva inferior.
Iar o asemenea capacitate de a înţelege într-un mod obiectiv condiţia interioară cu totul extraordinară a unui geniu a contribuit în cele din urmă la o anumită eclipsare a acestei noţiuni. Dat fiind faptul că numai cei iniţiaţi cunosc tainica legătură dintre dinamizarea învelişului supramental VIJNANAMAYA KOSHA şi trezirea stării de genialitate, unii dintre cei care au făcut eforturi neadecvate pentru a reuşi să înţeleagă care este secretul genialităţii au fost tentaţi să considere că aceasta este expresia unei forţe extraordinare a destinului, care are un caracter ineluctabil.
În centrul lucrurilor, la marginea lumii
Pentru cei iniţiaţi, termenul latin genius care evocă naşterea, generarea, implică şi un alt aspect semnificativ. Ideea de geniu este intim asociată cu aceea de creaţie.
Sfântul Augustin a afirmat la un moment dat: Creatura nori potest creare – Creatura singură nu poate să creeze. Fiinţa umană este capabilă totuşi să creeze cu ajutorul lui Dumnezeu, numai atunci când este inspirată şi ghidată de El.
Unii cercetători au asociat trezirea stării de genialitate cu izolarea, cu singurătatea.
Deoarece geniul apare şi se manifestă la momentul potrivit în epoca sa, cel mai adesea nu poate fi înţeles de mentalitatea comună care nu este capabilă să se ridice la înălţimea lui.
Conceptul de geniu a apărut şi a luat avânt în contextul filosofiei neoplatoniciene. Extinzând prerogativele sfântului şi ale profetului în cazul filosofului, poetului şi al artistului, acest mod de a privi lumea urmărea să explice performanţele, mai mult decât omeneşti, ale geniilor prin apariţia unei inspiraţii care venea de undeva de sus, de la Dumnezeu şi producea „divina nebunie” despre care vorbea Platon. Acest concept se baza pe autoritatea unui tratat pe jumătate uitat al lui Aristotel, care considera că genialitatea este totodată ceva teribil şi sublim, ce îl înalţă pe geniu mult deasupra nivelului comun al muritorilor de rând, plasându-l, în acelaşi timp, în ipostaza singulară de fiinţă umană neînţeleasă şi marginalizată. Toate acestea le fac pe unele fiinţe geniale să fie melancolice, mai ales atunci când credinţa lor în Dumnezeu nu e suficient de puternică.
În concepţia acelor vremuri, geniul este un spirit creator care trăieşte la înălţime ameţitoare şi este singur, mai ales datorită faptului că nu poate fi înţeles. Cei iniţiaţi consideră însă că în universul fiecărei fiinţe umane starea de geniu există totdeauna în stadiul de sămânţă. În viziunea fiinţelor umane obişnuite, geniul prezintă ceva excepţional şi este înnăscut. În cazul său apare de asemenea o dedublare, ce face din el o natură cu totul aparte, căci starea de genialitate care s-a trezit reprezintă în acelaşi timp manifestarea plenară a spiritului în fiinţa lui.
Formula magică a geniului
Ce facultăţi ale spiritului fac să apară geniul? Există întotdeauna un fericit raport între imaginaţie şi înţelegere, pe care nicio ştiinţă nu-l poate învăţa şi pe care nicio activitate obişnuită nu ne permite să-l dobândim. Geniile emană o tainică stare de suveranitate. Există însă şi o misterioasă legătură între geniu şi starea de nebunie.
Este cvasi-evidentă puterea sa extraordinară de sinteză, inspiraţia sa, entuziasmul. Energia subtilă, sublimă a genialităţii divine îi permite fiinţei umane să aibă nu numai o putere de pătrundere cu totul extraordinară, ci şi o atenţie stăruitoare, ieşită din comun. În unele cazuri, această atenţie stăruitoare este dublată de un spirit de fineţe cu totul aparte. Marile genii sunt cel mai adesea înzestrate cu o intuiţie pătrunzătoare.
Dat fiind faptul binecunoscut că geniul nu este niciodată capabil să indice într-un mod ştiinţific cum anume îşi realizează operele, este ridicol să-l confundăm cu un savant. Sublima energie subtilă a genialităţii divine face să apară ceea ce talentul singur nu poate realiza. Scriitorul francez Louis Aragon spunea: „Caracteristic în cazul marilor genii este faptul că furnizează multe idei creatoare cretinilor, chiar şi 20 de ani mai târziu”. Ernesto Sabato, la rândul său, a zis: „Un geniu este omul care descoperă prin modalităţi numai de el ştiute că piatra ce cade pe pământ şi Luna care nu cade reprezintă unul şi acelaşi fenomen”.
