Împotriva noii Utopii
Nu m-am considerat niciodată un liberal. Vreme îndelungată, însă, am considerat liberalismul o teorie solidă care, indiferent ce neajunsuri ar avea, este angajată în susținerea libertății de dezbatere, a pluralismului și a unei atitudini generale de respect față de credințele celorlalți cetățeni, chiar și atunci când se bazează pe idei greșite. Dar acum nu mai socotesc liberalismul o teorie solidă. Nici nu mai cred că ar reprezenta libertatea și pluralismul.
Liberalismul a ajuns să aibă două fețe. Prima este o doctrină politică și filozofică specifică. Poți să-l citești pe John Locke, de exemplu, sau pe Benjamin Constant ori pe John Stuart Mill. Viziunile lor despre om în societate atrag după sine o varietate de presupoziții și, la fel ca orice altă concepție teoretică, ele pot deveni obiect al criticii.
Cea de a doua față este cea a unei supra-teorii, a unui mod cuprinzător și obligatoriu de a gândi, care este impus în societatea modernă drept cel mai bun mijloc de reglementare a diversității umane și ca unică garanție sigură a libertății. Noi, și numai noi, putem și trebuie să preluăm conducerea – spun liberalii –, pentru că noi vom institui cele mai bune reguli de cooperare și cel mai eficient sistem pentru distribuirea libertății. Oricine spune altfel este un fascist sau un potențial fascist. Karl Popper a descris această alegere de tip totul-sau-nimic în Societatea deschisă și dușmanii ei. Isaiah Berlin dă de înțeles același aspect, în foarte cititul său eseu Două concepții ale libertății.
Cele două fețe – una propunând un set de idei politice, cealaltă insinuând că, datorită incluzivității și deschiderii care-l singularizează, numai liberalismul se poate afla la baza unei societăți juste – s-au contopit. Liberalismul ca doctrină politică specifică, una dintre multele existente, se identifică cu liberalismul ca supra-teorie și se autoimpune societății moderne ca obligatorie și deasupra oricărei discuții.
Tentativele de a lăsa liberalismul fără aplecarea lui imperială, adică de a reveni la situația în care ideile liberale puteau fi dezbătute, alături de altele, ca bază pentru judecata politică (cum s-a petrecut în întoarcerea lui John Rawl la liberalismul politic), au eșuat. Și nu, nu contează dacă liberalismul este social-democrat, orientat spre piață sau chiar și anarho-libertarian. În variantele sale contemporane, oferta liberală a devenit ideologia liberală care descrie orice abatere ca fiind „iliberală” – un sinonim pentru „ilicită”.
Uite cum are loc alunecarea dinspre teorie spre ideologie. Idealul liberalismului este o societate în care au loc toate dorințele și planurile de viață ale oamenilor, în care toate ocupațiile și aspirațiile sunt permise, în care cei ce practică o religie, oricare ar fi aceea, și cei ce nu practică niciuna coexistă alături, în care toate grupurile, asociațiile, partidele și cluburile își pot urmări țelurile în liniște și pace, cu condiția să nu le impună altora vederile lor. Este o societate în care există creștini, musulmani, budiști, atei, heterosexuali, homosexuali, nenumărate genuri, oameni de toate naționalitățile și originile etnice, conservatori, liberali, socialiști, anarhiști, comuniști, pornografi, preoți, hedoniști și asceți moral, toți respectând regulile comune.
În realitatea practică, nu vom ajunge niciodată să realizăm acest ideal – admit, îngăduitori, liberalii – dar este necesar să ne apropiem cât mai mult posibil de el. Țelul vieții publice este să existe maximum de libertate pentru ca oamenii „să fie ei înșiși”. Societățile existente sunt departe de acest model. Ca urmare, liberalismul și idealul său de maximă afirmare a diversității impune ca aceia care au fost dezavantajați să primească mai mult spațiu liber. Vechile granițe și limite să fie eliminate. În paralel, celor care au fost privilegiați să li se ia din spațiul pe care-l au, ca să nu mai poată să domine.
