Judecătorul Daniel Morar distruge magistraţii care plâng după SRI: „Mă întreb, acei oameni n-au citit vreo carte la viaţa lor despre sistemele totalitare?”

Cei care plâng de dorul Serviciului Român de Informaţii în dosarele penale au pur şi simplu o mentalitate kaghebistă. Nu o spunem noi, ci asta dă de înţeles judecătorul Daniel Morar de la Curtea Constituţională a României, subliniind că Decizia CCR 51/2016 (care a rupt Binomul SRI-DNA, scoţând SRI din anchetele penale) este cea mai importantă pentru mecanismul penal din România.

Prezent duminică, 18 iulie 2021, la emisiunea „Off / On the record” a jurnalistei Sorina Matei de la Aleph News, Daniel Morar – fost şef al DNA şi fost prim-adjunct al Procurorului General – a subliniat că Decizia 51/2016 este una dintre cele pe care nu ar fi vrut să le rateze în calitate de judecător constituţional. (Amintim că mandatul lui Morar la CCR a început în 2013 şi se va încheia în 2022.)

Confruntat cu faptul că el însuşi, ca procuror-șef al DNA, a lucrat cu SRI în dosarele penale, Daniel Morar a răspuns ileistic (adică vorbind despre sine la persoana a treia): „Morar când era la DNA lucra cu serviciile de informaţii fix cât permitea legea. Iar legea spunea că serviciile de informaţii sunt obligate să ne comunice informaţiile legate de fapte de corupţie pe care ei le obţin în activitatea specifică. Morar nu a folosit ofiţerii de informaţii să facă acte de cercetare niciodată, pentru că nici legea nu prevedea. Singurul loc unde prevedea era această sintagmă legată de interceptări, pe care am declarat-o ulterior neconstituţională. DNA, pe ansamblu, s-a folosit de logistica SRI, că nu avea ce să facă. Logistica SRI e acolo de când a preluat-o de la fosta Securitate. Şi DNA oricum avea mai mult, din punctul de vedere al logisticii, decât orice altă unitate de parchet, pentru că DNA are propria unitate de interceptări.”

Altă anomalie despre care Daniel Morar a vorbit în interviu (anomalie corectată între timp de către CCR prin mai multe decizii) a fost cea a mandatelor de siguranţă naţională. Mai exact, Morar a dezvăluit că ştia încă de când activa la Parchetul General (ca prim-adjunct) de industria care se crease la nivelul Înaltei Curţi, când ICCJ accepta pe bandă rulantă cereri din partea DNA, pentru interceptarea unor persoane împreună cu SRI, pe mandate de siguranţă naţională. Cu toate acestea, fostul prim-adjunct al PICCJ a ţinut să precizeze: „Câmpul tactic nu funcţiona pe vremea mea. Nu cu ştiinţa mea”.

Nu la fel de vehement s-a exprimat fostul şef al DNA cu privire la problema Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (SIIJ). Mai precis, Morar a dat de înţeles că existenţa sau desfiinţarea SIIJ sunt chestiuni care ţin strict de oportunitatea politică, instanţa de contencios constituţional – în cele patru hotărâri pronunţate până acum în legătură cu SIIJ – spunând doar că existenţa secţiei speciale este constituţională, dar evitând să se pronunţe pe problema închiderii acestei secţii.

Pe de altă parte, în legătură cu proiectul de lege privind reducerea vechimii de la 10 la 7 ani (de la 8 la 5 ani fără să socotim cei doi ani de INM) pentru accederea la DNA şi la DIICOT, Daniel Morar a precizat că a fost unul dintre cei trei judecători CCR care au făcut opinie separată, explicând că iniţiativa de act normativ ar fi fost binevenită pentru rezolvarea crizei de personal din cele două mari parchete. În acelaşi context al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, chiar dacă nu i-a pronunţat numele, Morar a criticat managementul Laurei Kovesi, în mandatul căreia parchetul anticorupţie a înregistrat celebrele şi dezastruoasele rate de achitări. Pe de altă parte, Daniel Morar a sugerat că situația s-ar putea ameliora acum, în mandatul lui Nicu Bologa.