Faptul că cei din jur sunt în general incapabili să-i aprecieze valoarea excepţională îl expune pe geniu la ostilitatea societăţii, mai ales în timpul vieţii. Referitor la acest aspect, talentatul scriitor englez Jonathan Swift spunea: „Atunci când apare un adevărat geniu în această lume, îl puteţi recunoaşte după faptul că aproape toţi proştii se coalizează împotriva lui şi i se împotrivesc cu o mare îndârjire.” La rândul său, Oscar Wilde puncta ironic că în privinţa creaţiilor artistice publicul se arată foarte răbdător şi „iartă totul, cu excepţia geniului”.
Una dintre raţiunile acestei respingeri vehemente se datorează modului său imprevizibil de a gândi şi de a se manifesta fie în societate, fie într-un grup anume, fie într-o generaţie. Henry James spunea: „Este bine cunoscut că frumuseţile celebre, marile genii sau oamenii de elită vin în această lume atunci când le place şi acolo unde le place. Astfel de rare fiinţe umane generează cel mai adesea o mare stânjeneală în anturajul lor care încearcă, într-un mod stângaci, să descopere de unde le vin înzestrările excepţionale. De cele mai multe ori, aceste calităţi sunt atribuite unor străbuni îndepărtaţi sau sunt puse pe seama generozităţii divine. Iar asemenea înzestrări excepţionale sunt cu atât mai derutante atunci când oamenii excepţionali sunt născuţi din părinţi urâţi sau proşti”.
În secolul al XX-lea, ideea de geniu s-a orientat din ce în ce mai mult mai ales către superioritatea supraomului şi nu către caracteristicile personale ale creaţiei, inventivităţii şi capacităţii sale în acelaşi timp naturale şi culturale. În acea perioadă geniul a fost privit ca o sumă de înzestrări sau talente. Dincolo de toate acestea, se considera că geniul încoronează orice reuşită excepţională.
De unde vine melancolia?
În ultima vreme asistăm însă la o penibilă şi surprinzătoare devalorizare a noţiunii de geniu. A fi genial indică acum doar faptul că fiinţa umană în cauză este excepţională sau că este „super”. În unele publicaţii se vorbeşte cât se poate de admirativ despre aşa-zise genii ale fotbalului sau despre genii ale boxului. Referitor la această ridicolă stare de fapt, talentatul scriitor Robert Musil a spus: „Această ciudată stare de spirit cu totul nouă părea că nu-şi luase încă avântul, dar iată că în perioada cu pricina Ulrich a putut să citească uimit, şi asta a fost pentru el ca o rafală de vânt ce face să se ofilească totul într-o vară timpurie, următoarele cuvinte: «Un cal de curse genial». Ele erau tipărite de un ziar ce relata o senzaţională victorie la cursele de cai, iar autorul respectiv nu era conştient de grandoarea evident ridicolă a ideii pe care spiritul vremii i-o făcuse să alunece sub condei”.
În multe cazuri, trezirea stării de genialitate a fost însoţită de apariţia şi amplificarea unor crize foarte puternice de melancolie. Asta i-a făcut până la urmă pe unii cercetători să pună semnul egalităţii între starea de geniu şi stările acute de melancolie. Dar dincolo de aparenţe este necesar să ne dăm seama că astfel de stări apar mai ales la geniile care nu s-au deschis aproape deloc faţă de prezenţa misterioasă a Divinului. Dacă studiem cu atenţie viaţa geniilor care şi-au deschis însă conştiinţa faţă de realitatea divină, este cât se poate de semnificativ că în universul lor lăuntric n-au apărut stări acute şi persistente de melancolie, ci dimpotrivă, au avut un entuziasm molipsitor, un calm olimpian profund şi o armonie exemplară. Un exemplu de acest gen este şi rămâne pentru noi genialul Goethe.