Pentru realizarea acestei expansiuni a libertății se impune o formă sau alta de inginerie socială. Unele grupuri, unii indivizi, unele opinii și unele practici trebuie să fie promovate, iar altele trimise mai în spate. Devine necesar să luptăm pentru promovarea femeilor și a negrilor, și să-i criticăm pe albi, alături de instituțiile lor „patriarhale”; să restrângem creștinismul și să-l împiedicăm să aibă predominanță culturală, dar să deschidem spațiul public pentru comunitățile musulmane. Aceste proiecte de schimbare cer un anumit grad de coerciție sau cel puțin un efort susținut de convingere, dirijat de obicei împotriva modurilor de viață înrădăcinate, a credințelor acuzat anacronice, a diviziunilor tradiționale, a normelor presupus sacrosancte și așa mai departe.
În cadrul acestui demers a ceea ce s-ar putea numi „discriminare culturală pozitivă”, autoritățile statului, precum și instituții ale societății civile, lansează programe de educare intensivă, care este de preferat să înceapă cât mai devreme posibil – la grădiniță, de pildă. Un accent deosebit cade pe limbajul folosit (pronumele personale!), dar există și preocuparea de a-i face pe copii să citească numai cărțile potrivite, să vadă filmele corecte și să joace jocurile adecvate. Totul inculcă sentimentul „deschiderii”, despre care super-teoria liberală insistă să spună că va aduce cu sine o nouă societate, mai liberă decât cea de dinaintea ei. Ar trebui să existe noi standarde de scriere, îndeajuns de incluzive încât nimeni să nu se simtă înstrăinat. Din nefericire, însă, există unii care nu vor să urmeze linia generală. Trebuie făurite legi care să asigure și conformarea acestor indivizi – coerciție și constrângere, adevărat, dar de dragul libertății! Iar dacă conformarea nu poate fi smulsă cu forța, cei care nu vor să adopte noul sentiment al deschiderii trebuie să fie exilați la margine, unde nu vor putea stânjeni progresul libertății.
Se poate admite că o asemenea transformare va fi pentru unii dureroasă. Dar, spun partizanii ei, e nevoie să facem sacrificii dacă vrem să edificăm o societate justă. Istoria omenirii este o istorie a discriminării – rasele albe contra celor negre, bărbați contra femei, europeni contra neeuropeni, heterosexuali contra homosexuali. Forțele contrare care stânjenesc progresul sunt câtă frunză și iarbă: sexism, rasism, homofobie și multe altele. Toate e nevoie să fie monitorizate și eliminate. În acest scop, prietenii libertății trebuie să folosească toate mijloacele care le stau la dispoziție, începând cu pedepse prevăzute de lege și terminând cu ostracizare socială, începând cu educația și terminând cu intimidarea încruntată. Inamicii necesarei transformări nu merită compasiune.
Toată această descriere pare caricaturizată, dar nu este. Să luăm drept exemplu noul concept al căsătoriei. Se spune că este un semn important de progres faptul că nu mai definim căsătoria ca pe unirea dintre un bărbat și o femeie. A permite oricui să se căsătorească cu oricine, indiferent de sex, este mult mai „incluziv”. Această schimbare zice-se revoluționară s-a lovit de opoziție din partea a diverse grupuri, care aduc multe argumente întemeiate – biologice, morale, istorice, teologice. Dar nu le ajută la nimic. Opoziția lor este întâmpinată cu forță, nu cu contraargumente.
Autoritățile statului, instanțele de judecată și grupurile activiste folosesc mijloace de forță, chiar brutale. Noțiunea familiei și a căsătoriei având la bază unirea celor două sexe – până de curând văzută ca stâlpul cel mai solid al ordinii sociale – este numită acum „tradițională”. Implicația ar fi că asemenea idei se îndreaptă spre obscuritatea derizoriului. Căsătoria s-a schimbat, ca să cităm spusele unui savant liberal, din a fi „procreațională”, în a fi „relațională”. Această schimbare, ni se spune, a apărut deoarece căsătoria „tradițională” a fost o instituție oprimatoare, plină de violență casnică, de soți care își violează soțiile și fiicele, și de femei călcate în picioare de patriarhat.