Prezentăm cele mai importante afirmaţii făcute de judecătorul CCR Daniel Morar la Aleph News (video la final):

Despre decizia CCR privind vechimea la DNA şi DIICOT:

„Am văzut în spaţiul public inclusiv afirmaţia că până în acest moment vechimea de 6 ani care era necesară pentru a accede la DNA şi DIICOT a fost constituţională şi dintr-o dată nu mai este constituţională. E adevărat, dar până în acest moment, nimeni n-a contestat la CCR vechimea pe care este necesar să o aibă procurorii atunci când acced în aceste două structuri specializate. Şi iată că acum a venit această sesizare, din partea cui? Tocmai din partea sistemului judiciar – ceea ce este un semnal.

Eu nu am votat această decizie; eu am votat pentru respingerea ei. Eu am un trecut în spate ca procuror-șef al DNA. Ştiu că e foarte important, ca şef al unei instituţii, să ai un bazin cât mai mare de recrutare a oamenilor. Şi când am fost eu acolo şef, vechimea procurorilor necesară ca să-i aduci în DNA era de 6 ani. Cu precizarea că la acel moment, vechimea de 6 ani era suficientă să accezi la parchetul de pe lângă curtea de apel. În acest moment, vechimea necesară din această lege supusă controlului de constituţionalitate era de 7 ani, plus INM-ul şi perioada de auditor la justiţie… 5 ani (n.r. fără INM). Vechime cu care nu poţi accede nici la parchetul de pe lângă tribunal. Exact asta au sesizat judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar Curtea a admis critica. În majoritate, e adevărat, dar e decizia Curţii şi este obligatorie. Pe ideea că din moment ce DNA şi DIICOT sunt două structuri specializate care funcţionează la cel mai înalt nivel (la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), este nevoie să aibă vechimea necesară pe care o are orice procuror care dă un examen pentru a accede la cel mai înalt nivel. În acest moment, vechimea este de 10 ani. Pe această idee s-a dus Curtea Constituţională – deci nu este nicio lovitură dată luptei anticorupţie, pentru că lupta anticorupţie se desfăşoară cu oamenii pe care îi avem în sistem. Şi legea care cere 10 ani vechime (cea care s-a încercat a fi modificată) este în vigoare din 2018, din câte ştiu.

Am văzut şi eu cifrele pe care ni le-a trimis CSM şi reiese că din aproximativ 2.500 de procurori care funcţionează în România, aproximativ 1.500 (deci mult mai mult de jumătate – vreo 60%) au vechimea necesară de 10 ani. Vă spun din experienţă proprie: cei care erau la Parchetul General sau la parchetele curţilor de apel (având un nivel de salarizare similar sau apropiat procurorilor din DNA şi DIICOT) n-aveau nicio motivaţie să meargă să lucreze la DNA şi la DIICOT. Şi de aceea legiuitorul, încă din 2002 (când a înfiinţat DNA) şi 2004 (când a înfiinţat DIICOT) a prevăzut o vechime mai mică, pentru că aceste instituţii era necesar să funcţioneze cumva. Problema este de ce tocmai sistemul judiciar a criticat această vechime. Deci probabil că cei care spun că decizia CCR este una care blochează lupta anticorupţie ar trebui să se gândească că această critică n-au făcut-o cei din opoziţie, nici Avocatul Poporului măcar, ci a făcut-o sistemul judiciar – adică Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Eu aveam 15 ani vechime când am venit la DNA. Deci eu nu intram în categoria celor care n-aveau voie să vină. Legea îmi permitea să aduc în DNA şi oameni care aveau doar 6 ani vechime. Atunci pentru Parchetul General se cereau 8 ani, dar majoritatea erau cei care aveau vechimea necesară fără să aibă neapărat grad. Dar motivul pentru care am votat acum împotriva acestei decizii este că nu vechimea neapărat contează atunci când vrei să faci performanță într-o instituţie, ci contează ambientul de ansamblu şi experienţa. Probabil că în raţionamentul Curţii se va spune că experienţa şi specializarea vin şi după ani, nu doar după studii.