Stările acute de melancolie şi depresie îndelungată trăite de geniile care nu şi-au deschis aproape deloc sufletul faţă de realitatea divină au făcut să apară convingerea eronată că orice fiinţă genială este în mod inevitabil melancolică. E un aspect paradoxal la prima vedere, dacă luăm în consideraţie faptul că în universul lăuntric al geniilor se revarsă totuşi energia subtilă sublimă a unui atribut dumnezeiesc – cel al genialităţii divine. Asemenea stări de adâncă melancolie le-au împins uneori pe genii la acţiuni nefaste, aşa cum a fost de pildă şi sinuciderea spectaculară a lui Empedocle.
Unii exegeţi consideră că stările acute de melancolie pe care le trăia filosoful Socrate s-au datorat aşa-zisului său geniu, în limba greacă „daimon”, dar şi bizareriilor, în limba greacă „atopia”, pe care se povesteşte că le avea. În dialogul Phaidros, Platon oferă definiţii importante despre nebunie, în spiritul cunoştinţelor care existau în epocă. „Există două feluri de nebunie” – spune el – „în limba greacă «mania»: una se datorează bolilor omeneşti, cealaltă se datorează, însă, schimbărilor ce apar atunci când fiinţa umană nu se deschide pentru a primi aşa cum se cuvine îmbrăţişarea divină. De îndată ce nu mai primesc sufleteşte influenţa divină, care le face să fie şi să rămână armonioase şi sănătoase, oamenii alunecă în stări excesive de melancolie”.
Mahamudra îţi trezeşte geniul
Socrate defineşte, la rândul său, anumite stări de delir. Spre exemplu, menţionează tipul de „nebunie” ce provine de la Apollo şi aduce inspiraţia divinatorie şi un alt gen, ce provine de la Dionisos şi aduce starea mistică. Aceasta din urmă ar putea fi identificată cu starea de deschidere a fiinţei faţă de realitatea divină.
Socrate pomeneşte, de asemenea, despre starea specială de delir a muzelor, răspunzătoare în viziunea sa de apariţia inspiraţiei poetice. Apoi vorbeşte despre starea specială de delir a Afroditei şi în final menţionează starea specială de delir a zeului Amor. Iată deci că şi Platon şi Socrate sugerează cât se poate de explicit că atunci când se îndepărtează şi se închide faţă de influenţa divină, cu toate că poate avea inspiraţii geniale, omul alunecă în stări acute şi chinuitoare de melancolie.
Ceea ce trezeşte până la urmă starea de geniu în fiinţa noastră este manifestarea unei răbdări constante, profunde şi dumnezeieşti, dublate de o atenţie stăruitoare. Rarele fiinţe umane care ating starea de geniu nu se mai confruntă după aceea cu feluritele probleme banale pe care le au, cel mai adesea, oamenii obişnuiţi.
Odată cu trezirea stării de genialitate, este implicit necesar ca fiinţa umană în cauză să aprofundeze comuniunea cu Divinul. Yoghinii avansaţi, care practică atent, corect şi sistematic Mahamudra, nu se confruntă niciodată cu stări de melancolie, atunci când urmăresc să-şi trezească în mod gradat starea de genialitate.
Fărâma de nebunie care te leagă de Dumnezeu
Un alt aspect important este tainica legătură dintre trezirea stării de geniu şi o sui generis experimentare lucidă, detaşată şi conştientă a unei stări de nebunie divină. Înţelegerea parţială sau uneori pripită şi superficială a acestui aspect i-a făcut pe unii cercetători să afirme pur şi simplu că „nu există niciun geniu mare fără o scânteie de nebunie”. Dar nu au reuşit să explice tâlcul acestei afirmaţii.
Iniţiaţii ştiu, în schimb, că doar unii oameni sunt capabili să spună, cu un curaj ce frizează nebunia, ceea ce alţii nu zic şi adesea reuşesc în mod paradoxal să vadă lucruri pe care ceilalţi nu sunt capabili să le întrezărească. Tocmai prin această neobişnuită atitudine, cel nebun este, într-un anume fel, tangent cu starea de geniu.
Nebunul este, prin starea sa, foarte apropiat de cel înţelept, de cel iniţiat şi de cel care a atins sfinţenia. Dincolo de aparenţe, toţi aceştia sunt purtătorii unui mesaj misterios şi experimentează o viziune cu totul extraordinară, divină, care în anumite situaţii jenează şi chiar ofensează ordinea stabilită. Din această cauză şi geniile, şi înţelepţii, iniţiaţii şi sfinţii au fost persecutaţi şi consideraţi chiar nebuni.