Reglementările legale care au legătură cu noua abordare sunt stricte. Nimeni nu are voie să nu recunoască că doi bărbați sunt „căsătoriți”, că două femei sunt „căsătorite”. Instituțiile care au o părere diferită sunt pedepsite; dizidenții sunt ostracizați; spectacole orwelliene sunt puse în scenă pentru a-i intimida pe cei cărora le-ar trece prin cap să obiecteze. Agențiile de adopție care nu se supun sunt desființate; preoții și pastorii loiali vocațiilor lor sunt amenințați cu procese și uneori târâți în instanță. O mașinărie de propagandă susținută de marile corporații reprogramează conştiinţele oamenilor, începând cu copiii de grădiniță, dacă nu chiar mai devreme. Instituțiile și sistemele morale care contestă schimbarea sunt puse la stâlpul infamiei. Gloate organizate pe Twitter îi vânează pe eretici. Puținele persoane care îndrăznesc să spună „Nu” își pierd în multe cazuri slujba și devin ținta abuzurilor verbale, uneori chiar fizice.
Aceste procese, împreună cu altele similare, au un efect debilitant asupra conştiinţei oamenilor, pentru că distrug limbajul și întorc pe dos sensul unor concepte de bază. Liberalismul s-a prezentat de la bun început ca un campion al libertății, pluralismului, toleranței și diversității, și ca inamic al discriminării, intoleranței și excluderii. Acest truc etimologic – rădăcina libertas înseamnă „libertate” în latină – funcționează perfect. Enciclopediile, manualele și tratatele de politică și istorie consideră de la sine înțeles că liberalismul și libertatea merg mână în mână. Până și vocabularul nostru de zi cu zi reflectă această prezumție. Când cineva spune despre o persoană că „adoptă o viziune liberală” sau că o lege a fost „liberalizată”, se înțelege prin aceasta o extindere a libertății – în ciuda faptului că Occidentul „liberal” este din ce în ce mai omogen, uniform, caracterizat prin gândirea de grup a culturii de masă și dominat de o elită tehnocrată.
Dar realitatea nu contează. Toate acțiunile descrise în jargonul liberal sunt automat înțelese ca promovând libertatea și învingând discriminarea. Oricât de brutale ar fi acțiunile, oricât de mult ar silui ele conștiințele și i-ar umili pe oameni, sunt proclamate ca servind cauza libertății.
Unii au dubii în privința supra-teoriei liberale. Ei și le explică convingându-se singuri că aspectele rele se petrec nu din cauza liberalismului, ci în pofida lui. Ei dau vina pe progresivism, pe postmodernism ori vreun alt „-ism”. Cum ar putea liberalismul să stânjenească libertatea? Prin definiție, e imposibil.
Este grăitor faptul că liberalii din establishment, care protestează că nu există nicio legătură între liberalism și acerbul nostru regim de corectitudine politică, nu iau niciodată măsuri de inversare a tendințelor recente. Ei rareori critică în public aceste tendințe, temându-se să nu sfârșească „de partea greșită a istoriei”. În fapt, așa-numiții liberali se alătură invariabil corului care îi condamnă drept bigoți, reacționari și fasciști pe cei care rezistă în fața acestei „incluziuni”. Modul acesta de a vorbi nu se limitează doar la radicalii din universități. Este limbajul specific pe care-l folosesc în prezent cei mai așezați și mai convenționali dintre radicali, când vorbesc despre adversarii lor politici.
Ne-am obișnuit în asemenea măsură cu această retorică, încât nu mai observăm în ce hal distorsionează sensul cuvintelor pe care le folosim. Înainte, apelurile la pluralism, diversitate, toleranță și deschidere aveau drept scop să îndulcească relațiile dintre oameni și să tempereze strictețea ordinii noastre politice și morale. (Sigur că existau și excepții de la regulă, cum ar fi Tratatul despre toleranță al lui Voltaire, care era mai mult o diatribă anticatolică, decât o pledoarie pentru „trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască”.) Noțiunile acestea le ofereau un refugiu celor supuși dominației altora. Astăzi, aceleași cuvinte sunt instrumente ale ingineriei sociale liberale și ciomege ideologice cu care să fie snopiți adversarii. Sensul lor a fost întors pe dos.