Ce înseamnă a avea succes ca procuror? În principal, să ai condamnări în instanţă. Să nu rămâi cu dosarele în fişet, în aşa fel încât să cadă pe tine când le deschizi (să le scoţi într-un termen rezonabil). Dar cel mai important indicator este soluţia pe care ţi-o dă judecătorul în final. Şi dacă soluţia este cea de condamnare (pentru că procurorii nu trimit dosare în instanţă decât în vederea condamnării), atunci înseamnă că te-ai validat.

Să facem o comparaţie cu DNA-ul acelor ani şi DNA-ul din anii următori: şi eu am avut în DNA oameni care nu aveau vechimea necesară de a fi la Parchetul General. Însă în toţi anii în care am condus DNA, cei 7 ani, rata achitărilor nu a depăşit 10%. M-am gândit: ce-a putut determina Înalta Curte să critice aceasta normă? Pentru că ştie şi Înalta Curte care sunt problemele sistemului. Şi probabil că această rată mare a achitărilor este unul dintre motive. Dacă aş fi fost eu, probabil că l-aş fi văzut ca principalul motiv. Dacă ai oameni cu 6 ani vechime care ţi-au făcut performanță şi au doar 10% achitări şi, după aceea, în timp, vezi că tot oameni cu 6 ani vechime au 50% achitări înseamnă că între timp s-a petrecut ceva. Şi atunci, dacă managementul instituţiei n-a reuşit să regleze aceste aspecte pentru că s-au dus înspre rău ca performanţa pe indicatorii statistici, este necesar să intervină legiuitorul să reglementeze. N-a intervenit legiuitorul (legiuitorul a făcut exact invers) şi uitaţi că sistemul judiciar probabil că a luat această sesizare ca pe o modalitate de apărare. Ei au văzut rezultatele muncii procurorilor, s-au gândit că procentul mare de achitări poate fi şi rezultatul vechimii insuficiente şi a insuficientei specializări a procurorilor care întocmesc aceste dosare. (…)

Cred că este necesar să dăm puţin timp şi noi conducerii DNA, şi domnului Bologa, pentru că acest procent de achitări dezastruos pentru unitatea de parchet nu i se datorează. A venit de curând acolo. Rezultatele muncii dânsului şi a echipei pe care o are se vor vedea în 3-4-5-6 ani. Eu nu am urmărit nici datele lor statistice (ca să-mi dau seama dacă au activitate performantă sau nu) şi nu e treaba mea s-o fac acum. Şi oricum: e prea devreme ca să evaluez.”

Despre reformarea CCR:

„Curtea Constituţională nu poate fi reformata decât prin modificarea Constituţiei. Pentru că aproape tot ce e în legea Curţii Constituţionale se regăseşte într-o formă contrasă în dispoziţiile constituţionale.

Poţi s-o reformezi în multe feluri: s-o faci să judece în două paneluri, să reduci numărul judecătorilor, să-l creşti…

Categoric, pentru asta este nevoie să fie modificată Constituţia (…). Nu poate fi desfiinţată Curtea Constituţională şi probabil domnul Orban (n.r. care a cerut desfiinţarea CCR) a vorbit la supărare. Nu toate ţările au curţi constituţionale. Majoritatea dintre ele au. Ţările europene în general au, dar sunt unele care nu au şi atunci atribuţiile Curţii Constituţionale – de verificare a constituţionalităţii legilor – sunt exercitate de regulă de către instanţa supremă. Însă odată ce ai curte constituţională, nu mai poţi s-o desfiinţezi, pentru că o curte constituţională este categoric un garant al respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Potrivit Constituţiei noastre, limitele revizuirii Constituţiei se blochează în această axiomă. Nu poţi să revizuieşti Constituţia, nu poţi să schimbi nimic din ea dacă aceasta are ca rezultat afectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi a garanţiilor lor. Or, Curtea Constituţională este garantul respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Prin urmare, atâta timp cât există în Constituţie, trebuie să se obişnuiască cu ea, pentru că acolo va rămâne. Curtea Constituţională nu poate fi desfiinţată.

