Himera ştiinţei – Dogma ca metodă de (ne)cercetare ştiinţifică

Deci, bănuiala mea este că Universul nu este doar mai straniu decât presupunem noi, ci mai straniu decât am putea presupune vreodată. Am citit şi am auzit despre multe încercări de a-l contabiliza sistematic, de la materialism şi teozofie, la sistemul creştin sau la cel filozofic al lui Kant şi întotdeauna am simţit că totul este prezentat mult prea simplist. Bănuiesc că există mai multe elemente în ceruri şi pe Pământ, decât au fost dezbătute sau ar putea fi dezbătute în orice filozofie. Acesta este motivul pentru care, eu însumi, nu sunt adeptul niciunei filozofii şi cred că este scuza mea pentru a putea visa.” – J.B.S. Haldane (1892-1964), Lumi posibile (Possible Worlds)

Elocventa prezentare The Science Delusion, făcută de Rupert Sheldrake pe platforma TED, aduce în discuţie o problemă extrem de gravă, mistica progresului social impulsionat de cercetarea ştiinţifică „obiectivă”, care a devenit noua religie propovăduită de toţi susţinătorii ei entuziaşti şi, desigur, interesaţi material, din mediul ştiinţific şi mass-media corporatistă.

Religia creştină a reprezentat, vreme de sute de ani, cea mai brutală şi nemiloasă frână în calea progresului social, căreia îi datorăm întunericul ştiinţific şi spiritual care a blocat evoluţia cunoaşterii, începând cu cele două edicte celebre, de la Milano (313 e.n.) şi Tesalonic (380 e.n.), emise de împăraţii Constantin şi respectiv Teodosie, ce au marcat transformarea cultului creştin din oprimat în asupritor.

Există numeroase dovezi care ilustrează eficacitatea dogmei religioase în suprimarea cunoaşterii umane, însă, pe de altă parte, elitele planetei, odată cu inventarea tiparului şi decăderea bisericii din funcţia de piroman-şef atât al operelor ştiinţifice, cât şi al celor care aveau tupeul să le susţină, au transferat obligativitatea cenzurării gândirii umane, culmea, tocmai în sarcina celor care se presupune că se închină la altarul ştiinţei şi nu la cel al apostolilor – „oamenii de ştiinţă”, „savanţii”.

Generaţiile din zilele noastre sunt educate ateist, fiind expuse unei viziuni complet false şi extrem de periculoase: aceea a omului de ştiinţă dedicat trup şi suflet căutării adevărului, cel care aruncă prejudecăţile dincolo de pragul laboratorului şi colectează şi examinează numai faptele obiective, singurele cărora le-a jurat credinţă şi supunere. Haideţi să fim serioşi!

Cum să jure credinţă faptelor, când salariul îl plăteşte guvernul sau o corporaţie?
Idealismul savanţilor trece întotdeauna prin stomac şi, ca atare, de dragul lui şi al unor cariere încununate de succese, şi-au vândut de multă vreme sufletele diavolilor finanţatori, cu mult timp înainte ca Goethe să se gândească să-i şi critice, prin simbolul lor, Faust.

Contrar credinţei comune, într-o societate bazată pe interese financiare egoiste, ca a noastră, „ştiinţa” nu poate decât să se opună progresului, fiindcă abandonarea paradigmei actuale înseamnă cariere „academice” îndelungate duse de râpă.

Ne confruntăm cu absurditatea susţinerii infailibilităţii unor simple teorii, pe care am ajuns să le credem bătute în cuie, dar fenomenul falsului ştiinţific şi al opunerii dogmatice la orice tentativă de progres este extrem de larg răspândit.

Ştim acum, de exemplu, că industria farmaceutică, in corpore, pentru a-şi putea patenta „drogurile” ce maschează doar simptomele unor boli, provocând altele mult mai grave, furnizează ea însăşi studii falsificate, favorabile, desigur, pentru uzul aşa-ziselor organisme guvernamentale de reglementare. Dar acesta este numai vârful aisbergului!

Dacă vreţi să aflaţi care este gradul real de răspândire a falsului ştiinţific, daţi o simplă căutare pe Google folosind expresii ca „scientific misconduct” sau una şi mai sinceră, „scientific fraud” şi vă veţi îngrozi de rezultatele obţinute în câteva fracţiuni de secundă.