Pluralismul înseamnă monopol; diversitatea, conformare; toleranța, cenzură; iar deschiderea, rigiditate ideologică. În practic toate instituțiile, publice și particulare, în școli și corporații, există birouri ale diversității și toate sunt înfiorătoare agenții ideologice, care inspiră frică și impun conformitate, într-un mod nu foarte deosebit de infamele lor predecesoare din regimurile comuniste. Cei care propovăduiesc „pluralismul” insistă asupra unei monoculturi în care toată lumea trebuie să fie „pluralistă”. „Societatea deschisă” înseamnă că tot ce a fost înainte trebuie aruncat peste bord ca nefolositor și toți cei care n-au dispărut încă trebuie să fie condamnați ca infractori morali.
În acest limbaj corupt, pluralismul nu înseamnă o varietate de opinii, ci dominația liberalismului. Astfel, implementarea supremă a pluralismului va fi triumful absolut al liberalismului, iar triumful absolut al liberalismului va fi implementarea supremă a pluralismului. Va fi o societate în care toți vor fi liberali și, ca atare, prin definiție niște pluraliști. Pluralismul absolut va fi monopolul absolut al unei singure ideologii. Lumea va fi un spațiu sigur pentru pluralism doar atunci când afirmarea unanimă a pluralismului predomină și toate celelalte opinii despre el sunt reduse la tăcere.
Concluzia aceasta absurdă nu este nici glumă sarcastică, nici subterfugiu. Începe, din nefericire, să devină un fapt. Există țări europene în care mass-media sunt mono-ideologice. Dar cât timp ideologia conducătoare este liberalismul, absența platformelor non-liberale nu îngrijorează Uniunea Europeană, nici curțile europene sau pe cele naționale, nici ONG-urile influente. Dimpotrivă, îngustarea opțiunilor ideologice – monismul pluralismului – este în general privită ca o stare de lucruri firească și benefică. Unificarea de sfârșit-al-istoriei, a tuturor opiniilor în liberalism consolidat, se cuvine să fie emulată de cei care încă mai zăbovesc și au rămas în urmă. Societățile în care opiniile non-liberale își găsesc o expresie puternică, ba chiar cutează să influențeze treburile publice, sunt denunțate ca „iliberale”. În țara mea (Polonia – n.), suntem norocoși să avem mai multă libertate de exprimare și mai multă libertate a presei decât oricare alt stat-membru al UE, iar mecanismele democrației parlamentare funcționează bine. Dar tocmai aceasta li se pare deconcertant instituțiilor europene. Dacă nu suntem dominați în mod uniform, la toate nivelurile, de liberalism, se consideră că Polonia riscă să alunece înapoi în tiranie.
Se consideră în general o anomalie că în unele locuri monopolul liberal nu a fost încă înfăptuit – sau, ceea ce este și mai rău, că pe undeva ar putea fi periclitat. Supra-teoria liberală adoptă o variantă a Doctrinei Brejnev: orice amenințare la adresa dominației liberale, în orice loc, este o amenințare la adresa liberalismului peste tot, justificând intervenția imediată și în forță, prin orice mijloace necesare. Foc și pară se îndreaptă spre țările ca Polonia, unde unanimitatea mediatică s-a erodat și există pluralismul opiniilor în cadrul unui spectru larg și variat, de la stânga la dreapta. Pentru ortodoxia liberală conducătoare, acesta este un pluralism rău și trebuie abolit. Teritoriul pierdut trebuie recucerit.
Monopolul supra-teoriei liberale se autosusține identificând la nesfârșit mereu alți și alți inamici ai libertății. Monopolul nu poate supraviețui fără a-și mobiliza funcționarii să lupte împotriva a ceea ce Orwell numea „infracțiunile gândirii”. Infracțiunile gândirii din ziua de azi sunt multe: sexismul, rasismul, islamofobia, binarismul, misoginia, homofobia, eurocentrismul și discriminarea după vârstă, ca să numesc doar câteva. Mă văd impresionat de numărul lor. Este mai mare decât numărul de infracțiuni ale gândirii care existau în sistemul comunist, despre care te-ai fi putut gândi că rămâne de nedepășit în strășnicia cu care căuta dușmani pe care să-i distrugă. Dar liberalismul l-a depășit.