Eu am un exerciţiu în a primi aceste critici de când eram şef la DNA. Prin urmare, nu mă afectează foarte mult. Dar le cunosc, le ştiu, le citesc şi ce mă miră este că nivelul discursului politic vizavi de Curte nu a crescut absolut deloc în aceşti ani. Iar atacurile la adresa Curţii sunt extrem de simpliste. Atacurile înseamnă: Curtea este PSD-istă sau Curtea este PNL-istă – în funcţie de soluţia pe care o primesc, soluţia zilei. Însă nu am văzut oamenii politici sau oamenii publici să analizeze deciziile CCR din punct de vedere al dreptului, al considerentelor. Toate deciziile CCR sunt în Monitorul Oficial şi în ultimii ani sunt extrem de elaborate, sunt scolastice, chiar sunt adevărate manuale. Prin urmare, dacă ai ceva să reproşezi Curţii Constituţionale, este necesar să vii cu argumente juridice. Dacă vii doar şi critici poziţionarea Curţii sau tu, ca om politic, alipeşti Curtea partidului din opoziţie faţă de tine înseamnă că greşeşti. Este cea mai facilă abordare, care nu presupune nici inteligenţă şi nici pricepere. Probabil de aceea apelează atât de des la aceste atacuri.

Paradoxul este că, în acest moment, Curtea este alcătuită din politicieni în mai mică măsură decât din magistraţi. Suntem 5 foşti magistraţi la Curtea Constituţională, 1 profesor universitar şi abia 3 oameni care au făcut politică. Prin urmare, nu cred că aceasta este linia bună de atac. Sunt doar trei membri ai CCR care au fost în Parlament. În anii anteriori, într-adevăr, majoritatea membrilor plenului venea din foşti parlamentari sau foşti demnitari. Doamna Stanciu n-a făcut politică, eu n-am făcut politică, Pivniceru a fost ministru o perioadă scurtă, dar cariera ei a fost de judecător. Domnul Deliorga şi domnul Stan au fost de asemenea magistraţi. Aşa că nu înţeleg de ce e acum înverşunarea împotriva Curţii, pe motiv că ar fi curtea politică. Adică eu înţeleg, ştiu de ce…

Categoric, Constituţia este un instrument funcţional şi tocmai faptul că e un instrument funcţional trezeşte furia acestor oameni care critică zi de zi Curtea Constituţională. Vrând-nevrând, Constituţia este necesar să fie respectată şi, dacă n-o respecţi tu, de bunăvoie, vine Curtea Constituţională şi îţi dă o decizie obligatorie care te forţează să o accepţi. (Pentru autorităţi.) Şi niciodată până acum, în ultimii ani, CCR n-a fost atât de mediatizată şi Constituţia n-a fost atât de vehiculată. Pentru că, între timp, conflictele dintre autorităţile statului au fost tot mai dese şi au venit cu extrem de multe sesizări la Curtea Constituţională. (…) Avea Curtea înainte de a veni eu aproximativ 10 sesizări de control a priori (n.r. înainte de promulgarea proiectelor de legi). Adică aproximativ în zece legi înainte de promulgare, cineva critica acea lege pe neconstituţionalitate. Şi am ajuns în ultimii ani să soluţionăm, să analizăm aproximativ 60-70-80 de legi în control aprioric. Şi atunci e evident că este prezentă CCR în discursul public zilnic, e evident că este prezentă Constituţia, e evident că oamenii politici sunt nemulţumiţi. Dar dacă s-ar apleca să facă o analiză ca la fotbal, ar vedea că sunt foarte echilibrate deciziile.

Este foarte simplu (n.r. de ce s-au aglomerat cazurile de la CCR). Oamenii nu se înţeleg. Pentru că atmosfera este poate mai conflictuală decât altădată. Atunci când doi jucători nu se înţeleg, se duc la arbitru. Arbitrul în statul român este Curtea Constituţională. Prin urmare, nu Curtea Constituţională este cea care ţine pagina ziarelor zilnic, din proprie iniţiativă. Curtea Constituţională nu lucrează decât la sesizare. Curtea Constituţională a devenit importantă prin deciziile ei, pentru că cineva i-a cerut să se pronunţe pe o anumită chestiune. Ştiţi că în general oamenii politici cu experienţă şi politologii deştepţi spun aşa: dacă vreţi să vă rezolvaţi voi, politicienii, lucrurile, ar fi mai bine să vă înţelegeţi şi să nu ajungeţi la Curtea Constituţională. (…) Ce se aşteaptă? Ce aşteaptă cineva de la un judecător? Să dea o soluţie. O soluţie – automat, când părţile sunt pe poziţii antagonice – nu poate fi decât favorabilă unuia şi nefavorabilă celuilalt.