De exemplu, în anul 2012, anestezistul japonez Yoshitaka Fujii a fost acuzat de falsificarea a nu mai puţin de 172 de lucrări ştiinţifice, în timp ce confratele lui german, Joachim Boldt, s-a mulţumit să falsifice numai 90 de studii.

Un articol publicat în revista „Proceedings of the National Academy of Sciences” arată că, începând din 1973, aproape 1.000 de articole bio-medicale a fost nevoie să fie retrase, fiindcă cineva încercase să păcălească sistemul de validare, această cifră însemnând 67% din totalul articolelor publicate.

Şi situaţia este tot mai rea, fiindcă revista „Nature”, de exemplu, a raportat că numărul articolelor respinse l-a depăşit cu mult pe cel al articolelor publicate.

În acest context, devine tot mai realist citatul aparţinând lui Max Planck: „Un adevăr ştiinţific nu triumfă convingându-şi oponenţii şi făcându-i să perceapă lumina ci, mai degrabă, oponenţii acestuia mor, într-un final şi apare o nouă generaţie care se familiarizează cu el.”

Iar vorbele lui Sofocle definesc, deocamdată, o utopie: „Mai degrabă să ratezi cu onoare, decât să reuşeşti prin fraudă”.

Potrivit lui David Goodstein de la Caltech, motivaţiile comportamentului ştiinţific imoral ar putea fi sintetizate pe scurt, astfel:

 1. Presiunile exercitate de carieră
Ştiinţa este, actualmente, bazată aproape în exclusivitate pe reuşita în carieră sau, mai simplu spus, pe o competitivitate agresivă. Savanţii depind de buna lor reputaţie – sau invers – pentru a primi finanţări, reputaţie fabricată, în mare măsură, prin activitatea publicistică. Şi mai concret: regula de bază pare să fi devenit „publici sau pieri”. De aici până la a fabrica rezultate care să susţină obiectul cercetării nu mai este decât un pas, mai ales dacă se mai manifestă şi paranoia existenţei altor cercetători care sunt mai aproape de succes, în acelaşi domeniu.

2. Uşurinţa falsificării
La nivelul tehnologic actual există, pe de o parte, multe unelte care pot fi folosite în falsificarea datelor experimentale, iar, pe de altă parte, în multe domenii ştiinţifice este dificil să reproduci cu acurateţe aceleaşi date experimentale. Ca atare, este foarte simplu să-ţi susţii „inocenţa”, mai ales când eşti judecat nu de o „poliţie a ştiinţei”, ci tot de colegi, care este posibil să aibă, la rândul lor, ceva schelete ştiinţifice ascunse prin dulapurile proprii.

Desigur că toate aceste explicaţii, oferite anterior, neglijează să atace aspectul pur materialist al ştiinţei actuale şi, dacă nu sunteţi pe deplin convinşi de falimentul materialismului, aruncaţi o privire atentă în jur şi căutaţi să identificaţi un singur domeniu al vieţii sociale în care nu părem a ne îndrepta, fără frâne, direct spre prăpastie.

Tot neglijat rămâne şi aspectul propagandei deşănţate făcute prin mass-media ştiinţei oficiale, căreia marea majoritate a populaţiei îi acordă tot creditul posibil; este o sursă neîncetată de uimire cum poţi avea încredere în probitatea sau calificările unui reporter, care în 99,99% din cazuri este incapabil să diferenţieze o capră neagră de un ou fiert, altfel decât prin absenţa blănii la cel din urmă.

Ca să nu mai vorbim şi de inerţia care se opune cu ferocitate oricărei modificări de paradigmă, sintetizată genial de acelaşi J.B.S. Haldane, prin cele patru faze care conduc la certificarea unei descoperiri ştiinţifice:
1) este un nonsens, lipsit de orice valoare; 2) este un punct de vedere interesant, dar oarecum pervers; 3) este adevărat, dar lipsit de orice importanţă; 4) întotdeauna am afirmat la fel.

Până la urmă, nu se poate spune când vom realiza că ştiinţa nu este o vacă sacră, aşa că nu este deloc o impietate dacă o mai şi împingem puţin în şanţ, uneori, pentru a elibera drumul spre progres.