Sistemul dens de tabuuri din ziua de azi a creat un mediu neplăcut pentru omul care gândește. Într-o lume a pluralismului obligatoriu și a incluziunii impuse, conştiinţa nu poate să hoinărească și să cutreiere oprindu-se asupra unor idei din pură curiozitate. Jordan Peterson se vede mustrat pentru că nutrește gândul că bărbații sunt diferiți de femei. Strategia prudentă în acest mediu este să eviți capcanele ideologice. Toate sunt mortale. Ceea ce înseamnă să nu spui cu voce tare ce gândești – o politică a autosupravegherii polițienești mult prea familiară oricui a trăit într-un regim totalitar.
De ce există atât de puțină rezistență în fața falsității care ne înconjoară? În primul rând, dominația liberalismului ne-a împuținat imaginația morală. În principiu vorbind, liberalismul ne învață că libertatea cere să nu fim stânjeniți în proiectul de a deveni oricine și orice dorim să fim. Această noțiune are un corolar: concepția minimalistă despre sinele uman. Dacă vrem să promovăm o societate cu adevărat liberală, ar fi necesar să ne abținem de la a atribui prea mult și prea multe naturii umane. Este nevoie să ne lepădăm de apelurile la legea naturală, căci asemenea concepte pun limite pe ce și cine putem deveni. La un nivel mai general, dimensiunea istorică, cea colectivă și cea metafizică trebuie să fie reduse la un rol neînsemnat ori chiar repudiate. Îi revine individului deținător de drepturi să decidă ce adevăr va adopta ca fiind al lui – în caz că va adopta vreunul. Astfel, idealul liberal al libertății, dacă este pus în practică de o societate într-un mod temeinic, după cum cere supra-teoria liberală, erodează baza faptică pentru analiză morală și politică. Societatea perfect liberală este o societate nechibzuită.
În prima carte a Politicii sale, Aristotel face distincție între stăpân și sclav. Sclavul, spune Aristotel, este cel care le dă ascultare altora din cauză că nu este capabil fie să-și stabilească pentru sine țeluri ambițioase, fie să aleagă mijloacele potrivite pentru a-și îndeplini țelurile. Sclavul se supune nu atât fiindcă este forțat să se supună, ci pentru că alcătuirea lui firavă moralicește îl obligă să se bizuie pe alții. Omul liber, în schimb, nu este neapărat cineva care îi conduce pe alții, ci unul care se conduce pe sine. El a dobândit deprinderile și aptitudinile necesare pentru a se dirija pe sine, cum ar fi curajul, simțul dreptății, hotărârea, dârzenia, mărinimia și autocontrolul.
Diferențierea făcută de Aristotel este de natură morală și antropologică, și nu se constituie într-un gir dat instituției sclaviei, așa cum exista aceasta în Antichitate. Faptul că un om deține sclavi nu-l face automat un om liber în sensul aristotelic; faptul că un om este sclav nu înseamnă că nu poate fi un om liber în sensul moral. Sfântul Pavel asumă o variantă a acestei optici clasice asupra libertății, atunci când îi îndeamnă pe creștinii care sunt sclavi să se supună stăpânilor lor de pe pământ fără să se teamă de ei, ci, mai degrabă, dându-le ascultare întru iubirea de Domnul. „Orice ați face, lucrați din toată inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni” (Epistola Sf. Pavel către Coloseni, 3-23). Idealul creștin de supunere cu credință față de Iisus se deosebește de noțiunea atenianului virtuos, așa cum o vedea Aristotel. Cu toate acestea, atât Aristotel, cât și Pavel înțeleg că libertatea cere să devii o persoană capabilă de autostăpânire, și nu stăpânită de propriile instincte, spaime, îndemnuri și capricii.