Raportându-ne la Codul de procedura penală, la această carte, evident că este mult loc de mai bine în legiferarea Parlamentului. Pentru că este un CPP intrat în vigoare în 2014, care pe alocuri s-a dovedit mai refractar şi mai retrograd, mai înapoiat decât Codul lui Dongoroz – CPP din 1968, de pe vremea comuniştilor. Da, domnul Predoiu era ministru când a făcut acest cod. Prin urmare, nu a fost opera de legiferare foarte bună, din moment ce peste 10% din articolele Codului au fost declarate neconstituţionale, sancţionate într-un fel sau altul de Curte. Înseamnă că nota acordată legiuitorului nu e una foarte bună.

De ce vin oamenii şi actorii politici la Curte? Pentru că ei îşi caută dreptatea, pentru că legiuitorul nu-şi face treaba nici măcar atunci când este obligat de CCR – darămite când un cetăţean are o problemă! (…) Am dat decizie pe întreruperea cursului prescripţiei în 2018. Au trecut 3 ani de zile şi Legiuitorul n-a pus-o în acord. (…) Şi atunci, unii judecători apreciază că se întrerupe cursul prescripţiei doar dacă îi comunici actul de urmărire inculpatului sau suspectului, iar alţi judecători spun că nu se mai întrerupe deloc. Diferenţa iarăşi este fundamentală: ca într-un caz fapta ajunge să se prescrie în 5 ani şi într-un alt caz ajunge să se prescrie în 7 ani şi jumătate. Sunt 3 ani şi jumătate în care niciunul dintre miniştrii care s-au perindat pe acolo n-au catadicsit să modifice.

Înainte de a modifica Constituţia (pe care nu au cum s-o facă, din punct de vedere politic; că nu au, e imposibil, vedem toţi care este scena politică), cred că ar fi bine să modifice legile. Sunt chiar obligaţi.”

Despre SIIJ:

„Competența de a cerceta magistraţii poate să fie oriunde. Constituţia nu dă indicii precise aici. Competența a fost la Parchetul General într-o vreme, după aceea a venit la DNA, acum s-a dus la SIIJ. La DNA a fost întotdeauna competența de a cerceta faptele de corupţie. Prin urmare, alte fapte ale magistraţilor au fost anchetate de Parchetul General, de DIICOT sau de parchetele curţilor de apel pentru judecătorii şi procurorii de la judecătorie şi tribunal. Nu e competența dată de Constituţie. Prin urmare, legiuitorul are dreptul să jongleze cu această competență şi să stabilească în funcţie de politica lui penală la un moment dat. Pe fapte de corupţie – că, până la urmă, de asta discutăm. Aici este aparentul conflict de competență între DNA şi SIIJ. Faptele de corupţie au fost la DNA, pentru că DNA a fost înfiinţată ca să combată corupţia la nivel înalt. Şi corupţia în magistratură poate fi catalogata aşa, deşi vedem magistraţi – cel puţin în mandatul meu (n.r. de şef al DNA) care luau mită 800 de lei. Nu era tocmai corupţia la cel mai înalt nivel.

Legiuitorul a spus în 2018 că toate faptele comise de magistraţi (prin urmare, şi cele de corupţie) merg la o altă structură specializată. Curtea s-a pronunţat în nenumărate rânduri şi a spus că acea dispoziţie legală, acea construcţie legală este constituţională, fiind dreptul Parlamentului. Şi CCR mai spune ceva acolo… Pentru că în criticile de neconstituţionalitate (şi am văzut şi în criticile pe care le-au făcut instanţele de sesizare a CJUE) era că pierde DNA din competență. Şi Curtea spune că atât timp cât DNA nu este o structură constituţională, cu o competență prestabilită, nu e o problemă că pierde competența. Competențele se mută dintr-o parte în alta. Nu dispare competența; se mută dintr-o parte sau alta.

