„Întotdeauna să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim”

„Dumnezeu – o iubire de care nu te poţi sătura…”

Părintele Siluan (Sfântul Siluan Athonitul) nu doar că a vorbit despre iubire, ci a și practicat-o. El și-a închinat viața rugăciunii pentru dușmani, pentru lumea înstrăinată și trecătoare, într-un mod smerit, dar cutezant. Această rugăciune devine o lucrare periculoasă și ambiguă, dacă nu este făcută dintr-o smerenie completă. Putem foarte ușor deveni conștienți de dragostea noastră și imediat suntem atacați și infectați de mândrie și vanitate. Nu putem iubi curat fără ca dragostea lui Hristos să umple și să lucreze în inima smerită. Nu poate fi „sfânt” decât cel care știe că sinele său nu este decât un „biet păcătos” în disperată nevoie de ajutor și iertare. Iar astfel, harul lui Dumnezeu spală toată pata și vindecă orice slăbiciune. Slava sfinților se arată prin smerenia lor, precum slava Unului Născut s-a arătat prin smerenia deplină a vieții Sale pământești. Iubirea a fost răstignită în lume.

În urcușul său duhovnicesc, Părintele Siluan a trecut prin trista experiență a „nopții negre”, a abandonului și singurătății totale. Și totuși nu era nimic sumbru sau morbid la el. Întotdeauna era calm și tăcut, întotdeauna strălucind de bucurie. Era o bucurie în Hristos, foarte diferită de orice altă bucurie lumească. După cum aflăm din povestea vieții sale, această bucurie a dobândit-o după o lungă și grea cursă și după un nesfârșit și „nevăzut război”. Rămas singur, omul este lăsat pradă disperării și ruinei. Mântuirea este doar în Hristos. Sufletul este necesar să se prindă de El. Omul nu este niciodată lăsat singur, decât atunci când alege să Îl părăsească pe Dumnezeu.

Despre voia lui Dumnezeu şi libertate (I)

Mare bine este să te predai Voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu conștiința curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul. Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul Însuşi începe să-l călăuzească şi sufletul este învăţat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povăţuit de învăţători şi de Scripturi. Dar rareori se petrece ca învăţătorul sufletului să fie Domnul însuşi prin harul Duhului Sfânt, şi puţini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vieţuiesc după Voia lui Dumnezeu.

Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu: îi place să se conducă el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă inteligență ca să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu. Şi eu, când trăiam în lume şi nu cunoşteam încă pe Domnul şi Duhul Său Cel Sfânt, nu ştiam cât de mult ne iubeşte Domnul şi mă încredeam în gândirea și inteligența mea. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toate întristările care vin asupra mea şi zic: „Domnul se uită la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa.

Pentru cel ce s-a predat Voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu este necesar să îndur aceasta pentru păcatele mele”. Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de îndurat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se smereşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă priveghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. Înseamnă că aceasta nu-mi este de folos.

Dar iată ce s-a petrecut cu mine altă dată, când Domnul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Într-o zi de praznic s-a dat la trapeză pește; şi mâncând, am înghiţit un os de pește care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am făcut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de pește a ţâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindeca de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.

Cel mai preţios dar pe lume e să cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem, măcar în parte, Voia Lui. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu să se predea întru toate Voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru ca să nu întristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău. O, Doamne, fă că prin puterea harului Sfântului Duh să vieţuim după sfânta Ta Voie.

Când harul e cu noi, conștiința noastră e puternică; dar când pierdem harul, atunci vedem neputinţa noastră; vedem că fără Dumnezeu nu putem nici măcar gândi ceva bun. Milostive Dumnezeule, Tu ştii neputinţa noastră. Mă rog Ţie: dă-mi duh smerit pentru că, după milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vieţui după Voia Ta şi-i descoperi toate tainele Tale, dându-i să cunoască cât de nesfârşit ne iubeşti.

Cum ştii dacă vieţuieşti după Voia lui Dumnezeu?