Individul deținător de drepturi nu este un om liber în sensul clasic al termenului. El este chiar opusul, căci libertatea lui este necesar să fie nedefinită – libertatea de a deveni orice dorește să fie. Problema este că nu există mai nimic în el și, ca urmare, promisiunea infinitelor posibilități care-i stau în față este una deșartă. În ciuda ocazionalelor asocieri cu rămășițe ale vechilor concepții, conceptul individului posesor de drepturi nu mai denotă nimic concret. Dar tot rostul concepției clasice este că libertatea nu înseamnă absența obstacolelor, ci să posezi însușirile necesare fie pentru a depăși obstacolele (pe care punea accentul Aristotel), fie să le faci irelevante pentru concepția ta despre tine însuți ca persoană împlinită (optica stoicilor și, într-o anumită măsură, cea creștină).
Pe scurt, omul liber este necesar să aibă „caracter”. Pentru aceasta, el este nevoie să aibă o viziune mai largă asupra lui însuși și asupra lumii din jurul lui, o viziune care să-i ofere criteriile morale după care este judecat modul bun de a trăi. O asemenea viziune poate să provină dintr-o filozofie articulată ca atare, sau, cel mai adesea, din tradițiile religioase și culturale pe care se bazează educația lui. Ceea ce înseamnă că omul cu adevărat liber se inspiră din exteriorul sistemului politic. El nu poate fi în întregime determinat de dogmele și presupozițiile ideologiei politice, nici în întregime scufundat în ele, indiferent dacă acestea sunt monarhice, socialiste, liberale sau democratice.
Liberalismul și dezvoltarea lui într-o supra-teorie îi îngreunează sarcina ființei umane care caută să atingă o asemenea perspectivă. Se manifestă aici doi factori. Pe de o parte, liberalismul se adresează oamenilor ca indivizi. Îi spune fiecăruia că are drepturi și că, în măsura în care liberalismul domnește necontestat, el va fi liber să devină cine și ce dorește el să fie. Pe de altă parte, liberalismul este o construcție politică și în această calitate le promite oamenilor să le asigure drepturile personale numai cu condiția ca ei să adere la reglementările lui tot mai intruzive și, chiar mai important decât atât, cu condiția să-i îmbrățișeze în totalitate ideologia cu privire la bine și rău, cu privire la ce să iubească și pe cine să urască. Combinația acestor două elemente, plus lipsa generală de chibzuință a societății liberale, creează o capcană în conştiinţă: cu cât îți vezi mai mult independența în termenii liberali, cu atât te lași învins de conformitatea ideologică; cu cât te vezi pe tine ca pe un stăpân posesor de nenumărate drepturi, cu atât semeni mai mult cu sclavul aristotelic.
Problema cu liberalismul ca supra-teorie constă, așadar, nu doar în inconsecvența lui, ci și în lipsa lui de umanitate. Refuzându-i-se permisiunea de a cugeta la concepții alternative despre ce înseamnă să fii un om liber (păcatul „iliberalismului” trebuie evitat), cetățeanul unei societăți liberale are slabe șanse să devină un asemenea om. El este prea slab lăuntric, prea dependent de factori exteriori, prea confuz cu privire la propria-i identitate și prea atras de o concepție mistificată despre sine, ca fiind deja o persoană completă care nu mai așteaptă decât exprimarea de sine, recunoașterea și incluziunea. El este un consumator exemplar și absoarbe cu ușurință opinia de masă. În acest sens, cei formați de monocultura liberală sunt cetățeni docili, poate nemulțumiți de utilitatea ce le-a fost alocată și sâcâiți de eventualele rămășițe care le stânjenesc libertățile, dar satisfăcuți de regimul liberal și având încredere în promisiunile lui.
Liberalii mai vin cu un argument în apărarea antropologiei lor. Ei susțin că oamenii cu identitate de sine prea „conturată” („descriptiv-evaluativă”) – naționaliști, absolutiști moral, credincioși religioși – sunt intransigenți în convingerile lor și, ca atare, înclinați să-și impună credința asupra celorlalți. Această intransigență, indiferent dacă morală, politică sau metafizică, s-a aflat – cred liberalii – la rădăcina tuturor relelor, de la sclavie și până la lagărele de concentrare. Abolirea sinelui „îngroșat” este prin urmare o condiție inițială obligatorie pentru eliminarea intransigenței și inaugurarea unei domnii a deschiderii și toleranței.