Din punct de vedere constituţional, nu este absolut nicio problemă că există SIIJ. Legiuitorul poate să legifereze, poate să construiască aceste instituţii în funcţie de situaţia de moment. Pentru că dacă parchetele obişnuite… Cum este Parchetul General – singurul cu existenţa constituţională (n.r. singurul menţionat cvasi-explicit în Constituţie). Dacă parchetele obişnuite puteau să facă aceste lucruri (şi au făcut atâţia ani până în 2002), rămânea acolo (n.r. competenţa anchetării faptelor de corupţie rămânea la parchetele obişnuite). După aceea, în contextul preaderării [la Uniunea Europeană], România şi-a asumat că are o problemă cu marea corupţie şi, ca s-o rezolve cumva, a înfiinţat o anumită instituţie. Şi acea instituţie a fost DNA – care, printre altele, ancheta şi faptele comise de magistraţi.

Eu nu cred că România are o problemă cu marea corupţie mai mare decât au alte state – chiar din Europa. Ceea ce s-a schimbat fundamental în România a fost abordarea instituţiilor şi structurilor de law enforcement – adică a procurorilor, a Poliţiei în abordarea marii corupţii. Văd ce s-a petrecut din 2004-2005 încoace: e ceva ce era incredibil [până atunci]. Nu puteai să crezi că miniştri, parlamentari se vor duce la închisoare ca un om de rând. Prin urmare, abordarea procurorilor e una cât se poate de curajoasă. A fost şi rămâne. Acum rămâne de văzut dacă ea va continua. Dar fenomenul corupţiei ca atare există peste tot.”

Despre Decizia CCR 51/2016, care a scos SRI din dosarele penale:

„Categoric, Decizia 51/2016 nu a fost greşită. (…) Decizia 51, din punctul meu de vedere, este cea mai importantă decizie pentru mecanismul penal al acestei ţări. Era timpul ca la 26 de ani de la Revoluţie să scoatem serviciile de informaţii din cercetarea penală. Şi asta a fost ocazia pe care a avut-o acest stat, pe care a avut-o Curtea Constituţională: să le scoată. Am făcut-o – stau în faţa oricui şi susţin că acea decizie nu doar că este bună, dar era absolut necesară. Cum ar suna să aflaţi că în Rusia, KGB / FSB de astăzi face cercetare penală? Ai spune că e un stat înapoiat sau care nu respectă regulile. Noi vedem că o parte din magistraţii şi procurorii României de astăzi regretă faptul că SRI, că serviciile de informaţii nu mai există în cercetarea penală. Deci dacă este o decizie din toţi aceşti ani de când sunt eu la CCR pe care n-aş fi vrut s-o ratez în niciun fel, este această Decizie 51.

Iar poziţia mea era clară încă de când eram procuror-șef al DNA. N-a venit întâmplător. Încă de atunci spuneam că este necesar ca Ministerul Public să aibă propria logistică pentru interceptări şi că ofiţerii de informaţii nu au ce să caute în cercetarea penală. Nu este specific unui stat democratic. Eu mă uit la acei judecători care au sesizat CJUE şi au întrebat dacă este bună Decizia 51 a CCR, prin care a scos SRI din anchetele penale. Mă întreb: acei oameni n-au citit vreo carte la viaţa lor despre sistemele totalitare în care serviciile de informaţii făceau şi desfăceau tot şi distrugeau vieţi? Deci nu au ce să caute serviciile de informaţii în cercetarea penală. Este o decizie absolut necesară.

Morar când era la DNA lucra cu serviciile de informaţii fix cât permitea legea. Iar legea spunea că serviciile de informaţii sub obligate să ne comunice informaţiile legate de fapte de corupţie pe care ei le obţin în activitatea specifică. Morar nu a folosit ofiţerii de informaţii să facă acte de cercetare niciodată, pentru că nici legea nu prevedea. Singurul loc unde prevedea era această sintagmă legată de interceptări, pe care am declarat-o ulterior neconstituţională. DNA, pe ansamblu, s-a folosit de logistica SRI, că nu avea ce să facă. Logistica SRI e acolo de când a preluat-o de la fosta Securitate. Şi DNA oricum avea mai mult, din punctul de vedere al logisticii, decât orice altă unitate de parchet, pentru că DNA are propria unitate de interceptări. Dar odată cu decizia aceasta, legiuitorul a fost obligat să stabilească că cei care stau şi asigură interceptarea sunt ofiţeri de poliţie – adică cei care au atribuţii judiciare, aşa cum spunem în decizie. Deci pot să plângă oricât după serviciile de informaţii; nu e voie să se mai întoarcă în cercetarea penală. (…)

Câmpul tactic nu funcţiona pe vremea mea. Nu cu ştiinţa mea”.