În contextul noii mecanici cuantice, când Bell demonstrează, fără putinţă de tăgadă, imposibilitatea existenţei simultane a „realităţii” şi a „separabilităţii”, dacă acceptăm validitatea ecuaţiilor de undă, probabilistice, demonstrate experimental la nivel microscopic, este clar că nu poate exista „realitate” şi, atunci, extinderea astronomică instantanee a conştiinţelor noastre, aşa cum subliniază şi Sheldrake, este în deplină concordanţă cu ştiinţa şi, culmea, chiar şi cu religia, dacă luăm în considerare învăţăturile eseniene ale lui Iisus.

Ca argument în favoarea corectitudinii aserţiunii anterioare se poate aduce tocmai existenţa unei opinii contrarii, promovată de unul dintre cei mai mari propagandişti, format la şcoala lui Sigmund Freud, Walter Lippmann, care declara, în derâdere:
Noutatea radicală a noii ştiinţe constă, cu exactitate, tocmai în credinţa că… forţele care impulsionează stelele şi atomii sunt condiţionate de preferinţele spiritului uman.”

Quod erat demonstrandum!

Tot o piedică în calea progresului rămâne şi o altă credinţă, transformată în dogmă, că tehnica este o aplicaţie a ştiinţei, când realitatea este exact pe dos: tehnica nu urmează ştiinţa, ci în multe cazuri o precede; tehnica face, ştiinţa se chinuie să demonstreze că era imposibil de făcut. Apoi, dacă mai are un dram de onestitate, se străduieşte să inventeze o teorie care să explice, satisfăcător, ceva ce tehnica a produs a priori.

Un domeniu sufocat de dogme este medicina mecanicistă sau alopată, cum ne place nouă să o numim pompos, ce a ajuns să fie considerată clasică, deşi ca alternativă chimizată a fost practicată intensiv începând din primii ani ai secolului XX.

Prin intermediul averilor incomensurabile aruncate în joc de familiile demonice Carnegie şi Rockefeller (subordonate Rothschild), promotoare ale chimizării, fiindcă deţineau monopolul cărbunelui şi petrolului mondial, întreaga lume a fost depărtată, aproape peste noapte, de realitatea unei medicine naturiste eficiente şi holistice, care dăinuia de mii de ani, care a fost înlocuită de „sistemul farmaceutic” actual, cuvintele jurământului lui Hipocrate rămânând simple vorbe goale şi pentru toţi ereticii, care s-au aventurat pe tărâmul medicinei adevărate, au devenit mai valabile ca oricând cuvintele lui Jean Louis Fournier, care spunea că „[…] în privinţa invenţiilor, primul venit are întotdeauna parte de nenorocire, iar al doilea de glorie şi profit”.

Respingerea, fără argumentaţie onestă, a unui fapt ştiinţific nu face decât să confirme vechea înţelepciune chineză, care-l pune pe picior de egalitate pe cel care nu se informează cu analfabetul şi dacă o frumoasă ipoteză este doborâtă de un fapt urât, cum spunea Thomas Huxley, acest fapt nu ar trebui decât să ne bucure, fiindcă ştiinţa ar fi necesar să se bazeze pe fapte şi nu pe teorii fanteziste, pe realităţi şi nu pe ipoteze imaginare, evitând să declare ca axiomatică orice legitate, care pare să fie imuabilă într-o anumită paradigmă, mai ales dacă a fost formulată de un personaj cu faimă de oracol, dar care poate fi infirmată magistral de un progres infim al zilei de mâine, fiindcă, adeseori, „legitate” înseamnă doar fapte, confirmate în asemenea măsură, încât ar fi pervers să nu le acorzi un aviz, garantat provizoriu.

Cele şapte păcate capitale sunt: avere fără muncă; plăcere fără conştiinţă; ştiinţă fără umanism; cunoştinţe fără caracter; politică fără principii; comerţ fără moralitate şi adoraţie fără sacrificiu.” – Mahatma Gandhi (1869-1948)

 

Citiţi şi:
Rupert Sheldrake & Bruce Lipton: O expediţie dincolo de limitele normalului
Editorial fulminant în British Medical Journal: Când știința validă este suprimată de complexul medical-politic, oamenii mor

 

yogaesoteric
1 aprilie 2021

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More