Însă, într-o lume precum cea în care trăim, unde normalitatea implică să fii ataşat, individualist, egoist, ostil sau să priveşti ca normali pe cei care sunt plini de ură sau duşmănoşi, este de mii de ori mai bine să fii considerat nebun atunci când totdeauna te fereşti să le urmezi exemplul. De aceea, fiinţa umană care nu ştie să fie într-o anumită măsură nebună într-un mod lucid, atent şi conştient, nu este şi nici nu poate fi deocamdată un geniu mare.
Spre deosebire de un nebun care şi-a pierdut starea de luciditate, geniul este nebun doar uneori şi într-o anumită proporţie. Experimentarea atentă, lucidă şi conştientă a acestei stări de nebunie creatoare, îl ajută pe geniu să extragă din ea ceva misterios şi paradoxal, care nu este accesibil pentru omul obişnuit. Mai mult decât atât, o astfel de stare paradoxală le provoacă o evidentă frică celor comuni, cărora nici măcar nu le trece prin minte să experimenteze într-un mod lucid şi atent, fie chiar şi pentru şapte secunde, starea tainică pe care un nebun o trăieşte în permanenţă.
Nebun este cel care crede că este doar trup
Spre deosebire de un nebun patologic, cel care experimentează conştient starea profundă şi indescriptibilă a unui nebun, extrage din această experienţă o enigmatică sevă creatoare, cu totul aparte. Un străvechi proverb indian spune: „în ţara în care toate fiinţele umane sunt şi rămân întotdeauna nude, acela care îndrăzneşte totuşi să se îmbrace trece drept nebun”. De altfel, înţelepţii gândesc că fiecare nebun are propria sa opinie nebunească, ce include o firimitură enigmatică din viziunea plină de înţelepciune a lui Dumnezeu asupra realităţii în care cu toţii existăm.
Genialul poet Rumi spune: „Bogăţia în exces a gândirii face să transpară misterul teribil al nebuniei numai pentru puţinii oameni capabili să înţeleagă această taină. Privit dintr-un anume punct de vedere, cel cu o judecată în permanenţă nebunească este un exemplu viu pentru fiinţa care a atins starea de înţelepciune. Omul care a atins deja cunoaşterea cea profundă a înţelepciunii inimii în timp ce parcurge cărarea durerii, descoperă în propria sa fiinţă mii de stranietăţi creatoare care-i îmbogăţesc într-un mod nebănuit viziunea asupra realităţii şi în acelaşi timp îl ajută să descopere ceea ce indivizii obişnuiţi nici măcar nu bănuiesc că există”.
Un alt exemplu semnificativ este marele înţelept şi eliberat spiritual al Indiei, Sri Ramakrishna care spunea: „Dacă trebuie să fiţi nebuni, atunci fiţi şi trăiţi asta din plin prin iubirea pe care o simţiţi pentru Domnul, dar nu faceţi niciodată asta din cauza iubirii voastre pentru lucrurile sau fiinţele din această lume”.
Un celebru text al înţelepciunii orientale, Uddhava Gita, în capitolul 14, sutra 42 afirmă: „Nebun este cel care gândeşte că este doar un trup.” În prima epistolă către Corinteni, în capitolul 3, paragrafele 18, 19 şi 20, apostolul Pavel spune: „Luaţi aminte şi nimeni să nu se înşele dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta; noi îi spunem că mai întâi e bine să se facă nebun pentru ca apoi să ajungă înţelept”.
„Căci toată înţelepciunea lumii acesteia este, în fapt, nebunie înaintea lui Dumnezeu, de aceea stă scris: «El îi cunoaşte cel mai bine şi îi surprinde instantaneu pe cei ce se cred înţelepţi în toate vicleniile lor.»” „Şi iarăşi vă amintesc: «Domnul Dumnezeu prin omniscienţa Sa cunoaşte fulgerător chiar şi cele mai intime gânduri ale celor care se cred înţelepţi şi ştie că toate acestea sunt deşarte în cazul lor.»”
Citiți a treia parte a acestui articol
Citiți și:
Intuiţiile geniale apar în stări modificate de conştiinţă
Nikola Tesla – genialul inventator al tehnologiilor mileniului II
yogaesoteric
12 iunie 2014
Also available in: Français