Despre decizia CCR pe Legea 51/1991 privind securitatea naţională a României:

„Sunt două probleme mari. Una este legată de deciziile prin care CCR a sancţionat anumite ameninţări la adresa siguranţei naţionale, considerate de lege. Alta este decizia prin care s-a analizat dacă probele rezultate din mandatele pe siguranţa naţională pot fi folosite ca mijloc de probă în procesul penal.

În primul caz, pur şi simplu am declarat neconstituţionale anumite sintagme din lege care permiteau serviciilor de informaţii să obţină mandate pe siguranţa naţională. În al doilea caz, am spus că nu pot fi folosite datele rezultate din aceste mandate în procesele penale – deci când ai inculpat un om – decât dacă ai o procedură prin care să controlezi legalitatea obţinerii lor. Într-o idee foarte simplă: siguranţa naţională este una, munca de cercetare penală este alta. Majoritatea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale care dau dreptul serviciilor de informaţii să obţină de la Înalta Curte măsuri intruzive (interceptarea, percheziţia şamd) nu se finalizează cu dosare de urmărire penală. Acei oameni care sunt urmăriţi pe mandate de siguranţă naţională nu sunt trimişi în judecată în marea majoritate a cazurilor.

În anumite situaţii, date din acele mandate au fost trimise la procuror pentru că s-a constatat că ar putea fi infracţiuni. Ei bine, în Codul de procedura penală există un alt tip de mandat – mandatul de supraveghere tehnică – pe care-l cere procurorul şi îl obţine tot de la judecător. Dar acel mandat se dă după o anumită procedură, iar procedura este verificată apoi de judecătorul de cameră preliminară, să vadă dacă este legal.

Mandatele pe siguranţă naţională n-au o procedură de verificare în materia procedurii penale. De ce? Tocmai pentru că sunt din altă parte. Ele n-au fost concepute (nici de legiuitor şi nici ca filosofie a contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională), n-au fost concepute să fie transbordate în procedura penală. Ele au fost concepute să contracareze ameninţările la adresa siguranţei naţionale. Erau secrete, rămâneau secrete. Când ajung în munca de cercetare penală, obligatoriu se vrea ca pe baza acelor probe să se inculpe un om. Dacă vrei să inculpi un om, este necesar să i le aduci la cunoştinţă. Deci automat ele devin nesecrete. Şi obligatoriu, Curtea le-a mai spus o condiţie: este necesar să aveţi o procedură prin care să verificaţi dacă au fost obţinute legal. Pentru că simplul fapt că au fost emise de judecătorii de la Înalta Curte nu este suficient. Asta o spune şi CEDO.

Eu ştiam aspectele acestea (n.r. rată foarte apropiată de 100% de aprobare a mandatelor de siguranţă naţională de către ICCJ) atunci când am fost la Parchetul General. Ştiam care este rata de admitere a solicitărilor. Nu era niciun filtru. Am văzut acum cu toţii, din date publice, de când s-a schimbat conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că s-au comunicat date şi, într-adevăr, sunt ani întregi în care nu s-a refuzat eliberarea niciunui MSN şi mai apare pe ici, pe colo, câte o respingere.

Ca să nu analizăm noi: există o decizie a CEDO pe Moldova, în care statul moldovean a fost sancţionat tocmai pentru că mandatele pe siguranţă naţională solicitate de către serviciile de informaţii erau respinse doar într-un procent de 2%. Şi curtea de la Strasbourg a spus că aceasta nu înseamnă un control judecătoresc asupra acestor instituţii; ba dimpotrivă. Am văzut datele statistice de la noi: nu sunt 2% pe respingeri.