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un ceva oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin Voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după Voia Lui. Cine vieţuieşte după Voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic. Şi dacă are nevoie de ceva, se predă pe sine însuşi şi ceea ce are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat Voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, DE NIMIC. Şi orice i s-ar petrece, el spune: „Aşa I-a plăcut lui Dumnezeu”. Dacă e bolnav, gândeşte: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”. Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine Voii lui Dumnezeu, astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu. Dar sufletul smerit se predă Voii lui Dumnezeu şi vieţuieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

Cel mai bun fapt din viața ta este să te predai Voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre. Dar dacă întristările noastre ne par mari, aceasta înseamnă că nu ne-am predat încă Voii lui Dumnezeu. Sufletul s-a predat pe sine Voii lui Dumnezeu întru toate şi se odihneşte în El, pentru că ştie din experienţă şi din Sfânta Scriptură că mult ne iubeşte Domnul şi veghează asupra sufletelor noastre, ca toate să se facă vii prin harul Său în pace şi iubire.

Cine s-a predat pe sine Voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi prigonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu milostivire. De lucrările Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe Care sufletul îl cunoaşte. Dar cei mândri şi neascultători nu vor să se predea Voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-şi facă voia lor, fapt atât de vătămător pentru suflet. Marele Pimen zicea: „Voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu şi nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui”.

Întotdeauna să cerem de la Domnul pacea sufletului că să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu. Cel ce împlineşte Voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh smerit; şi atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, Îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar de vei avea întristări. Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi gândeşte aşa: „Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi-mi poartă de grijă. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?”

Domnul povăţuieşte orice suflet care se predă pe sine Voii lui Dumnezeu, fiindcă El a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,16]. Orice suflet tulburat de ceva să întrebe pe Domnul, şi Domnul îl va povăţui. Şi aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei, însă, este necesar să discute cu duhovnicul, fiindcă aceasta înseamnă smerenie.

Este bine să învăţăm să vieţuim după Voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cu câtă bogăţie ne dă Duhul Sfânt Care veseleşte sufletul în Dumnezeu. Şi atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în întregime al lui Dumnezeu.

Domnul Cel Milostiv îl povăţuieşte pe om să îndure întristările cu mulţumire. În toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântuitor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.

Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea Voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat Voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi îi călăuzeşte cu harul Său, şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.

Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat Voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec. Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întristarea ei era NECUPRINS DE MARE, pentru că ea Îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea omenească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine Voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare. Şi mai apoi, după Înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul. Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat Voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta. Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit Voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.

Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul Tău!” [Lc 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după Voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer şi pe pământ.

Cine s-a predat pe sine Voii lui Dumnezeu se preocupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine Voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.

O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Familie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut niciun rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace. Fapt uimitor la un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Familie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufletul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dumnezeu.

Aşa s-a petrecut şi cu fiarele sălbatice care la vederea sfinţilor mucenici sau a bărbaţilor cuvioşi se făceau blânde şi nu le făceau rău. Chiar şi demonii se tem de sufletul blând şi smerit, care-i biruie prin ascultare şi rugăciune. Alt aspect uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii şi bătrânii L-au predat lui Pilat să-L răstignească. Şi aceasta pentru că ei nu se rugau şi nu cereau de la Domnul să-i povăţuiască ce şi cum să lucreze. Astfel, adeseori ocârmuitorii şi oamenii mari vor binele, dar nu ştiu unde este; nu ştiu că este în Dumnezeu şi că li se dă de la Dumnezeu.

Întotdeauna să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim. Adam n-a avut înţelepciunea să întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut raiul. David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei. Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după mintea mea, se petrecea să greşesc”.

Dar sunt şi greşeli fără păcat care vin din nedesăvârşirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. În Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii… Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Lc. 2,44]. Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, ORICINE AM FI, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim.

Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deosebit: unul se linişteşte [vieţuieşte în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstoreasca turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; altul slujeşte pe aproapele din muncă sau averea lui – toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: „unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută” [Mc 4, 20].

Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe aspecte minunate şi ne-ar descoperi mari taine. Dumnezeu – o iubire de care nu te poţi satura… Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu… Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea să ne predăm cu smerenie Voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.

Citiți a doua parte a acestui articol

Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

Citiți și:
În realitate, realizarea Voinţei lui Dumnezeu te sfinţeşte
Nimeni nu poate cunoaște de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-l învață Duhul Sfânt
Puterea tainică a comunicării cu Dumnezeu

 

yogaesoteric
16 mai 2021