Tot ce se poate să existe un sâmbure de adevăr în avertismentul la adresa individualităților conturate. O concepție despre viața bine trăită, care oferă justificări viguroase pentru revendicări viguroase, va inspira intransigență în apărarea acelor revendicări. Dar liberalismul nu prea îi este superior „iliberalismului”, din acest punct de vedere. Liberalii, în ciuda concepției lor „subțiate”, pur descriptive, despre individualitate, sunt în fapt mai intransigenți în concepțiile lor, arătându-se deosebit de refractari la ideea de compromis și căutând neobosit să-i vâneze pe dizidenți, pe care-i acuză invariabil de crime autoritariste. Locke era mult mai dogmatic decât Burke, deși concepția lui despre om era minimalistă, pe când a lui Burke, nu. Aristotel a emis doar cu titlu de tentativă o judecată în privința cărui sistem politic ar fi mai bun, admițând că altele își aveau și ele propriile virtuți. Am fi puși la grea încercare dacă ni s-ar cere să numim un liberal preeminent din secolul XX sau din propriul nostru secol, care să nu insiste că liberalismul și numai liberalismul este legitim.
Liberalii își arogă valorile toleranței și moderației, incluziunii și împuternicirii, refuzându-le altora dreptul de a pretinde aceleași valori. Partizanii liberalismului cred că au îndreptățirea să-l impună cu forța în societate și de-a dreptul nemilos, pentru că prin aceasta ei consideră că impun toleranța și moderația, incluziunea și împuternicirea. Ei reproduc ideea lui Rousseau că buna guvernare îl forțează cum se cuvine pe un individ să fie liber, supunându-l voinței generale.
În cadrul acestui proces de asigurare a monopolului liberalismului, concepția elevată, „subțire” despre sine servește ca armă împotriva opiniilor „grosiere”. Ea dă naștere urii la adresa „oprimatorilor”, despre care auzim o mulțime în discursul politicii identitare. Ea îi mobilizează pe suporteri și le dă o orientare ideologică – una falsă, dar care îi unește în spatele unei strategii politice de cucerire universală. Ea distruge adevăratele legături istorice și sociale dintre oameni, le vulgarizează cultura, le diluează conștiințele morale și îi privează de o bază fundamentală pentru formularea alternativelor. Ceea ce liberalismul și concepția lui „rafinată” despre individualitate nu poate să facă este să le dea oamenilor un sentiment rezonabil de stabil al libertății.
Au trecut aproape treizeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice. Odată cu dispariția comunismului, libertățile politice au crescut în țările anterior oprimate, dar aproape imediat după aceea și-a făcut apariția un nou sistem de tabuuri și restricții. Acest sistem crește din ce în ce mai puternic. Tristul adevăr este că astăzi poți spune mai puține decât puteai în primii ani de după eliberare, iar noile legi, „liberale” în caracter, mai degrabă inhibă decât să inspire dezbaterea liberă. Libertatea de gândire este în pericol. Dominația supra-teoriei liberale a subminat formele sociale care încurajau stăpânirea de sine. La o generație după ce comisarii au ieșit din scenă, libertatea este mai dificil de atins, iar Occidentul este populat de oameni care sunt din ce în ce mai puțin capabili de o viziune eliberată de banalitățile pieței de consum, ale mass-mediei și ale opiniei de masă. Nu se știe dacă instituțiile noastre pot supraviețui fără un popor liber sau măcar o pluralitate capabilă să se conducă singură. Provocarea următorului deceniu va fi să se spargă monopolul ideologic al liberalismului, pentru ca educarea generațiilor viitoare să poată fi îndrumată de concepțiile ferm conturate ale individualității. Dacă nu vom reuși, ne vor lipsi oamenii de caracter de care avem nevoie pentru a apăra și reînnoi instituțiile care garantează libertatea în Occident.
Autor: Ryszard Legutko – filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.
Citiţi şi:
Libertatea sau binele comun? Interpretări ale noţiunii de „democraţie”
Ideologia woke conduce spre un sistem totalitar și formează un nou tip de gulag, spune scriitorul Rod Dreher
Povestea lumii de azi: un liberalism în impas
yogaesoteric
1 octombrie 2021