Haideţi să pornim de la definiţia pe care o dă legea securităţii naţionale. E o definiţie generală: spune că securitatea naţională este acea stare de legalitate, de echilibru economic, social, financiar care asigură funcţionarea în parametri optimi ai statului, dar cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Este o definiţie foarte generoasă. Prin urmare, la nivel de formulă generală, corupţia poate fi ameninţare la adresa securităţii naţionale, dacă statul la un moment dat o cataloghează ca atare. Statul poate să spună: avem atâtea acte de corupţie, avem atâţia funcţionari corupţi, încât, într-adevăr, vulnerabilizează statul. Şi ne oprim aici. Aceasta este conotaţia generală.

Dacă mergem la conotaţia juridică (care este singura care contează în discursul juridic), corupţia nu este o ameninţare la adresa securităţii naţionale – şi am spus asta în câteva decizii. Corupţia în sensul penal înseamnă infracţiuni de corupţie. Infracţiunile de corupţie şi în Codul penal sunt la alt titlu decât infracţiunile contra securităţii naţionale. Acesta este criteriul formal. Dar infracţiunile de corupţie nu pot fi prin ele însele, separat, fiecare dintre ele, ameninţări la adresa securităţii naţionale, pentru că nu au amploarea fenomenelor care să dea o ameninţare care să pună în pericol stabilitatea statului. Nu contează în această ecuaţie decât sensul juridic al termenului de ameninţare la adresa securităţii naţionale. Pentru că sensul juridic are conotaţii juridice. Dacă se acceptă că fenomenul corupţiei, corupţia este ameninţare la siguranţa naţională din punct de vedere juridic, înseamnă că serviciile de informaţii (care sunt cele abilitate; ele sunt stăpâne pe domeniul ăsta) pot să facă interceptări şi pe infracţiuni de corupţie. Or, noi nu am permis asta. Corupţia nu este mai gravă decât omorul. Omorul este o infracţiune contra vieţii persoanei. (…) Viaţa persoanei este o valoare absolută. Nu poate fi afectată. De ce nu este omorul atunci o ameninţare la adresa securităţii naţionale? Nu este. El aduce atingere clar unor valori recunoscute de Constituţie, de Carta, ca şi infracţiunile de corupţie: a lua mită, a da mită, trafic de influenţă…

Deci din punct de vedere juridic, corupţia nu este ameninţare la adresa siguranţei naţionale (am spus-o). Din punct de vedere politic, a politicilor publice, poate să fie orice. Poate s-o catalogheze statul cum vrea el. (…) Nimeni nu poate să arate un act normativ (pentru că nu există) care să catalogheze corupţia drept ameninţare la adresa securităţii naţionale. Corupţia ca ameninţare la adresa securităţii naţionale a fost catalogată prin diverse hotărâri ale CSAT, dar acele hotărâri ale CSAT nici eu nu le-am văzut – eu care am avut ani şi ani de zile acces la informaţii. Nu le-am cerut, că nici nu mă interesau, nu îmi erau aplicabile. Acele hotărâri ale CSAT nu sunt legi; ele nu obligă. Ele pot să îl oblige doar pe cel căruia îi sunt adresate (sunt anumite instituţii), dar nu un judecător. Un judecător nu poate să aplice o hotărâre a CSAT, pentru că nu o ştie – ea e secretă şi nu este lege.

Nu serviciile secrete este nevoie să-şi modifice legile, ci Parlamentul. (…) Problema modificării legilor securităţii naţionale este una recurenta. Dacă vă uitaţi, aproape în fiecare legislatură se pune problema reformării serviciilor şi schimbării legii. Nu se petrece. Deci problema este a legiuitorului – el este necesar să facă legea, indiferent ce vor serviciile. Categoric le faci cu consultarea lor. Dar n-au făcut-o. Şi atunci am intervenit noi.

În acea decizie, Curtea a spus că [parlamentarii] nu fac un control efectiv asupra serviciilor de informaţii.”

Citiți și:
Judecătoarea Dana Gîrbovan denunţă „omerta” asupra abuzurilor DNA în dosarele cu magistraţi: „Este descalificant pentru Comisia de la Veneţia”
Avocaţii azvârlă SRI din dosare

 

yogaesoteric
27 octombrie 2021